România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

NICOLAE TITULESCU, 70 de ani de la trecerea în nefiinţă

 

 

Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a Iui Nicolae Titulescu, diplomat, ministru de finanţe, ministru de externe, preşedinte al Societăţii Naţiunilor şi membru al Academiei Române.

A militat în mod hotărât pentru menţinerea sistemului de securitate stabilit prin Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) şi împotriva ascensiunii la putere a mişcărilor de extremă dreaptă.

Nicolae Titulescu a absolvit, în anul 1900, liceul „Carol” din Craiova, apoi a studiat dreptul la Paris , obţinând titlul de doctor cu teza „Eseu asupra teoriei drepturilor condiţionale”.

În anul 1905 se întoarce în ţară ca profesor suplinitor la Catedra de drept civil a Facultăţii de drept din Iaşi, iar în 1907 intră în Baroul de avocaţi din Bucureşti. Nicolae Titulescu a susţinut cauza ţăranilor răsculaţi, înfiinţând, în anul 1907, ziarul „Ţăranul”.

În anul 1909 devine profesor de drept civil la Facultatea din Bucureşti. În acelaşi timp, desfăşoară şi o activitate politică, înscriindu-se în Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu.

În anul 1912 Nicolae Titulescu este ales deputat, iar între 1917-1918 este desemnat ministru de finanţe, funcţie pe care o mai ocupă în perioada 1920-1921 în guvernul Ion I.C. Brătianu.

În vara anului 1918 ia fiinţă, la Paris , Comitetul Naţional Român, care are drept scop susţinerea unei propagande pe plan internaţional cu privire la dreptul poporului român la unitate naţională. Printre fondatorii acestui comitet se numără: Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille şi Nicolae Titulescu.

În perioada 1921-1927, Nicolae Titulescu este ministru plenipotenţiar la Londra , calitate în care îşi cultivă diferite relaţii internaţionale, între anii 1927-1928 şi 1933-1936, în calitate de ministru de externe, contribuie la înfiinţarea sau redeschiderea misiunilor diplomatice ale României în Finlanda, Portugalia, Iran, Argentina, Chile şi Mexic. În aceeaşi calitate, semnează Pactul Micii Înţelegeri, în 1933 şi Pactul Înţelegerii Balcanice, în 1934 şi participă la redactarea Convenţiei de definire a agresiunii, cunoscută sub numele „Convenţia Titulescu-Litvinov”.

În consideraţia relaţiilor personale cu ministrul de externe sovietic, Maxim Litvinov, Nicolae Titulescu este desemnat de guvernul României să poarte tratative cu URSS pentru încheierea unui Pact de neagresiune.

Datorită activităţii laborioase desfăşurate în cadrul Societăţii Naţiunilor, înfiinţată în anul 1920, Nicolae Titulescu a fost ales preşedinte al acestui for în sesiunile din anii 1930 şi 1931. A participat, de asemenea, la diferite conferinţe internaţionale: Conferinţa de la Haga - 1929, Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva - 1932, Conferinţa pentru reparaţii de război de la Laussane - 1931, Conferinţa de la Geneva - 1933 etc. Universităţile din Atena şi Bratislava i-au acordat titlul de doctor honoris causa. Datorită apropierii de Uniunea Sovietică şi susţinerii deschise a comuniştilor în Războiul civil din Spania, în anul 1936, regele Carol al II-lea îl demite pe Nicolae Titulescu din toate funcţiile oficiale. Dezamăgit, fostul demnitar se retrage în Elveţia, apoi în Franţa, unde moare după o îndelungată suferinţă.

 

AFACEREA OPTANŢILOR

Una dintre problemele cele mai dificile pe care a trebuit să le rezolve guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, după făurirea României Mari, a fost Afacerea optanţilor unguri din Transilvania.

Problema „OPTANŢILOR UNGURI”, adică a acelor proprietari din Transilvania care „au optat” pentru cetăţenia ungurească în virtutea dreptului acordat de Statul Român după unirea Transilvaniei cu România, a apărut în temeiul unei interpretări eronate a legilor româneşti privitoare la Reforma Agrară din 1921, interpretare care a dus Guvernul Ungariei la concluzia existenţei unei incompatibilităţi între legislaţia Reformei Agrare şi Tratatul de la Trianon.

Reforma agrară din România, de după Primul Război Mondial, a provocat nemulţumirile şi protestele marilor proprietari maghiari de pământuri din Transilvania, trecuţi în categoria absenteiştilor şi expropriaţi în baza Decretului din septembrie 1919 şi a Legii de expropriere din 1921.

