Anul
acesta se împlinesc 70 de ani de la trecerea în nefiinţă
a Iui Nicolae Titulescu, diplomat, ministru de finanţe,
ministru de externe, preşedinte al Societăţii Naţiunilor
şi membru al Academiei Române.
A
militat în mod hotărât pentru menţinerea sistemului de
securitate stabilit prin Conferinţa de Pace de
la Paris
(1919-1920) şi împotriva
ascensiunii la putere a mişcărilor de extremă dreaptă.
Nicolae
Titulescu a absolvit, în anul 1900, liceul „Carol” din Craiova,
apoi a studiat dreptul
la Paris
, obţinând titlul de
doctor cu teza „Eseu asupra teoriei drepturilor condiţionale”.
În
anul 1905 se întoarce în ţară ca profesor suplinitor
la Catedra
de drept civil a Facultăţii
de drept din Iaşi, iar în 1907 intră în Baroul de avocaţi
din Bucureşti. Nicolae Titulescu a susţinut cauza
ţăranilor răsculaţi, înfiinţând, în anul
1907, ziarul „Ţăranul”.
|

|
În
anul 1909 devine profesor de drept civil
la Facultatea
din Bucureşti. În acelaşi
timp, desfăşoară şi o activitate politică, înscriindu-se
în Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu.
În
anul 1912 Nicolae Titulescu este ales deputat, iar între 1917-1918 este
desemnat ministru de finanţe, funcţie pe care o mai ocupă
în perioada 1920-1921 în guvernul Ion I.C. Brătianu.
În
vara anului 1918 ia fiinţă,
la Paris
, Comitetul Naţional Român,
care are drept scop susţinerea unei propagande pe plan internaţional
cu privire la dreptul poporului român la unitate naţională.
Printre fondatorii acestui comitet se numără: Take Ionescu,
Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille şi Nicolae Titulescu.
În
perioada 1921-1927, Nicolae Titulescu este ministru plenipotenţiar
la Londra
, calitate în care îşi
cultivă diferite relaţii internaţionale, între anii
1927-1928 şi 1933-1936, în calitate de ministru de externe,
contribuie la înfiinţarea sau redeschiderea misiunilor diplomatice
ale României în Finlanda, Portugalia, Iran, Argentina, Chile şi
Mexic. În aceeaşi calitate, semnează Pactul Micii Înţelegeri,
în 1933 şi Pactul Înţelegerii Balcanice, în 1934 şi
participă la redactarea Convenţiei de definire a agresiunii,
cunoscută sub numele „Convenţia Titulescu-Litvinov”.
În
consideraţia relaţiilor personale cu ministrul de externe
sovietic, Maxim Litvinov, Nicolae Titulescu este desemnat de guvernul României
să poarte tratative cu URSS pentru încheierea unui Pact de
neagresiune.
Datorită
activităţii laborioase desfăşurate în cadrul Societăţii
Naţiunilor, înfiinţată în anul 1920, Nicolae Titulescu a
fost ales preşedinte al acestui for în sesiunile din anii 1930
şi
1931. A
participat, de asemenea, la
diferite conferinţe internaţionale: Conferinţa de
la Haga
- 1929, Conferinţa pentru
dezarmare de
la Geneva
- 1932, Conferinţa pentru
reparaţii de război de
la Laussane
- 1931, Conferinţa de
la Geneva
- 1933 etc. Universităţile
din Atena şi Bratislava i-au acordat titlul de doctor honoris causa.
Datorită apropierii de Uniunea Sovietică şi susţinerii
deschise a comuniştilor în Războiul civil din Spania, în anul
1936, regele Carol al II-lea îl demite pe Nicolae Titulescu din toate
funcţiile oficiale. Dezamăgit, fostul demnitar se retrage în
Elveţia, apoi în Franţa, unde moare după o îndelungată
suferinţă.
AFACEREA
OPTANŢILOR
Una
dintre problemele cele mai dificile pe care a trebuit să le rezolve
guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, după făurirea
României Mari, a fost Afacerea optanţilor unguri din Transilvania.
Problema
„OPTANŢILOR UNGURI”, adică a acelor proprietari din
Transilvania care „au optat” pentru cetăţenia ungurească
în virtutea dreptului acordat de Statul Român după unirea
Transilvaniei cu România, a apărut în temeiul unei interpretări
eronate a legilor româneşti privitoare
la Reforma Agrară
din 1921, interpretare care a
dus Guvernul Ungariei la concluzia existenţei unei incompatibilităţi
între legislaţia Reformei Agrare şi Tratatul de
la Trianon.
Reforma
agrară din România, de după Primul Război Mondial, a
provocat nemulţumirile şi protestele marilor proprietari
maghiari de pământuri din Transilvania, trecuţi în categoria
absenteiştilor şi expropriaţi în baza Decretului din
septembrie 1919 şi a Legii de expropriere din 1921.
