România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Octavian Goga şi Iaşul

 

 “... Prezent la laşi în zilele în care cetatea istorică îi primea pe voluntarii ardeleni poetul vedea în acest act “cea dintâi sărbătoare a unirii politice cu pământul ce se va rupe de sub sceptrul Habsburgilor...”

Constantin Ciopraga: OCTAVIAN GOGA în CRONICA, 2 aprilie 1996

 

Amintirea poetului ardelean, care a fost oaspetele oraşului de pe cele şapte coline în zilele ce pregăteau intrarea României în războiul pentru eliberarea Ardealului, dar şi mai apoi, se regăseşte în numeroase scrieri memoralistice semnate de condeierii moldoveni. În volumul II din UMBRE, scriitorul Aurel Leon (1911-1999) indusese evocarea OCTAVIAN GOGA, în care spunea «... Goga cunoştea destul de bine Iaşul. Locuise aici în timpul refugiului la profesorul Ioan Paul (tot un ardelean!, n.n.) pe str. Gh. Asachi, condusese împreună cu Sadoveanu ziarul de front ROMÂNIA şi în această calitate cutreierase toată Moldova, de care se considera sufleteşte legat ...»

Semnatarul notelor de faţă a evocat personalitatea poetului ardelean în una din lucrările sale.1

Se găsesc, de asemenea, evocări emoţionante în presa ieşeană, un exemplu fiind articolul academicianului Constantin Ciopraga, citat la început, în aceeaşi publicaţie, „Un sol al Ardealului”, - profesorul univ. dr. Gavril Istrate a publicat articolul DE LA CORESI LA OCTAVIAN GOGA, din care reproducem un fragment impresionant: «... Cu un an înainte de apariţia volumului de versuri pomenit (Cântece fără ţară, 1916.n.n.), ideea (unităţii naţionale, n. n.) fost-a exprimată în mod mai pregnant într-o conferinţă pe care poetul a ţinut-o la Iaşi :pe scena Teatrului Naţional. Referindu-se la numărul mare de refugiaţi ardeleni şi adresându-se conducătorilor ţării, poetul spunea: «Aceşti oameni trebuie ascultaţi! Să vă daţi bine seama: ori vi-i alipiţi acum, pe veci, strângându-i în cingătoarea de fier a puştilor româneşti, ori îi lăsaţi pradă de moarte vulturului cu două capete. Un lucru însă să ştiţi: ori treceţi acum munţii spre ei ca să-i scăpaţi, ori rugaţi-vă lui Dumnezeu să ridice munţii până la cer ca să nu poată pătrunde la voi glasul blestemelor lor ...».

În legătură cu citatul de mai sus, dorim să vorbim despre o lucrare mai puţin cunoscută a unui alt condeier ieşean - Alexandru O. Teodoreanu (1894-1964), în care este evocată, cu dragoste şi respect, personalitatea autorului „Cântecelor fără ţară”. Este vorba despre cele două volume intitulate TĂMÂIE Şl OTRAVĂ2 pentru care autorul a fost întemniţat mai mulţi ani, deoarece includeau versuri care deranjau regimul comunist de tristă amintire. Fireşte, aceste volume n-au putut fi republicate decât mult mai târziu3, căci în volumul II (1935) fusese inclusă «fabula» MĂGARII Şl LIBERTATEA, din care reproducem:

Măgarii, odată, sfat ţineau în turmă.

Au vorbit cei tineri mai întâi; pe urmă;

 Lovind cu piciorul de trei ori pământul,

A făcut tăcere şi-a luat cuvântul

Un bătrân....................................

În faţa-i nici unu! nu crâcnea măcar:

Era cel mai tare şi mare măgar.

 

«Fraţilor (le zise potrivindu-şi glasul).

 Libertăţii noastre cred că-i sună ceasul.

Pentru vecinicie, vechi regim dispari!

Căci la vremuri nouă, vrem şi noi măgari!

Ierarhie? Lege? Le vom face scrob!

De-acuma nici unul nu mai fie rob!

Să nu ne mai pese de păstor şi nici

De stăpân şi bice: suntem bolşevici!...

 

...Răcni revoltatul din adâncul guşii:

“Au ajuns măgarii mai tembeli ca ruşii!”