În baza prevederilor art.61 din Tratatul de la Trianon , locuitorii fostei monarhii austro-ungare primeau naţionalitatea statului care dobândise teritoriul respectiv. Art.63, din acelaşi tratat, făcea o derogare, în sensul că persoanele cu vârsta peste 18 ani, care pierdeau naţionalitatea maghiară şi dobândeau o nouă naţionalitate, puteau să opteze, în decurs de 12 luni de la semnarea tratatului, pentru naţionalitatea maghiară şi să-şi schimbe domiciliul în Ungaria. Aceleaşi dispoziţii le regăsim şi în Tratatul pentru protecţia minorităţilor, din 13 decembrie 1919, semnat la Paris , în care se stipulează: „supuşii unguri în vârstă de mai mult de 18 ani, vor avea facultatea să opteze pentru orice naţionalitate le-ar fi deschisă”.

Mulţi dintre marii moşieri maghiari au vrut să profite de clauzele favorabile cuprinse în Tratatul de la Trianon , semnat de Ungaria. Art.63 din tratat prevedea că persoanele care optau pentru naţionalitatea maghiară, „vor fi libere să păstreze bunurile posedate pe teritoriul celuilalt stat, unde îşi aveau domiciliul înainte de opţiunea lor”. Art.250, mergea mai departe: „bunurile, drepturile şi interesele supuşilor unguri, situate pe teritoriul fostei monarhii austro-ungare, nu vor putea fi confiscate sau lichidate în conformitate cu aceste dispoziţiuni. Aceste bunuri, drepturi sau interese vor fi restituite celor în drept, libere de orice măsură de acest fel sau de orice altă măsură de dispoziţiune, de administrare forţată sau sechestru. Ele vor fi restituite în starea în care se găsesc înainte de aplicarea măsurilor în chestiune, adică la confiscare sau lichidare”.

La negocierea Tratatului de la Trianon , delegaţia Ungariei a încercat să introducă o clauză de interzicere a exproprierii latifundiilor din Transilvania. Propunerea maghiară nu a fost acceptată, astfel că reforma agrară preconizată de guvernul român, care nu se încadra în categoriile juridice de confiscare şi lichidare, avea cale liberă de înfăptuire. Marii proprietari de pământuri din Transilvania au profitat de art.250 din tratat, care prevedea că: „reclamaţiile care ar putea fi făcute de către supuşii unguri vor fi supuse Tribunalului arbitrar mixt, prevăzut de art.239” şi s-au adresat acestei instanţe, revendicând dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate sau obligarea statului român la plata unor despăgubiri cu mult peste preţul proprietăţilor funciare.

În faţa Tribunalului arbitrar mixt, optanţii au încercat să demonstreze că ar exista o incompatibilitate între legea agrară din Transilvania şi prevederile Tratatului de la Trianon. Reforma agrară nu ar reprezenta o necesitate istorică ci o măsură artificială luată de guvernul român pentru a lovi în interesele optanţilor unguri. Este semnificativ, în acest sens, memoriul lui S. Bernady, trimis generalului Averescu, prim-ministru al României în acel moment, în numele ungurilor din Transilvania, din care cităm: „În privinţa reformei agrare, se observă că prin sistemul cel nou se pregăteşte subminarea ordinii actuale sociale şi de drept, răsturnarea completă şi anarhia absolută, agitarea şi răspândirea, pe cale oficială, a bolşevismului”. Astfel de alegaţii puerile, care identificau reforma agrară cu răspândirea bolşevismului, nu puteau fi luate în considerare de guvernul român.

Pe plan internaţional, plângerile optanţilor unguri au avut un alt ecou şi acuzaţiile proferate de ei, potrivit cărora România ar fi încălcat prevederile Tratatului de la Trianon , au fost luate în considerare. Numai aşa se poate explica dimensiunea internaţională a conflictului şi tergiversarea pe o perioadă de 10 ani a soluţionării lui. La prima vedere, revendicările ungureşti având ca obiect dreptul optanţilor la despăgubiri şi exonerarea Ungariei de plata despăgubirilor de război, păreau convingătoare. La o analiză sumară, răzbăteau falsificările, mistificările şi grandomania tradiţională a unei naţiuni care se dorea a fi mai mult decât o ţineau puterile.

Procesul optanţilor, susţinut direct sau din umbră de politicieni cointeresaţi, a implicat jurişti de renume internaţional: Jean Bartelcmy, profesor la Facultatea de drept din Paris, Antonio Salandra, profesor la Universitatea din Roma, Leon Duguit, decanul Facultăţii de drept din Bordeaux, Alejandro Alvarez, vicepreşedintele Institutului de drept internaţional, A. Pearce Higins, profesor de drept internaţional la Cambridge etc.

După ce şi-a dat seama că nu are nici o şansă în faţa Conferinţei Ambasadorilor de la Paris , Guvernul Ungariei s-a adresat Consiliului Societăţii Naţiunilor, la 15 martie 1923, solicitându-i să răspundă la următoarele întrebări:

1. Care sunt, după tratatele de pace, drepturile optanţilor unguri şi supuşilor unguri în materie de proprietate funciară?