În
baza prevederilor art.61 din Tratatul de
la Trianon
, locuitorii fostei monarhii
austro-ungare primeau naţionalitatea statului care dobândise
teritoriul respectiv. Art.63, din acelaşi tratat, făcea o
derogare, în sensul că persoanele cu vârsta peste 18 ani, care
pierdeau naţionalitatea maghiară şi dobândeau o nouă
naţionalitate, puteau să opteze, în decurs de 12 luni de la
semnarea tratatului, pentru naţionalitatea maghiară şi să-şi
schimbe domiciliul în Ungaria. Aceleaşi dispoziţii le regăsim
şi în Tratatul pentru protecţia minorităţilor, din 13
decembrie 1919, semnat
la Paris
, în care se stipulează:
„supuşii unguri în vârstă de mai mult de 18 ani, vor avea
facultatea să opteze pentru orice naţionalitate le-ar fi deschisă”.
Mulţi
dintre marii moşieri maghiari au vrut să profite de clauzele
favorabile cuprinse în Tratatul de
la Trianon
, semnat de Ungaria. Art.63 din
tratat prevedea că persoanele care optau pentru naţionalitatea
maghiară, „vor fi libere să păstreze bunurile posedate pe
teritoriul celuilalt stat, unde îşi aveau domiciliul înainte de opţiunea
lor”. Art.250, mergea mai departe: „bunurile, drepturile şi
interesele supuşilor unguri, situate pe teritoriul fostei monarhii
austro-ungare, nu vor putea fi confiscate sau lichidate în conformitate
cu aceste dispoziţiuni. Aceste bunuri, drepturi sau interese vor fi
restituite celor în drept, libere de orice măsură de acest fel
sau de orice altă măsură de dispoziţiune, de
administrare forţată sau sechestru. Ele vor fi restituite în
starea în care se găsesc înainte de aplicarea măsurilor în
chestiune, adică la confiscare sau lichidare”.
La
negocierea Tratatului de
la Trianon
, delegaţia Ungariei a încercat
să introducă o clauză de interzicere a exproprierii
latifundiilor din Transilvania. Propunerea maghiară nu a fost
acceptată, astfel că reforma agrară preconizată de
guvernul român, care nu se încadra în categoriile juridice de
confiscare şi lichidare, avea cale liberă de înfăptuire.
Marii proprietari de pământuri din Transilvania au profitat de
art.250 din tratat, care prevedea că: „reclamaţiile care ar
putea fi făcute de către supuşii unguri vor fi supuse
Tribunalului arbitrar mixt, prevăzut de art.239” şi s-au
adresat acestei instanţe, revendicând dreptul de proprietate asupra
terenurilor expropriate sau obligarea statului român la plata unor despăgubiri
cu mult peste preţul proprietăţilor funciare.
În
faţa Tribunalului arbitrar mixt, optanţii au încercat să
demonstreze că ar exista o incompatibilitate între legea agrară
din Transilvania şi prevederile Tratatului de
la Trianon. Reforma
agrară nu ar reprezenta o
necesitate istorică ci o măsură artificială luată
de guvernul român pentru a lovi în interesele optanţilor unguri.
Este semnificativ, în acest sens, memoriul lui S. Bernady, trimis
generalului Averescu, prim-ministru al României în acel moment, în
numele ungurilor din Transilvania, din care cităm: „În privinţa
reformei agrare, se observă că prin sistemul cel nou se pregăteşte
subminarea ordinii actuale sociale şi de drept, răsturnarea
completă şi anarhia absolută, agitarea şi răspândirea,
pe cale oficială, a bolşevismului”. Astfel de alegaţii
puerile, care identificau reforma agrară cu răspândirea bolşevismului,
nu puteau fi luate în considerare de guvernul român.
Pe
plan internaţional, plângerile optanţilor unguri au avut un alt
ecou şi acuzaţiile proferate de ei, potrivit cărora România
ar fi încălcat prevederile Tratatului de
la Trianon
, au fost luate în considerare.
Numai aşa se poate explica dimensiunea internaţională a
conflictului şi tergiversarea pe o perioadă de 10 ani a soluţionării
lui. La prima vedere, revendicările ungureşti având ca obiect
dreptul optanţilor la despăgubiri şi exonerarea Ungariei de
plata despăgubirilor de război, păreau convingătoare.
La o analiză sumară, răzbăteau falsificările,
mistificările şi grandomania tradiţională a unei naţiuni
care se dorea a fi mai mult decât o ţineau puterile.
Procesul
optanţilor, susţinut direct sau din umbră de politicieni
cointeresaţi, a implicat jurişti de renume internaţional:
Jean Bartelcmy, profesor
la Facultatea
de drept din Paris, Antonio
Salandra, profesor
la Universitatea
din Roma, Leon Duguit, decanul
Facultăţii de drept din Bordeaux, Alejandro Alvarez, vicepreşedintele
Institutului de drept internaţional, A. Pearce Higins, profesor de
drept internaţional
la Cambridge
etc.
După
ce şi-a dat seama că nu are nici o şansă în faţa
Conferinţei Ambasadorilor de
la Paris
, Guvernul Ungariei s-a adresat
Consiliului Societăţii Naţiunilor, la 15 martie 1923,
solicitându-i să răspundă la următoarele întrebări:
1.
Care sunt, după tratatele de pace, drepturile optanţilor unguri
şi supuşilor unguri în materie de proprietate funciară?
2.
Care este, după dreptul internaţional, regimul proprietăţii
străinilor?
3.