Şi spre-a da o pildă însuşi oratorul

Zvârli din copită, omorând păstorul.

Atunci în urale, tribul urechet

Izbucni, făcându-l şef de soviet.

......................................................

Aceste versuri (din care am subliniat partea «Incriminată») fuseseră scrise în 1918 (1), dar aceasta nu a contat, Tribunalul Militar prin sentinţa din 3 octombrie 1960, condamnându-l pe autor la 6 ani de închisoare.

Am făcut această paranteză pentru a sublinia gândirea fostului căpitan de artilerie Al. O. Teodoreanu (fratele lui Ionel Teodoreanu ...), care luase parte la războiul din 1916-1918, notând undeva: «Prima oară în cele dintâi zile ale războiului. Bateria mea trebuia să ocupe poziţia la Topliţa ...». Iar, în altă parte: «A venit pacea, prelungind Peninsula Balcanică de la Nistru pân’ la Tisa

«Aveam un vis de împlinit

Copil al suferinţii... »

Iată-l. Aievea. Priviţi vă rog.

«E visul unui neam ce-aşteaptă

De mult o dreaptă sărbătoare... »

Sunt versurile lui Octavian Goga. În aceasta ordine de idei, să notăm că poetul a fost colaborator al revistei ieşene VIAŢA ROMÂNEASCĂ, colaborare începută cu publicarea în numărul 3/1907, a poeziei sale „Un om”, după cum se precizează în «Tabloul bibliografic» al volumului GOGA - POEZII (Editura ALBATROS, 1980). Al. O. Teodoreanu  l-a cunoscut, la Iaşi , pe Goga, căruia i-a păstrat o caldă amintire, după cum rezultă din articolele publicate în volumele TĂMÂIE Şl OTRAVĂ amintite şi anume în DOUĂ SOLII şi CINA CEA DE TAINĂ din volumul I, precum şi versurile SCRISOARE AMĂRÂTĂ din volumul II, dedicate lui, poetului (vezi Anexa). În primul articol autorul vorbeşte despre Octavian Goga şi despre Constantin Stere, cu o vădită simpatie pentru primul şi cu un «respect bine temperat» pentru al doilea: «... În vâltoarea acelor clipe hotărâtoare pentru soarta ţării noastre, ţinuturile apăsate de călcâiul străin ne-a trimis doi soli: Ardealul, pe poetul Octavian Goga, Basarabia :pe profesorul Constantin Stere(...). Desigur că amândoi erau şi atunci, ca şi acum, două figuri strălucit reprezentative şi demult fixate pe primul plan al intelectualităţii naţionale. Dar profesorul venea de departe, pe când poetul venea de demult. Poetul a trecut Carpaţii cu mâniile-n buzunare, aruncând în obrazul României neutre Cântecele fără Ţară (...) Profesorul dibuia harta viitorului la lumina zgârcită a unui biet calcul de probabilităţi. Poetul o moştenise, aşa cum o trasase mâna inspirată a lui Eminescu:

De la Nistru pan’ la Tisa

Căci, în definitiv, profesorul a pledat o cauză. Poetul a cântat un imn (...) în cartea de aur a neamului Octavian Goga trebuie trecut aşa:

«Subsemnatul fiu al teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru, am anumite reţineri cu privire la justeţea caracterizării lui Constantin Stere, dar aplaud vorbirea despre poetul din Ardeal.

Referitor la evocarea CINA CEA DE TAINĂ, o trimitere la subsol* a autorului menţiona: «Cu prilejul unei memorabile vizite (a lui O.G. n.n.), care mă dispensează de a-i fixa o dată ...». Era, probabil, cea din 1932. Deci spune Al. O. Teodoreanu: “Ca navele în mers, verbul d-lui Octavian Goga a lăsat în marea moartă a sufletului ieşan o dâră efervescentă, care mai clocoteşte încă în lung şi-n lat,cu repercusiuni stăruitoare în adâncuri (..). D. Octavian Goga a stat la Iaşi două zile,înfăţişându-se locuitorilor acestei a doua capitale perfect stăpân pe toate formele oratoriei...” Se referea la cuvântările rostite la Teatrul Naţional (vezi nota prof. Gavril Istrate) şi la cinematograful Sidoli. Au urmat şi alte vizite făcute de poet în târgul moldav, inclusiv cea despre care vorbeşte Aurel Leon în «tableta» OCTAVIAN GOGA ÎŞI FACE PARTID LA IAŞI (MONITORUL, 26 iunie 1996). Se nota: «... Avea în preajma sa pe Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, G. Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, Otilia Cazimir, George Lesnea». Reţinem: «Al. O. Teodoreanu l-a prezentat celor prezenţi în sala teatrului ...». Poetul era preţuit de Ibrăileanu. Recenzând volumul lui Goga, însemnările unui trecător (VIAŢA ROMÂNEASCĂ, nr.10-12, 1911), el spunea: «... D. Octavian Goga nu s-a închis niciodată în turnul de fildeş al artei sale (...) Poeziile din primul său volum sunt adesea un strigăt de revoltă şi o chemare la luptă (...). D. Goga este mai mult decât un ziarist, este ceea ce se chiamă un «essay-ist», iar forma sa de predilecţie este polemica... »