2. Care este, după dreptul internaţional, regimul proprietăţii străinilor?

3. Ce se înţelege prin optant?

4. Care este corelaţia dintre executarea obligaţiunilor dintr-un tratat şi drepturile corelative?

5. Ce este o lichidare în sensul art. 250 din Tratatul de la Trianon ?

6. Care sunt limitele competenţei tribunalelor mixte în asemenea cazuri?

7. Care este soarta excesului de putere în dreptul internaţional?

8. A avut Consiliul Societăţii Naţiunilor dreptul de a numi un judecător?

9. Dreptul de apreciere a tratatelor de pace?

10.   Care sunt puterile Consiliului în virtutea art. 11, paragraful 2 , din tratat?

11. Care au fost limitele puterii politice şi puterii judecătoreşti în drept internaţional.

La şedinţa Consiliului din 20 aprilie 1923, Nicolae Tilulescu a demonstrat că exproprierea şi împroprietărirea reprezentau necesităţi istorice impuse de frământările ţărăneşti din anul 1907, că prin reforma agrară nu se violau Tratatul de la Trianon şi nici drepturile optanţilor unguri ce decurgeau din art.63 al tratatului deoarece nu s-a putut crea, prin acest tratat, o situaţie privilegiată străinilor faţă de cetăţenii români, deoarece exproprierea unora şi celorlalţi cădea sub acelaşi regim. În plus, de exproprierea marilor moşii din Transilvania beneficiau deopotrivă ţăranii români şi maghiari. Pentru a realiza reforma agrară, România a trebuit să impună cetăţenilor săi sacrificii fără precedent, printr-o legislaţie cu caracter obiectiv, la fel de dreaptă pentru toţi cetăţenii. Optanţii unguri şi proprietarii români au fost trataţi în mod egal. Titulescu mai remarca faptul că nu există nici o contradicţie între reforma agrară din România şi prevederile tratatelor de pace, aşa cum susţine delegatul Ungariei, că prin legile reformei agrare nu se recurgea la confiscarea pământurilor ungurilor, care puteau fi conservate în cadrul legislaţiei româneşti, astfel că de jure şi de facto Consiliul nu ar avea competenţa să intervină într-o astfel de problemă, reformele agrare ţinând de competenţa exclusivă a fiecărui stat. „Tratatul de la Trianon prevede că optanţii unguri îşi vor păstra bunurile imobiliare. Pentru guvernul Ungariei, asta înseamnă că optanţii unguri rămân proprietarul unei proprietăţi speciale, care nu va putea fi ştirbită niciodată prin lege, fără o sancţiune internaţională. După interpretarea română, optantul ungur rămâne proprietar în cadrul unei proprietăţi, aşa cum este ea organizată după legile naţionale ale statului suveran. Interpretarea ungară acordă optanţilor unguri un privilegiu, pe care nimeni nu l-ar mai putea avea dacă nu este optant al unei naţiuni învinse în război. Tratatul de la Versailles , la capitolele despre Polonia, Cehoslovacia şi Belgia, conţine clauze asemănătoare. După teza ungurească, aceste clauze ar fi făurit în Europa fortăreţe de drept privat, de care statele suverane nu s-ar putea atinge”. (N. Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică Bucureşti, 1967, p. 108)

Unul dintre principalele motive de nemulţumire ale optanţilor unguri era cuantumul despăgubirilor acordate de statul român. În stabilirea preţurilor, nu s-a făcut nicio deosebire între cetăţenii români şi optanţii unguri. Aceştia din urmă pretindeau un preţ mai mare, iar plata să se facă în franci aur şi nu în lei sau titluri de rentă. Suma globală pretinsă de guvernul Ungariei era de 33 de miliarde lei, în timp ce bugetul României era de 13 miliarde lei!

Consiliul Societăţii Naţiunilor a constatat că există două poziţii diametral opuse, bazate pe două teze ireconciliabile, izvorâte din interpretarea diferită a tratatelor de pace şi a legislaţiei agrare româneşti, motiv pentru care a recomandat părţilor să supună litigiul Curţii permanente de justiţie de la Haga , dar Titulescu a respins această propunere. Motivul invocat era că soarta reformei agrare, de o importantă covârşitoare pentru România, nu poate fi subordonată unei decizii judiciare. (N. Titulescu, op.cit., p.280-281)

Refuzul guvernului român de a admite arbitrajul Curţii permanente de justiţie de la Haga a determinat Consiliul Societăţii Naţiunilor să îndrume părţile la o conciliere directă.

Tratativele de la Bruxelles , din luna mai 1923, au fost purtate în prezenţa unor reprezentaţi ai Ligii Naţiunilor şi cele două delegaţii au ajuns la un acord asupra principalelor puncte de discutat. Nu s-a acceptat discutarea cuantumului şi a naturii îndemnizaţiilor pe care statul român ar fi trebuit să le plătească optanţilor unguri. Acordul, sub forma unui proces verbal întocmit de Jean Appleton, profesor la Universitatea din Lyon şi preşedinte al Asociaţiei avocaţilor din Franţa, a fost semnat de Imre Csaki, din partea Ungariei şi de Nicolae Titulescu, din partea României. Acest proces verbal constata profunde divergenţe de păreri asupra a numeroase puncte între România şi Ungaria, dar conţinea un alineat consacrat chestiunii de principiu: „asupra incompatibilităţii dintre legea română şi prevederile tratatului, referitoare la drepturile optanţilor unguri se admite şi reprezentanţii unguri nu contestă că tratatul nu se opune unei exproprieri de bunuri ale optanţilor unguri pentru cauză de utilitate publică, respectiv necesităţi sociale ale unei reforme agrare”. („Reforma agrară din România şi optanţii unguri din Transilvania în faţa Societăţii naţiunilor, Imprimeria din Paris, 1927, p.53-54).