Ce se înţelege prin optant?
4.
Care este corelaţia dintre executarea obligaţiunilor dintr-un
tratat şi drepturile corelative?
5.
Ce este o lichidare în sensul art. 250 din Tratatul de
la Trianon
?
6.
Care sunt limitele competenţei tribunalelor mixte în asemenea
cazuri?
7.
Care este soarta excesului de putere în dreptul internaţional?
8. A
avut Consiliul Societăţii
Naţiunilor dreptul de a numi un judecător?
9.
Dreptul de apreciere a tratatelor de pace?
10. Care sunt puterile Consiliului în virtutea art. 11,
paragraful 2 , din tratat?
11.
Care au fost limitele puterii politice şi puterii judecătoreşti
în drept internaţional.
La
şedinţa Consiliului din 20 aprilie 1923, Nicolae Tilulescu a
demonstrat că exproprierea şi împroprietărirea reprezentau
necesităţi istorice impuse de frământările
ţărăneşti din anul 1907, că prin reforma agrară
nu se violau Tratatul de
la Trianon
şi nici drepturile optanţilor
unguri ce decurgeau din art.63 al tratatului deoarece nu s-a putut crea,
prin acest tratat, o situaţie privilegiată străinilor faţă
de cetăţenii români, deoarece exproprierea unora şi
celorlalţi cădea sub acelaşi regim. În plus, de
exproprierea marilor moşii din Transilvania beneficiau deopotrivă
ţăranii români şi maghiari. Pentru a realiza reforma agrară,
România a trebuit să impună cetăţenilor săi
sacrificii fără precedent, printr-o legislaţie cu caracter
obiectiv, la fel de dreaptă pentru toţi cetăţenii.
Optanţii unguri şi proprietarii români au fost trataţi în
mod egal. Titulescu mai remarca faptul că nu există nici o
contradicţie între reforma agrară din România şi
prevederile tratatelor de pace, aşa cum susţine delegatul
Ungariei, că prin legile reformei agrare nu se recurgea la
confiscarea pământurilor ungurilor, care puteau fi conservate în
cadrul legislaţiei româneşti, astfel că de jure şi de
facto Consiliul nu ar avea competenţa să intervină într-o
astfel de problemă, reformele agrare ţinând de competenţa
exclusivă a fiecărui stat. „Tratatul de
la Trianon
prevede că optanţii
unguri îşi vor păstra bunurile imobiliare. Pentru guvernul
Ungariei, asta înseamnă că optanţii unguri rămân
proprietarul unei proprietăţi speciale, care nu va putea fi
ştirbită niciodată prin lege, fără o sancţiune
internaţională. După interpretarea română, optantul
ungur rămâne proprietar în cadrul unei proprietăţi, aşa
cum este ea organizată după legile naţionale ale statului
suveran. Interpretarea ungară acordă optanţilor unguri un
privilegiu, pe care nimeni nu l-ar mai putea avea dacă nu este optant
al unei naţiuni învinse în război. Tratatul de
la Versailles
, la capitolele despre Polonia,
Cehoslovacia şi Belgia, conţine clauze asemănătoare.
După teza ungurească, aceste clauze ar fi făurit în Europa
fortăreţe de drept privat, de care statele suverane nu s-ar
putea atinge”. (N. Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică
Bucureşti, 1967, p. 108)
Unul
dintre principalele motive de nemulţumire ale optanţilor unguri
era cuantumul despăgubirilor acordate de statul român. În
stabilirea preţurilor, nu s-a făcut nicio deosebire între cetăţenii
români şi optanţii unguri. Aceştia din urmă
pretindeau un preţ mai mare, iar plata să se facă în
franci aur şi nu în lei sau titluri de rentă. Suma globală
pretinsă de guvernul Ungariei era de 33 de miliarde lei, în timp ce
bugetul României era de 13 miliarde lei!
Consiliul
Societăţii Naţiunilor a constatat că există două
poziţii diametral opuse, bazate pe două teze ireconciliabile,
izvorâte din interpretarea diferită a tratatelor de pace şi a
legislaţiei agrare româneşti, motiv pentru care a recomandat părţilor
să supună litigiul Curţii permanente de justiţie de
la Haga
, dar Titulescu a respins această
propunere. Motivul invocat era că soarta reformei agrare, de o
importantă covârşitoare pentru România, nu poate fi subordonată
unei decizii judiciare. (N. Titulescu, op.cit., p.280-281)
Refuzul
guvernului român de a admite arbitrajul Curţii permanente de justiţie
de
la Haga
a determinat Consiliul Societăţii
Naţiunilor să îndrume părţile la o conciliere directă.
Tratativele
de
la Bruxelles
, din luna mai 1923, au fost
purtate în prezenţa unor reprezentaţi ai Ligii Naţiunilor
şi cele două delegaţii au ajuns la un acord asupra
principalelor puncte de discutat. Nu s-a acceptat discutarea cuantumului
şi a naturii îndemnizaţiilor pe care statul român ar fi
trebuit să le plătească optanţilor unguri. Acordul,
sub forma unui proces verbal întocmit de Jean Appleton, profesor
la Universitatea
din Lyon şi preşedinte
al Asociaţiei avocaţilor din Franţa, a fost semnat de Imre
Csaki, din partea Ungariei şi de Nicolae Titulescu, din partea României.