Despre activitatea publicistică în ziarul ROMÂNIA a poetului, din perioada ieşeană 1916-1918, găsim preţioase informaţii în volumul lui Ion Dodu Bălan, OCTAVIAN GOGA - Monografie ( 1975). Se spunea: «... În lunile de uriaşă munca la Iaşi , poetul a cercetat orice eveniment în perspectiva ideii naţionale, a prezentului în perspectiva viitorului naţiunii române(...). Activitatea lui Octavian Goga la redacţia gazetei ROMÂNIA se înscrie în mod perimtoriu la loc de frunte în istoria presei româneşti... ».

Revenim la evocarea lui Al. O. Teodoreanu, CINA CEA DE TAINĂ, deoarece nu credem că altundeva i s-ar fi adus poetului transilvan un elogiu mai fierbinte, ca vizionar al viitorului României Mari. Asistaseră la acea conferinţă de la Teatrul Naţional şi la dineul ce a urmat, «... partizanii politici din Moldova, Bucovina şi Basarabia». Acolo a vorbit din nou oaspetele din Ardeal. Şi spune Al. O. Teodoreanu: «... Ceea ce s-a întâmplat la cină... nu poate fi tăcut. Minune a fost acolo şi despre minune scriu(...) Nu-l credeam în stare pe d. Goga şi nici pe nimeni să poată atinge asemenea culmi ale inspiraţiei şi sunt convins că, dacă această minunată cuvântare ar fi fost difuzată, toată ţara ar fi îngenunchiat (s.n.). Într-un moment de superioară înălţare mesianică şi de halucinantă inhibiţie divină, vorbitorul părăsise loc şi vremi, contopind sufletele tuturor în acele tainice regiuni ameţitoare, unde se zămislesc destinele unui neam (...) Trimis al Destinului, venea să vestească în ceasul al unsprezecelea mântuirea unui neam. N-a fost discurs, nici prelegere, nici predică, a fost un imn închinat redeşteptării naţionale. A fost minune. Minune adevărată, precum mai sus am scris (...) Am văzut oameni plângând». Finalul se referă la ecvestra lui Fremiet din faţa Palatului Administrativ din Iaşi: «Superbă în neclintire, statuia lui Ştefan cel Mare se ivise în spatele vorbitorului şi, cu buzduganul întins, din veacuri, Voievodul îl binecuvânta. Aşteptam zăngănit de arme şi tropote de cai. Dar umbrele plăieşilor încremeniseră şi ele cu mâna întinsă, voind parcă să zică: «Ascultaţi-l, urmaţi-l, căci în el este mântuirea». Şi, pe când Meşterul se îndrepta extenuat spre ieşire, am simţit mâna Trecutului materializată pe umărul meu şi i-am auzit glasul stins: «Înzileşte-l, Doamne, că e trebuitor la aceste vremi!».