În iunie 1923, Imre Csaki a denunţat acordul de la Bruxelles , invocând excesul de putere şi viciul de consimţământ. Ca urmare, reprezentantul Ungariei la Geneva , Albert Appony, repune chestiunea în discuţia Consiliului Ligii Naţiunilor, în şedinţa din 5 iulie 1923, dar Consiliul a constatat valabilitatea acordului.

La şedinţa Consiliului din 3 iulie 1923, noul reprezentant al regimului horthyst reiterează pretenţiile formulate în prima fază a diferendului, la care adaugă câteva corective, mai exact renunţă la susţinerea iniţială că între expropriere şi termenii tratatului de pace ar exista o contradicţie, precum şi la citarea României în faţa Curţii de la Haga , deoarece observase că legislaţia internaţională este în contradicţie cu aceste puncte de vedere. Appony a încercat să demonstreze că preţul de răscumpărare acordat optanţilor unguri ar fi prea mic, că reforma agrară echivalează pentru ei cu o adevărată confiscare şi că nu era necesară o împroprietărire a ţăranilor din Transilvania, deoarece: „nu este just să se aplice cea mai radicală reformă agrară acolo unde nevoia nu o cere” (M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, 1918-1933, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1986, p.848-849). La rândul său, Nicolae Titulescu a demonstrat necesitatea istorică a reformei agrare din 1921, arătând că: „oricâtă bunăvoinţă, oricâtă competenţă ar avea cineva, dacă, el n-a trăit păsurile clasei noastre ţărăneşti dinainte de război, dacă n-a trăit momentele culminante din 1907, 1914, 1917, ca să nu citez decât trei date, nu poate realiza pe de-a întregul nici imperativele categorice care au determinat reforma noastră agrară aşa cum s-a făcut, nici pericolul pe care îl implică schimbări, chiar parţiale, în alcătuirea ei de bază.” (Ibidem).

În considerarea forţei obligatorii a acordului de la Bruxelles , Nicolae Titulescu a cerut Consiliului să soluţioneze conflictul în conformitate cu principiile enunţate în acest aranjament.

La cererea delegatului Angliei, Robert Cecil, susţinut de reprezentantul Franţei şi Suediei, Consiliul a recunoscut justeţea acordului de la Bruxelles şi a votat o rezoluţie prin care i se dădea o recunoaştere deplină punctului de vedere exprimat de Nicolae Titulescu. ( D. Şandru, Problema optanţilor, Editura Junimea, 1982, p. 174-175)

Ungaria nu a recunoscut acordul din 19 mai 1923 şi de aceea optanţii unguri s-au adresat Tribunalului mixt româno-maghiar de la Paris , în baza art.239 şi 250 ale Tratatului de la Trianon. Şedinţele acestei instanţe s-au desfăşurat în perioada 29 decembrie 1923 - 15 august 1929, în care au fost analizate plângerile unui număr de 345 de proprietari şi alte diferite cereri de despăgubiri, după cum urmează:

- 250 de procese agrare, pentru 130 de milioane franci aur;

- 2 procese ale arhiducilor Frederik şi Joseph, pentru 160 de milioane franci aur;

- 185 de procese ale funcţionarilor în valoare de 1.800.000 franci aur;

- 10 procese ale societăţilor de căi ferate, pentru 40 de milioane franci aur;

- 13 procese privind producţia de război, pentru 15 milioane de franci aur;

- 6 procese pentru blocarea argintului, în valoare de 120.000 franci aur;

- 9 procese pentru rechiziţii militare, în valoare de 433.000 franci aur;

-  9 procese diverse, pentru 388.000 franci aur;

- l proces pentru societatea de trafic al căilor ferate, pentru 700.000 lei şi 2.006.205 coroane aur. (Mircea Muşat ... op.cit. p.850-851)

La reclamaţiile optanţilor unguri, guvernul României a depus întâmpinări prin care a contestat competenţa tribunalului deoarece reforma agrară nu a încălcat prevederile Tratatului de la Trianon. Reprezentanţii României, S. Rosenhal, Alexandre Millerand şi C. Antoniade, au negat, în mod constant, competenţa tribunalului în ce priveşte soluţionarea cererilor optanţilor. Cu toate acestea, prin Hotărârea din 10 ianuarie 1927, tribunalul se auto-declară competent să judece acţiunile oplanţilor unguri. Guvernul României a reacţionat imediat, retrăgându-şi, la data de 27 februarie 1927, reprezentanţii săi, fapt ce a făcut ca tribunalul să nu poată intra în dezbaterile de fond. În această situaţie, Ungaria a readus chestiunea în dezbaterea Consiliului Ligii Naţiunilor.