Acest proces verbal constata profunde divergenţe de păreri
asupra a numeroase puncte între România şi Ungaria, dar conţinea
un alineat consacrat chestiunii de principiu: „asupra incompatibilităţii
dintre legea română şi prevederile tratatului, referitoare la
drepturile optanţilor unguri se admite şi reprezentanţii
unguri nu contestă că tratatul nu se opune unei exproprieri de
bunuri ale optanţilor unguri pentru cauză de utilitate publică,
respectiv necesităţi sociale ale unei reforme agrare”.
(„Reforma agrară din România şi optanţii unguri din
Transilvania în faţa Societăţii naţiunilor,
Imprimeria din Paris, 1927, p.53-54).
În
iunie 1923, Imre Csaki a denunţat acordul de
la Bruxelles
, invocând excesul de putere
şi viciul de consimţământ. Ca urmare, reprezentantul
Ungariei
la Geneva
, Albert Appony, repune
chestiunea în discuţia Consiliului Ligii Naţiunilor, în şedinţa
din 5 iulie 1923, dar Consiliul a constatat valabilitatea acordului.
La
şedinţa Consiliului din 3 iulie 1923, noul reprezentant al
regimului horthyst reiterează pretenţiile formulate în prima
fază a diferendului, la care adaugă câteva corective, mai exact
renunţă la susţinerea iniţială că între
expropriere şi termenii tratatului de pace ar exista o contradicţie,
precum şi la citarea României în faţa Curţii de
la Haga
, deoarece observase că
legislaţia internaţională este în contradicţie cu
aceste puncte de vedere. Appony a încercat să demonstreze că
preţul de răscumpărare acordat optanţilor unguri ar fi
prea mic, că reforma agrară echivalează pentru ei cu o adevărată
confiscare şi că nu era necesară o împroprietărire a
ţăranilor din Transilvania, deoarece: „nu este just să se
aplice cea mai radicală reformă agrară acolo unde nevoia nu
o cere” (M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire,
1918-1933, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1986,
p.848-849). La rândul său, Nicolae Titulescu a demonstrat
necesitatea istorică a reformei agrare din 1921, arătând că:
„oricâtă bunăvoinţă, oricâtă competenţă
ar avea cineva, dacă, el n-a trăit păsurile clasei noastre
ţărăneşti dinainte de război, dacă n-a trăit
momentele culminante din 1907, 1914, 1917, ca să nu citez decât trei
date, nu poate realiza pe de-a întregul nici imperativele categorice care
au determinat reforma noastră agrară aşa cum s-a făcut,
nici pericolul pe care îl implică schimbări, chiar parţiale,
în alcătuirea ei de bază.” (Ibidem).
În
considerarea forţei obligatorii a acordului de
la Bruxelles
, Nicolae Titulescu a cerut
Consiliului să soluţioneze conflictul în conformitate cu
principiile enunţate în acest aranjament.
La
cererea delegatului Angliei, Robert Cecil, susţinut de reprezentantul
Franţei şi Suediei, Consiliul a recunoscut justeţea
acordului de
la Bruxelles
şi a votat o rezoluţie
prin care i se dădea o recunoaştere deplină punctului de
vedere exprimat de Nicolae Titulescu. ( D. Şandru, Problema optanţilor,
Editura Junimea, 1982, p. 174-175)
Ungaria
nu a recunoscut acordul din 19 mai 1923 şi de aceea optanţii
unguri s-au adresat Tribunalului mixt româno-maghiar de
la Paris
, în baza art.239 şi 250
ale Tratatului de
la Trianon.
Şedinţele acestei
instanţe s-au desfăşurat în perioada 29 decembrie 1923 -
15 august 1929, în care au fost analizate plângerile unui număr de
345 de proprietari şi alte diferite cereri de despăgubiri, după
cum urmează:
-
250 de procese agrare, pentru 130 de milioane franci aur;
-
2 procese ale arhiducilor Frederik şi Joseph, pentru 160 de milioane
franci aur;
-
185 de procese ale funcţionarilor în valoare de 1.800.000 franci
aur;
-
10 procese ale societăţilor de căi ferate, pentru 40 de
milioane franci aur;
-
13 procese privind producţia de război, pentru 15 milioane de
franci aur;
-
6 procese pentru blocarea argintului, în valoare de 120.000 franci aur;
-
9 procese pentru rechiziţii militare, în valoare de 433.000 franci
aur;
-
9 procese diverse, pentru 388.000 franci aur;
-
l proces pentru societatea de trafic al căilor ferate, pentru 700.000
lei şi 2.006.205 coroane aur. (Mircea Muşat ... op.cit.
p.850-851)
La
reclamaţiile optanţilor unguri, guvernul României a depus întâmpinări
prin care a contestat competenţa tribunalului deoarece reforma agrară
nu a încălcat prevederile Tratatului de
la Trianon. Reprezentanţii
României, S. Rosenhal,
Alexandre Millerand şi C. Antoniade, au negat, în mod constant,
competenţa tribunalului în ce priveşte soluţionarea
cererilor optanţilor. Cu toate acestea, prin Hotărârea din 10
ianuarie 1927, tribunalul se auto-declară competent să judece acţiunile
oplanţilor unguri. Guvernul României a reacţionat imediat, retrăgându-şi,
la data de 27 februarie 1927, reprezentanţii săi, fapt ce a făcut
ca tribunalul să nu poată intra în dezbaterile de fond. În
această situaţie, Ungaria a readus chestiunea în dezbaterea
Consiliului Ligii Naţiunilor.