Pentru vremurile pe care le trăim acum, acele gânduri din 1932 ar putea produce zâmbete ironice. Nu şi în oraşul transilvan unde se publică DACOROMANIA. Lor, celor din Alba Iulia, unde cuvântul «patriot» nu şi-a pierdut adevărata şi curata semnificaţie, le sunt destinate aceste note despre vremuri trecute, pline de sentimente frumoase pentru destinul acestui neam. Asta pentru a-şi reaminti de oraşul în care este mormântul lui Delavrancea, unde fratele lui Ionel Terodoreanu, luptătorul pentru dezrobirea Ardealului, păstrând o sinceră afecţiune «fraţilor de dincolo» a inclus in volumul II, cu titlul DUPĂ DOUĂZECI DE ANI, evocarea camaradului său de arme din 1916:

«... Căpitanul Ştefan Pop e ardelean de origine.. .Blajinul tovarăş de drum cu care călărisem alături până la Topliţa se transfigurase călcând pe pământul natal, iar când a trecut la postul de comandă era de nerecunoscut. Ş-atunci am înţeles că alături de altcineva călărisem până acolo. Căpitanul Ştefan Pop nu mai era cel cu care pornisem de la Tulgheş. De o mie de ani şedea acolo căpitanul Ştefan Pop, ca să comande: Tunari, la posturi, marş!»

IAŞI, 14 aprilie 2011

ing. Constantin OSTAP

 

BIBLIOGRAFIE:

1.  Constantin Ostap, Ionel Maftei, Trăitori sau trecători prin Târgu’Ieşului, vol. I, Edit. Vasiliana ’98, Iaşi, 2005

2. Al. O. Teodoreanu, Tămâie şi otravă, vol. I (1934) şi II (1935), Edit. Naţională

3. Al. O. Teodoreanu, Tămâie şi otravă (ambele volume), Edit. Vasiliana ‘98, Iaşi, 2008

 

 

GOGA (II) urmare ANEXA la OCTAVIAN GOGA ŞI lAŞUL

P.S. Dovada că între Al. O. Teodoreanu şi Octavian Goga s-au stabilit relaţii de prietenie şi camaraderie, sunt versurile din volumul II (1935) TĂMÂIE ŞI OTRAVĂ intitulate SCRISOARE AMĂRÂTĂ, dedicate poetului. O altă dovadă este faptul că, în anul 1936, Al. O. Teodoreanu i-a făcut o vizită lui Goga la Ciucea. (C.O.)

 

SCRISOARE AMĂRÂTĂ

Domnului Octavian Goga

 

E trist noiembre-n Egerland!’*

Pustiu şi frig...şi ploi subţiri,

Pe-aleile cu amintiri

De promenade şi Jazz-Band.

 

S-au dus perechile de ieri,

Înspre oraşe cu lumini,

Cu violete şi cu crini

Iviţi în alte primăveri!

 

Un neamţ urât, înfipt în guler,

La colţ aprinde un trabuc

Şi n-am cu cine să m-apuc

La rămăşag, că-i zice Muller.

 

Femeile-s urâte toate

Şi poartă sânii ca dovlecii.

Amanţii lor socot (zevzecii!)

Că-s numai «nerv şi voluptate».

 

Dar nemţii n-au instincte rele,

Ca-n dulcea noastră Românie

Şi chip nici nu e să le vie

Din Bernardbrunn şi Kurhausquelle.

 

Şi curge Sprudelul cu fum,

Urmându-şi calea solitară...

Şi-mi vine-aşa un dor de ţară

De-o fată întîlnită-n drum,

 

Glumeaţă, sprintenă, vioaie

Cu gene lungi şi ochi de jar,

Cu dinţii de mărgăritar

Şi ca o floare, când se-ndoaie,

 

Printre grădinile cu trandafiri

S-o port pe ocolite străzi,

Cu câni ce latră prin ogrăzi

Şi cu sergentul nicăiri.

 

Ş-apoi, să intru-n crâşmuliţa,

Fără un franc (ce-o fi să fie!),

Să beau un vin pe datorie,

Cu zvăpăiata mea Domniţă.

 

Hei! toarnă vinul fără sodă!**

Şi să ne-aduci la băutură

Ţigan, dar fără dinte-n gură,

Zicând din vremea Ducăi-Vodă.

 

Dar va mai fi aşa vreodată?

Răspunsul la-ntrebare-mi scăpă!

Şi, iată, ceasul îmi arată

Al doilea pahar de apă.

 

.. .Spectacolul s-a terminat!

Ascult a ploii cantilenă,

Eu, printre oamenii de scenă,

Un spectator întârziat.

 

* Scrisoare din Karlo-Wyvari, unde Al. O. Teodoreanu urma o cură de ape minerale.

** Sifon