În şedinţa Consiliului din 7 martie 1927, cauza Ungariei a fost susţinută de ministrul de externe, Walko, acesta solicitând dezbaterea cauzei în faţa Tribunalului mixt. Nicolae Titulescu i-a răspuns: „Ungaria ridică problema într-o formă sau alta cu dorinţa de a o ţine permanent în discuţia forurilor internaţionale”. (N. Titulescu, op. cit. p. 350-351).

În şedinţa Consiliului din septembrie 1927, Nicolae Titulescu, invocând art. 11, alin. 2 din Pactul Societăţii Naţiunilor, propune închiderea diferendului pe baza acordului de la Bruxelles şi să nu se admită implicarea tribunalului arbitral mixt într-un litigiu reglementat, care privea de fapt o contestaţie a unui stat împotriva celuilalt, ci cereri individuale ale optanţilor unguri”. (N. Titulescu, op. cit. p. 171 -186).

Consiliul Societăţii Naţiunilor a desemnat un complet format din 3 persoane, în frunte cu Austen Chamberlain, ministrul de externe al Marii Britanii, să stabilească măsura în care consiliul putea mandata Tribunalul arbitral mixt, în cazul în care părţile nu s-ar conforma dispoziţiilor instanţei. Guvernul României a refuzat categoric să admită competenţa tribunalului, care încerca să se amestece în treburile interne ale ţării.

Completul prezidat de Austen Chamberlain a recunoscut că legea agrară din România nu constituie o măsură de lichidare atâta vreme cât avea un caracter general şi nu crea inegalitate de tratament între unguri şi români, nici prin textul ei, nici prin modul de aplicare şi că România, ca stat suveran, era stăpână să legifereze asupra bunurilor sale.

Această opinie a fost validată de rezoluţia din 17 septembrie 1927 a Consiliului Societăţii Naţiunilor, în care se arăta că:

"1. Aplicarea legilor agrare româneşti asupra bunurilor optanţilor unguri din Transilvania nu întră deloc în cadrul stipulaţiilor art. 250 şi al nici unui alt articol al Tratatului de la Trianon ;

2. Guvernul României aplicând aşazişilor optanţi unguri dispoziţiile acestor legi agrare, a procedat în plin exerciţiul suveranităţii sale, nu a comis nici un act de spoliere faţă de aceştia şi nu a violat nici un principiu al dreptului internaţional;

3. Dacă el trebuie să plătească optanţilor unguri, guvernul României le-ar acorda prin acest fapt un tratament de favoare pe care nimic nu-l justifică şi pe care, niciodată guvernul Ungariei nu l-a solicitat, declarând Nota din 20 februarie 1920 că tot ceea ce cere pentru naţionalii săi este un tratament de egalitate. Dacă s-ar plăti asemenea indemnizaţii, dreptatea ar cere ca ele să se extindă asupra tuturor locuitorilor regatului - cetăţeni români sau străini - care au suferit prin aplicarea legilor agrare româneşti;

4. Tribunalul arbitral mixt, instituit în conformitate cu Tratatul de la Trianon cu o misiune strict delimitată,  nu are nicio competenţă pentru a lua la cunoştinţă reclamaţiile optanţilor unguri cu privire la pagubele pe care declară că le-ar fi suferit din cauza aplicării legilor agrare româneşti şi că rezoluţia emisă de respectivul tribunal, prin care se declară, competent, trebuie considerată nulă şi neavenită;

5. În conformitate cu invitaţia Consiliului Societăţii Naţiunilor, guvernul României va readuce pe judecătorul său în tribunalul arbitral mixt, trebuie să fie bine înţeles că acest lucru îl face numai pentru cunoaşterea reclamaţiilor care intră în competenţa sa  şi nici într-un caz pentru cele referitoare la legile agrare;

6. Nu este cazul să se ceară avizul Curţii Internaţionale de Justiţie asupra chestiunilor examinate de completul celor trei, numiţi de Consiliu, aşa cum cere guvernul Ungariei, deoarece, deşi chestiunea, are un caracter juridic, nu se poate contesta faptul că are un caracter esenţial politic, în plus, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, după ce a studiat îndelung problema, completul celor trei a considerat de datoria sa să consulte personalităţi complet parţiale,  care se bucură de o înaltă reputaţie internaţională şi care au o competenţă juridică incontestabilă. Procedând în acest fel, Consiliul a vrut să-şi asigure toate garanţiile necesare”. (N. Titulescu, op. cit. p.47-49).