În
şedinţa Consiliului din 7 martie 1927, cauza Ungariei a fost susţinută
de ministrul de externe, Walko, acesta solicitând dezbaterea cauzei în
faţa Tribunalului mixt. Nicolae Titulescu i-a răspuns:
„Ungaria ridică problema într-o formă sau alta cu dorinţa
de a o ţine permanent în discuţia forurilor internaţionale”.
(N. Titulescu, op. cit. p. 350-351).
În
şedinţa Consiliului din septembrie 1927, Nicolae Titulescu,
invocând art. 11, alin. 2 din Pactul Societăţii Naţiunilor,
propune închiderea diferendului pe baza acordului de
la Bruxelles
şi să nu se admită
implicarea tribunalului arbitral mixt într-un litigiu reglementat, care
privea de fapt o contestaţie a unui stat împotriva celuilalt, ci
cereri individuale ale optanţilor unguri”. (N. Titulescu, op. cit.
p. 171 -186).
Consiliul
Societăţii Naţiunilor a desemnat un complet format din 3
persoane, în frunte cu Austen Chamberlain, ministrul de externe al Marii
Britanii, să stabilească măsura în care consiliul putea
mandata Tribunalul arbitral mixt, în cazul în care părţile nu
s-ar conforma dispoziţiilor instanţei. Guvernul României a
refuzat categoric să admită competenţa tribunalului, care
încerca să se amestece în treburile interne ale ţării.
Completul
prezidat de Austen Chamberlain a recunoscut că legea agrară din
România nu constituie o măsură de lichidare atâta vreme cât
avea un caracter general şi nu crea inegalitate de tratament între
unguri şi români, nici prin textul ei, nici prin modul de aplicare
şi că România, ca stat suveran, era stăpână să
legifereze asupra bunurilor sale.
Această
opinie a fost validată de rezoluţia din 17 septembrie
1927 a
Consiliului Societăţii
Naţiunilor, în care se arăta că:
"1.
Aplicarea legilor agrare româneşti asupra bunurilor optanţilor
unguri din Transilvania nu întră deloc în cadrul stipulaţiilor
art. 250 şi al nici unui alt articol al Tratatului de
la Trianon
;
2.
Guvernul României aplicând aşazişilor optanţi unguri
dispoziţiile acestor legi agrare, a procedat în plin exerciţiul
suveranităţii sale, nu a comis nici un act de spoliere faţă
de aceştia şi nu a violat nici un principiu al dreptului internaţional;
3.
Dacă el trebuie să plătească optanţilor unguri,
guvernul României le-ar acorda prin acest fapt un tratament de favoare pe
care nimic nu-l justifică şi pe care, niciodată guvernul
Ungariei nu l-a solicitat, declarând Nota din 20 februarie 1920 că
tot ceea ce cere pentru naţionalii săi este un tratament de
egalitate. Dacă s-ar plăti asemenea indemnizaţii, dreptatea
ar cere ca ele să se extindă asupra tuturor locuitorilor
regatului - cetăţeni români sau străini - care au suferit
prin aplicarea legilor agrare româneşti;
4.
Tribunalul arbitral mixt, instituit în conformitate cu Tratatul de
la Trianon
cu o misiune strict delimitată,
nu are nicio competenţă pentru a lua la cunoştinţă
reclamaţiile optanţilor unguri cu privire la pagubele pe care
declară că le-ar fi suferit din cauza aplicării legilor
agrare româneşti şi că rezoluţia emisă de
respectivul tribunal, prin care se declară, competent, trebuie
considerată nulă şi neavenită;
5.
În conformitate cu invitaţia Consiliului Societăţii Naţiunilor,
guvernul României va readuce pe judecătorul său în tribunalul
arbitral mixt, trebuie să fie bine înţeles că acest lucru
îl face numai pentru cunoaşterea reclamaţiilor care intră
în competenţa sa şi
nici într-un caz pentru cele referitoare la legile agrare;
6.
Nu este cazul să se ceară avizul Curţii Internaţionale
de Justiţie asupra chestiunilor examinate de completul celor trei,
numiţi de Consiliu, aşa cum cere guvernul Ungariei, deoarece, deşi
chestiunea, are un caracter juridic, nu se poate contesta faptul că
are un caracter esenţial politic, în plus, nu trebuie pierdut din
vedere faptul că, după ce a studiat îndelung problema,
completul celor trei a considerat de datoria sa să consulte
personalităţi complet parţiale,
care se bucură de o înaltă reputaţie internaţională
şi care au o competenţă juridică incontestabilă.
Procedând în acest fel, Consiliul a vrut să-şi asigure toate
garanţiile necesare”. (N. Titulescu, op. cit. p.47-49).
Completul
celor trei a propus 3 principii care să stea la baza discuţiilor
dintre părţile implicate, înainte de sesiunea Consiliului
Societăţii Naţiunilor din decembrie 1927:
„1.
Prevederile de bază ale reformei agrare, reglementată în urma Războiului
din 1914-1918, nu exclud aplicarea asupra cetăţenilor unguri,
inclusiv aspra celor care au optat pentru cetăţenie maghiară,
a unui plan general de reformă agrară;
2.
Nicio inegalitate nu trebuie să existe între unguri şi români,
nici în ceea ce priveşte termenii legii agrare, nici în ceea ce
priveşte maniera de aplicare a ei;
3.
Cuvintele “confiscare” şi “lichidare” menţionate în
art. 250 nu vizează decât teritoriile cedate de Ungaria, se aplică
exclusiv la măsurile luate împotriva proprietăţii unui
ungur din teritoriile menţionate şi în măsura în care
acest proprietar este cetăţean ungur.” (N. Titulescu, op.
cit., p.50).
Jean
Applelon notează: “concluziile completului celor trei dădeau,
în esenţă dreptate cererii româneşti. Combaterea lor
devenea o sarcină redutabilă. Appony nu s-a dat înapoi; el a
fost superior. Întreaga sa experienţă parlamentară,
asociată cu un talent oratoric magnific, a fost pusă în slujba
cauzei lui naţionale. A fost tragic, cel pe care Bjornson l-a numit
cel mai mare orator al timpului, vrea să găsească un teatru
de talia lui, Europa, lumea întreagă se cutremurau auzindu-l
revendicând patetic drepturile cele mai vulnerabile” (N. Titulescu, op.
cit., p.59).
Bjornson
consideră că “discursul lui Nicolae Titulescu a fost convingător
pentru toţi aceia care cunoşteau fondul Pactului Societăţii
Naţiunilor, dar puţin arid pentru masa auditorului. Se evidenţiază
câştigul de cauză al diplomatului român în faţa insistenţei
delegatului ungar asupra tratamentului diferenţial pe care îl
reclama, în favoarea compatrioţilor săi din Transilvania. D-l
Titulescu a intervenit şi cu impetuozitatea sa obişnuită,
cu abundenţa verbală, cu o rapiditate în vorbire, cu o
virtuozitate cu adevărat extraordinară, el încântă,
cucereşte şi convinge atât Consiliul cât şi publicul”
(N. Titulescu, op. cit., p.55).
Leon
Duguit, decanul Facultăţii de drept din Bordeaux, a consemnat
următoarele: „răspunzând lui Appony, reprezentantul României,
Nicolae Titulescu, a mai arătat că Tratatul de
la Trianon
nu putea, să limiteze,
pentru eternitate, independenţa legislativă, a României, el
neputând avea în vedere decât lichidările de pe urma războiului,
că Tribunalul arbitral mixt româno-ungar, declarându-se competent a
comis o uzurpare de putere. El a insistat asupra, drepturilor pe care le
are Consiliul de-a lua în mâinile sale afacerea în întregimea ei, cum
a fost propusă de comitetul celor trei, că datoria sa este să
realizeze toate măsurile capabile să facă să dispară
dezacordul şi nu doar să numească arbitri înlocuitori. El
reaminteşte că în 1923, Ungaria, a recunoscut ea însăşi
aceste drepturi atribuite Consiliului. D-l Nicolae Titulescu declara că
România nu putea să accepte compromisul în chestiunea competenţei
deoarece aceasta ar fi însemnat să recunoască că
Tribunalul nu a comis o uzurpare de putere, pentru că pe de altă
parte Ungaria şi România nu se aflau într-o situaţie egală,
deoarece pentru una era vorba de o simplă chestiune de
responsabilitate financiară faţă de câţiva dintre
conaţionalii săi, iar pentru cealaltă era în joc întreaga
ordine socială de pe teritoriul său, întreaga, pace publică.
În final, Nicolae Titulescu a adăugat că nu mai este cazul să
se ceară un aviz consultativ de
la Curtea
de
la Haga
, deoarece Consiliul era complet
edificat prin studiul pe care l-a întreprins şi consultările
comitetului celor trei, cât şi datorită raportului extrem de
clar al lui Austen Chamberlain” (N. Titulescu, op. cit., p.60).
Discursurile
celor doi oponenţi au prilejuit numeroase luări de poziţie
din partea participanţilor. Jean Paul Boneour, sprijinitor al cauzei
româneşti, a făcut următoarea declaraţie: „am
ascultat cu atenţie susţinută, argumentaţia atât de
solidă şi pe moment atât de emoţionantă pe care a
prezentat-o astăzi dimineaţă în numele Ungariei. Cu toate
acestea, ea nu mi-a schimbat convingerea, cu privire la faptul că
Raportul Comitetului Consiliului bazat pe raportul juriştilor cărora,
le-a cerut părerea, a dat soluţia cea mai echitabilă şi
cea mai politică cu privire la acest diferend”. (Mircea Masat...,
op. cit., p.853).