Completul celor trei a propus 3 principii care să stea la baza discuţiilor dintre părţile implicate, înainte de sesiunea Consiliului Societăţii Naţiunilor din decembrie 1927:

„1. Prevederile de bază ale reformei agrare, reglementată în urma Războiului din 1914-1918, nu exclud aplicarea asupra cetăţenilor unguri, inclusiv aspra celor care au optat pentru cetăţenie maghiară, a unui plan general de reformă agrară;

2. Nicio inegalitate nu trebuie să existe între unguri şi români, nici în ceea ce priveşte termenii legii agrare, nici în ceea ce priveşte maniera de aplicare a ei;

3. Cuvintele “confiscare” şi “lichidare” menţionate în art. 250 nu vizează decât teritoriile cedate de Ungaria, se aplică exclusiv la măsurile luate împotriva proprietăţii unui ungur din teritoriile menţionate şi în măsura în care acest proprietar este cetăţean ungur.” (N. Titulescu, op. cit., p.50).

Jean Applelon notează: “concluziile completului celor trei dădeau, în esenţă dreptate cererii româneşti. Combaterea lor devenea o sarcină redutabilă. Appony nu s-a dat înapoi; el a fost superior. Întreaga sa experienţă parlamentară, asociată cu un talent oratoric magnific, a fost pusă în slujba cauzei lui naţionale. A fost tragic, cel pe care Bjornson l-a numit cel mai mare orator al timpului, vrea să găsească un teatru de talia lui, Europa, lumea întreagă se cutremurau auzindu-l revendicând patetic drepturile cele mai vulnerabile” (N. Titulescu, op. cit., p.59).

Bjornson consideră că “discursul lui Nicolae Titulescu a fost convingător pentru toţi aceia care cunoşteau fondul Pactului Societăţii Naţiunilor, dar puţin arid pentru masa auditorului. Se evidenţiază câştigul de cauză al diplomatului român în faţa insistenţei delegatului ungar asupra tratamentului diferenţial pe care îl reclama, în favoarea compatrioţilor săi din Transilvania. D-l Titulescu a intervenit şi cu impetuozitatea sa obişnuită, cu abundenţa verbală, cu o rapiditate în vorbire, cu o virtuozitate cu adevărat extraordinară, el încântă, cucereşte şi convinge atât Consiliul cât şi publicul” (N. Titulescu, op. cit., p.55).

Leon Duguit, decanul Facultăţii de drept din Bordeaux, a consemnat următoarele: „răspunzând lui Appony, reprezentantul României, Nicolae Titulescu, a mai arătat că Tratatul de la Trianon nu putea, să limiteze, pentru eternitate, independenţa legislativă, a României, el neputând avea în vedere decât lichidările de pe urma războiului, că Tribunalul arbitral mixt româno-ungar, declarându-se competent a comis o uzurpare de putere. El a insistat asupra, drepturilor pe care le are Consiliul de-a lua în mâinile sale afacerea în întregimea ei, cum a fost propusă de comitetul celor trei, că datoria sa este să realizeze toate măsurile capabile să facă să dispară dezacordul şi nu doar să numească arbitri înlocuitori. El reaminteşte că în 1923, Ungaria, a recunoscut ea însăşi aceste drepturi atribuite Consiliului. D-l Nicolae Titulescu declara că România nu putea să accepte compromisul în chestiunea competenţei deoarece aceasta ar fi însemnat să recunoască că Tribunalul nu a comis o uzurpare de putere, pentru că pe de altă parte Ungaria şi România nu se aflau într-o situaţie egală, deoarece pentru una era vorba de o simplă chestiune de responsabilitate financiară faţă de câţiva dintre conaţionalii săi, iar pentru cealaltă era în joc întreaga ordine socială de pe teritoriul său, întreaga, pace publică. În final, Nicolae Titulescu a adăugat că nu mai este cazul să se ceară un aviz consultativ de la Curtea de la Haga , deoarece Consiliul era complet edificat prin studiul pe care l-a întreprins şi consultările comitetului celor trei, cât şi datorită raportului extrem de clar al lui Austen Chamberlain” (N. Titulescu, op. cit., p.60).

Discursurile celor doi oponenţi au prilejuit numeroase luări de poziţie din partea participanţilor. Jean Paul Boneour, sprijinitor al cauzei româneşti, a făcut următoarea declaraţie: „am ascultat cu atenţie susţinută, argumentaţia atât de solidă şi pe moment atât de emoţionantă pe care a prezentat-o astăzi dimineaţă în numele Ungariei. Cu toate acestea, ea nu mi-a schimbat convingerea, cu privire la faptul că Raportul Comitetului Consiliului bazat pe raportul juriştilor cărora, le-a cerut părerea, a dat soluţia cea mai echitabilă şi cea mai politică cu privire la acest diferend”. (Mircea Masat..., op. cit., p.853).