Poziţia
guvernului Ungariei în procesul optanţilor, început în vara anului
1927, sprijinită efectiv de proprietarul ziarului Daily Mail, din
Londra, Rothermeerre, printr-o adevărată campanie de presă,
reliefa că diplomaţia ungurească urmărea să întreţină
această problemă la forurile internaţionale cu scopul vădit
de a obţine o revizuire a unor clauze din Tratatul de
la Trianon.
Într-o convorbire din iarna
anului 1928, dintre ministrul SUA
la Budapesta
, I. Butler Wright şi Appony,
acesta din urmă preciza că problema optanţilor unguri era
relativ importantă, dar că el considera mult mai important
principiul implicat în problemă, atât prin părţile în
litigiu cât şi pentru lume în general, şi că, pe acest
considerent, Ungaria va continua să menţină şi să
repună litigiul pe ordinea de zi a Consiliului Ligii. Nicolae
Titulescu nu s-a îndoit nici un moment de faptul că Ungaria horthystă
ridicând problema optanţilor unguri nu urmărea altceva decât
discreditarea României şi revizuirea tratatului de
la Trianon.
În
sesiunea din martie
1928 a
Consiliului Ligii, problema
optanţilor unguri a fost un subiect de discuţie timp de două
zile, fără ca ea să fie soluţionată. Delegatul
Ungariei, Appony, a pledat pentru o soluţie legală, prin
Tribunalul arbitral mixt, iar Nicolae Titulescu pentru una politică,
prin negocieri directe: „cu nu pot admite ca suveranitatea României să
fie pusă în discuţia arbitrilor străini, din cauză că
în această problemă este vorba de suveranitatea României care
este pusă la stâlpul infamiei”.
La
l martie 1928, Nicolae Titulescu a acceptat propunerea numirii a doi judecători
suplimentari, din ţări neutre în timpul războiului, dar a
cerut ca aceştia să se ocupe de trei chestiuni ce ţineau de
aplicarea reformei agrare, de regimul exproprierii moşiilor baronilor
unguri şi a moşierilor români, precum şi de regimul lichidării
bunurilor proprietatea ungurilor. În ceea ce priveşte sumele ce se
cuveneau optanţilor unguri, Titulescu a reluat ideea dintr-o
scrisoare publicată în februarie 1928 şi din nota trimisă
guvernului Ungariei, ca aceasta să se scadă din valoarea reparaţiilor
datorate României de către Ungaria.
Compensarea
preţului pământului şi construcţiilor expropriate de
la optanţii unguri, din contul sumelor cuvenite României cu titlul
de reparaţii de război, a fost admisă, la început, de
guvernul Ungariei, dar ulterior a fost respinsă de Walko, ministrul
de externe a lui Horthy.
Retrimiterea
cauzei optanţilor unguri
la Tribunalul
arbitral mixt a fost considerată
drept o întoarcere împotriva României a puterilor occidentale, în
special a Angliei.
W.S.
Culberston, ministrul SUA
la Bucureşti
a consemnat: „în opinia mea,
România trebuie să reglementeze problema optanţilor unguri prin
negocieri directe şi ea poate proceda aşa. În această
privinţă, Ungaria este un caz... Din punct de vedere
social-politic România este un caz plauzibil. Este evident că nu se
poate soluţiona, întreaga chestiune a exproprierii fără
ameninţări serioase la adresa păcii şi ordinii.” (N.
Titulescu, op. cit., p.70)
Problema
a fost rediscutată în Consiliul Societăţii Naţiunilor
în sesiunea din iunie 1928, când Chamberlain a propus, iar Consiliul a
admis, ca Liga să renunţe la caz, iar părţile să
se înţeleagă între ele, adoptând rezoluţia din 8 iunie
1928 prin care s-a decis menţinerea rezoluţiilor din 19
septembrie 1927 şi din 8 martie 1928.
Documentul
din 8 iunie
1928 a
produs nemulţumiri în
cercurile politice ungureşti, care nu erau dispuse la negocieri
directe şi doreau să menţină pe ordinea de zi a Societăţii
Naţiunilor litigiul optanţilor, nu atât în ideea de
a-l soluţiona pe această cale, ci pentru a retine atenţia
opiniei publice internaţionale asupra revendicărilor ungureşti.
În acelaşi timp, Ungaria desfăşura o campanie de denigrare
a personalităţilor din cadrul Ligii Naţiunilor, care
sprijineau România şi militau împotriva revizionismului horthyst.
În
aceste condiţii, guvernul României a trimis guvernului Ungariei, la
9 august 1928, o notă diplomatică semnată de Constantin
Argetoianu, ministru ad-interim la externe, prin care se propunea numirea
de delegaţi ai celor două ţări în vederea discuţiilor
directe asupra problemelor privind determinarea indemnizaţiei ce
putea fi oferită optanţilor unguri. Prin răspunsul din 23
august 1928, guvernul Ungariei a respins propunerea numirii delegaţilor,
apreciind că oferta României este nesatisfăcătoare şi
drumurile reglementării paşnice au fost închise, iar „..
Ungaria se vede obligată să continue lupta pentru drepturile ei
pe baze legale, în manierele prevăzute de Tratat”. (Mircea Muşat...,
op. cit., p.854).
La
cererea guvernului Ungariei, Consiliul Ligii a reluat în discuţie
problema optanţilor unguri, la l septembrie 1928, pe care au
transferat-o în sesiunea Consiliului din 10 septembrie 1928. Guvernul
Ungariei a fost nevoit să accepte tratative directe, ce aveau să
aibă loc
la Nisa
în octombrie 1928. Tratativele
româno-ungare s-au purtat între 15 şi 20 decembrie 1928
la Rappalo. Toate
discuţiile au rămas fără
rezultat şi de aceea au fost reluate la data de 6 aprilie 1929,
la Viena
, fiind întrerupte la 13 aprilie
pentru consultaţii cu guvernele.
La
6 august 1929 s-a deschis,
la Haga
, Conferinţa Reparaţiilor.
România a legat reglementarea litigiilor cu optanţii unguri de
compensaţiile datorate României de către Ungaria. Propunerea
României nu a fost acceptată de Ungaria şi de aceea, guvernul
României şi-a manifestat dorinţa de a reglementa pe cale directă
disputa româno-ungară, privind optanţii.
În
cele din urmă litigiul optanţilor unguri a fost reglementat prin
Convenţia adoptată de a doua Conferinţă de
la Haga
, din 20 ianuarie 1930, şi
de Convenţia de
la Paris
, din 28 aprilie 1930. Pe baza
celor două convenţii s-a creat un fond agrar pentru plata optanţilor
unguri, care se compunea din renta de împroprietărire depusă de
România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, la dispoziţia optanţilor,
din creanţele pe care Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Portugalia
şi Japonia le aveau asupra reparaţiilor datorate de Ungaria
şi pe care aceste ţări le-au cedat fondului agrar. Soluţionarea
diferendului româno-ungar a constituit triumful politic şi financiar
al tezei româneşti. Preşedintele Asociaţiei uniunilor
pentru Societatea Naţiunilor din Anglia, Noel Baker, spunea într-un
discurs din 13 decembrie 1930: „ a lupta ani de zile fără
preget şi fără oboseală pentru apărarea unui
interes naţional, a reuşi cu toate acestea să nu jigneşti
niciodată sentimentul internaţional, a reuşi să ajungi
la o soluţie care să satisfacă ambele părţi
şi pe noi toţi semnatarii acordului de
la Haga
, şi a reuşi cu tot
focul luptei să păstrezi o constantă prietenie lui Appony,
este o realizare internaţională care presupune un complex de
calităţi a căror importanţă nu va putea fi
niciodată exagerată “ (Jack de Launay, Nicolae Titulescu în
Magazin istoric, nr. l, 1982).
Din
1923 şi până în 1930 Nicolae Titulescu, în calitate de
reprezentant permanent al României la „Liga Naţiunilor”, a apărat
cu talent, demnitate şi tact diplomatic, timp de şapte ani, poziţia
României, repurtând un strălucit succes. Despre adversarul său,
Appony, Nicolae Titulescu a spus: „Am lucrat cu ungurii şi urmarea
a fost că am dobândit pentru acest popor mândru un simţământ
de admiraţie şi prietenie. Contele Appony va rămâne întotdeauna
pentru mine una din cele mai mari personalităţi pe care le-am
cunoscut. Admiraţia mea pentru el merge până la afecţiune.
Nu ştiu dacă îmi răspunde în acelaşi fel, sub forma
preţuirii, însă îmi place să cred că da. Este
motivul pentru care contele Appony şi cu mine am putut fi, în acelaşi
timp, mari adversari dar şi prieteni”. (N. Titulescu, op. cit.)
Într-un
interviu acordat ziarului Brassai Latok, de
la Budapesta
, Appony a declarat: „ domnul
Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional
de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie.
Sub aspect formal, raporturile noastre au decurs ireproşabil şi
relaţiile noastre personale au fost întotdeauna agreabile”.
(Curentul din 11 aprilie 1928).
După
o confruntare
la Societatea Naţiunilor
, Appony i-a spus lui Titulescu:
„Nu-ţi doresc, dragă tinere şi clocotitor adversar să
întâlneşti, când vei fi de vârsta mea, un tânăr posedând,
ca şi dumneata, pe lângă ştiinţă şi
inteligenţă, un talent oratoric atât de extraordinar”.
(Magazin Istoric, nr. 1/1982).
Nicolae
Titulescu a urmărit, în procesul optanţilor, următoarele
linii directoare:
1.
Nu există incompatibilitate între reforma agrară din 1921
şi Tratatul de
la Trianon
sau Statutul minorităţilor;
2. A
existat o egalitate perfectă
de tratament între grofii unguri şi moşierii români, între
ţăranii români şi ţăranii unguri, în aplicarea
reformei agrare;
3.
Au fost expropriaţi şi despăgubiţi în mod uniform toţi
proprietarii, fără deosebire de naţionalitate;
4.
Au fost împroprietărite toate familiile de ţărani îndreptăţite;
5.
În Transilvania au fost împroprietărite 539.694 de persoane, din
care 369.000 de români şi 87.426 de unguri;
6.
Exproprierea, act având caracter intern, ce ţine de dreptul suveran
al statului, a avut ca scop să menţină şi să
consolideze structura social-economică a României, sporind mica
proprietate.
Continuare
în numărul următor
prof.
dr. I. CORNEANU, av. Vasile MOIŞ
|
|