Poziţia guvernului Ungariei în procesul optanţilor, început în vara anului 1927, sprijinită efectiv de proprietarul ziarului Daily Mail, din Londra, Rothermeerre, printr-o adevărată campanie de presă, reliefa că diplomaţia ungurească urmărea să întreţină această problemă la forurile internaţionale cu scopul vădit de a obţine o revizuire a unor clauze din Tratatul de la Trianon. Într-o convorbire din iarna anului 1928, dintre ministrul SUA la Budapesta , I. Butler Wright şi Appony, acesta din urmă preciza că problema optanţilor unguri era relativ importantă, dar că el considera mult mai important principiul implicat în problemă, atât prin părţile în litigiu cât şi pentru lume în general, şi că, pe acest considerent, Ungaria va continua să menţină şi să repună litigiul pe ordinea de zi a Consiliului Ligii. Nicolae Titulescu nu s-a îndoit nici un moment de faptul că Ungaria horthystă ridicând problema optanţilor unguri nu urmărea altceva decât discreditarea României şi revizuirea tratatului de la Trianon.

În sesiunea din martie 1928 a Consiliului Ligii, problema optanţilor unguri a fost un subiect de discuţie timp de două zile, fără ca ea să fie soluţionată. Delegatul Ungariei, Appony, a pledat pentru o soluţie legală, prin Tribunalul arbitral mixt, iar Nicolae Titulescu pentru una politică, prin negocieri directe: „cu nu pot admite ca suveranitatea României să fie pusă în discuţia arbitrilor străini, din cauză că în această problemă este vorba de suveranitatea României care este pusă la stâlpul infamiei”.

La l martie 1928, Nicolae Titulescu a acceptat propunerea numirii a doi judecători suplimentari, din ţări neutre în timpul războiului, dar a cerut ca aceştia să se ocupe de trei chestiuni ce ţineau de aplicarea reformei agrare, de regimul exproprierii moşiilor baronilor unguri şi a moşierilor români, precum şi de regimul lichidării bunurilor proprietatea ungurilor. În ceea ce priveşte sumele ce se cuveneau optanţilor unguri, Titulescu a reluat ideea dintr-o scrisoare publicată în februarie 1928 şi din nota trimisă guvernului Ungariei, ca aceasta să se scadă din valoarea reparaţiilor datorate României de către Ungaria.

Compensarea preţului pământului şi construcţiilor expropriate de la optanţii unguri, din contul sumelor cuvenite României cu titlul de reparaţii de război, a fost admisă, la început, de guvernul Ungariei, dar ulterior a fost respinsă de Walko, ministrul de externe a lui Horthy.

Retrimiterea cauzei optanţilor unguri la Tribunalul arbitral mixt a fost considerată drept o întoarcere împotriva României a puterilor occidentale, în special a Angliei.

W.S. Culberston, ministrul SUA la Bucureşti a consemnat: „în opinia mea, România trebuie să reglementeze problema optanţilor unguri prin negocieri directe şi ea poate proceda aşa. În această privinţă, Ungaria este un caz... Din punct de vedere social-politic România este un caz plauzibil. Este evident că nu se poate soluţiona, întreaga chestiune a exproprierii fără ameninţări serioase la adresa păcii şi ordinii.” (N. Titulescu, op. cit., p.70)

Problema a fost rediscutată în Consiliul Societăţii Naţiunilor în sesiunea din iunie 1928, când Chamberlain a propus, iar Consiliul a admis, ca Liga să renunţe la caz, iar părţile să se înţeleagă între ele, adoptând rezoluţia din 8 iunie 1928 prin care s-a decis menţinerea rezoluţiilor din 19 septembrie 1927 şi din 8 martie 1928.

Documentul din 8 iunie 1928 a produs nemulţumiri în cercurile politice ungureşti, care nu erau dispuse la negocieri directe şi doreau să menţină pe ordinea de zi a Societăţii Naţiunilor litigiul optanţilor, nu atât în ideea de  a-l soluţiona pe această cale, ci pentru a retine atenţia opiniei publice internaţionale asupra revendicărilor ungureşti. În acelaşi timp, Ungaria desfăşura o campanie de denigrare a personalităţilor din cadrul Ligii Naţiunilor, care sprijineau România şi militau împotriva revizionismului horthyst.

În aceste condiţii, guvernul României a trimis guvernului Ungariei, la 9 august 1928, o notă diplomatică semnată de Constantin Argetoianu, ministru ad-interim la externe, prin care se propunea numirea de delegaţi ai celor două ţări în vederea discuţiilor directe asupra problemelor privind determinarea indemnizaţiei ce putea fi oferită optanţilor unguri. Prin răspunsul din 23 august 1928, guvernul Ungariei a respins propunerea numirii delegaţilor, apreciind că oferta României este nesatisfăcătoare şi drumurile reglementării paşnice au fost închise, iar „.. Ungaria se vede obligată să continue lupta pentru drepturile ei pe baze legale, în manierele prevăzute de Tratat”. (Mircea Muşat..., op. cit., p.854).

La cererea guvernului Ungariei, Consiliul Ligii a reluat în discuţie problema optanţilor unguri, la l septembrie 1928, pe care au transferat-o în sesiunea Consiliului din 10 septembrie 1928. Guvernul Ungariei a fost nevoit să accepte tratative directe, ce aveau să aibă loc la Nisa în octombrie 1928. Tratativele româno-ungare s-au purtat între 15 şi 20 decembrie 1928 la Rappalo. Toate discuţiile au rămas fără rezultat şi de aceea au fost reluate la data de 6 aprilie 1929, la Viena , fiind întrerupte la 13 aprilie pentru consultaţii cu guvernele.

La 6 august 1929 s-a deschis, la Haga , Conferinţa Reparaţiilor. România a legat reglementarea litigiilor cu optanţii unguri de compensaţiile datorate României de către Ungaria. Propunerea României nu a fost acceptată de Ungaria şi de aceea, guvernul României şi-a manifestat dorinţa de a reglementa pe cale directă disputa româno-ungară, privind optanţii.

În cele din urmă litigiul optanţilor unguri a fost reglementat prin Convenţia adoptată de a doua Conferinţă de la Haga , din 20 ianuarie 1930, şi de Convenţia de la Paris , din 28 aprilie 1930. Pe baza celor două convenţii s-a creat un fond agrar pentru plata optanţilor unguri, care se compunea din renta de împroprietărire depusă de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, la dispoziţia optanţilor, din creanţele pe care Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Portugalia şi Japonia le aveau asupra reparaţiilor datorate de Ungaria şi pe care aceste ţări le-au cedat fondului agrar. Soluţionarea diferendului româno-ungar a constituit triumful politic şi financiar al tezei româneşti. Preşedintele Asociaţiei uniunilor pentru Societatea Naţiunilor din Anglia, Noel Baker, spunea într-un discurs din 13 decembrie 1930: „ a lupta ani de zile fără preget şi fără oboseală pentru apărarea unui interes naţional, a reuşi cu toate acestea să nu jigneşti niciodată sentimentul internaţional, a reuşi să ajungi la o soluţie care să satisfacă ambele părţi şi pe noi toţi semnatarii acordului de la Haga , şi a reuşi cu tot focul luptei să păstrezi o constantă prietenie lui Appony, este o realizare internaţională care presupune un complex de calităţi a căror importanţă nu va putea fi niciodată exagerată “ (Jack de Launay, Nicolae Titulescu în Magazin istoric, nr. l, 1982).

Din 1923 şi până în 1930 Nicolae Titulescu, în calitate de reprezentant permanent al României la „Liga Naţiunilor”, a apărat cu talent, demnitate şi tact diplomatic, timp de şapte ani, poziţia României, repurtând un strălucit succes. Despre adversarul său, Appony, Nicolae Titulescu a spus: „Am lucrat cu ungurii şi urmarea a fost că am dobândit pentru acest popor mândru un simţământ de admiraţie şi prietenie. Contele Appony va rămâne întotdeauna pentru mine una din cele mai mari personalităţi pe care le-am cunoscut. Admiraţia mea pentru el merge până la afecţiune. Nu ştiu dacă îmi răspunde în acelaşi fel, sub forma preţuirii, însă îmi place să cred că da. Este motivul pentru care contele Appony şi cu mine am putut fi, în acelaşi timp, mari adversari dar şi prieteni”. (N. Titulescu, op. cit.)

Într-un interviu acordat ziarului Brassai Latok, de la Budapesta , Appony a declarat: „ domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie. Sub aspect formal, raporturile noastre au decurs ireproşabil şi relaţiile noastre personale au fost întotdeauna agreabile”. (Curentul din 11 aprilie 1928).

După o confruntare la Societatea Naţiunilor , Appony i-a spus lui Titulescu: „Nu-ţi doresc, dragă tinere şi clocotitor adversar să întâlneşti, când vei fi de vârsta mea, un tânăr posedând, ca şi dumneata, pe lângă ştiinţă şi inteligenţă, un talent oratoric atât de extraordinar”. (Magazin Istoric, nr. 1/1982).

Nicolae Titulescu a urmărit, în procesul optanţilor, următoarele linii directoare:

1. Nu există incompatibilitate între reforma agrară din 1921 şi Tratatul de la Trianon sau Statutul minorităţilor;

2. A existat o egalitate perfectă de tratament între grofii unguri şi moşierii români, între ţăranii români şi ţăranii unguri, în aplicarea reformei agrare;

3. Au fost expropriaţi şi despăgubiţi în mod uniform toţi proprietarii, fără deosebire de naţionalitate;

4. Au fost împroprietărite toate familiile de ţărani îndreptăţite;

5. În Transilvania au fost împroprietărite 539.694 de persoane, din care 369.000 de români şi 87.426 de unguri;

6. Exproprierea, act având caracter intern, ce ţine de dreptul suveran al statului, a avut ca scop să menţină şi să consolideze structura social-economică a României, sporind mica proprietate.

Continuare în numărul următor

prof. dr. I. CORNEANU, av. Vasile MOIŞ