În
toată istoria Transilvaniei românii au constituit majoritatea populaţiei.
Din nefericire elita românească a preferat, de cele mai multe ori, să-şi
abandoneze neamul şi credinţa. Aşa se face că
minoritarii au putut să-şi unească forţele pentru a se
impune românilor majoritari.
Iată
ce spune un istoric american despre cele relatate mai sus. „Musafirii pe
teritoriul Transilvaniei, la fel ca ungurii şi secui, coloniştii
germani s-au grăbit să facă cauză comună cu
celelalte două categorii de oaspeţi nepoftiţi, pentru a
putea, prin solidarizarea intereselor lor, să reducă pătura
autohtonă (românii – n.n.) la un rol cu desăvârşire
şters: de iobagi, de şerbi pe pământul pe care odinioară
fuseseră stăpâni... Contra acestei situaţii de
inferioritate românii s-au revoltat. Prima revoltă datează din
anul
1437”
.1
Atunci
a luat fiinţă „Unio Trium Naţionum” (în 1437). În
1568 au fost recunoscute legal numai patru religii recepte: catolică,
luterană, calvină şi unitariană.
Legile
şi restricţiile impuse de aceşti asupritori l-au şocat
şi pe călătorul austriac Hacquet când a vizitat
Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII-lea. El scria:
„Neamul acesta (românii – n.n.) neglijat şi asuprit, are parte
de pământurile cele mai rele, cele mai pustii şi mai
neroditoare din întreaga ţară. Dar chiar şi acestea îi
sunt răpite, îndată ce sunt lăzuite şi desfundate de
ei, în sudoarea feţei, pentru cultura porumbului. Fiecare sas şi
fiecare ungur poate lua în stăpânire aceste locuri, chiar dacă
românul le-a stăpânit sute de ani, alungându-l pe acesta în munţi
cu toată familia sa, unde nu se află nimic decât stânci, sau
chiar silindu-l să iasă din ţară. Românul n-are voie
să se apropie de sate săseşti sau ungureşti mai
aproape decât ţiganii, ci ei trebuie să se oprească ca o
lepădătură cam la o jumătate de bătaie de puşcă
înaintea gardului de măceşi ce înconjoară satele săseşti
şi ungureşti (hotare în propria ţară – n.n.).
Se
interzice românilor de a poseda arme, de a avea cai, de a purta cizme
şi pantaloni de stofă, de a purta cămăşi de pânză
fină şi – cităm pentru ilustrarea metodelor feudale o
lege care prevederea chiar interzicerea portului pălăriilor –
în valoare mai mare de un florin.
Răscoala
condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784-1785)
este înfrântă şi conducătorii executaţi.
Europa
este cuprinsă de vâlvătaia revoluţiei în 1848-1849.
În şcolile din Franţa se învaţă că revoluţia
aceasta a ajuns numai până
la Budapesta
(vezi
harta). Disputa dintre Viena şi Budapesta a dus la scindarea
armatei imperiale în două tabere cu ofiţeri (uniforme)
armament, muniţie şi trupe. „În toamna lui 1848, circa
50.000 de membri ai armatei cezaro-crăieşti luptau de
partea ungară, printre ei vreo 1500 de ofiţeri de carieră...
Au existat şi situaţii tragicomice, deoarece adesea era
imposibil să deosebeşti soldaţii prieteni de soldaţii
inamici”.
Pe
lângă revendicările ungurilor faţă de Viena mai
doreau şi ceva care îi afecta direct pe români: unirea
Transilvaniei cu Ungaria.
În
luna mai 1848 încep adunările revendicative ale românilor
la Blaj
, care se
pronunţă contra unirii Transilvaniei cu Ungaria şi
adoptă hotărâri care privesc viitorul românilor din
Transilvania.
Dieta
de
la Cluj
hotărăşte
unirea fără vrerea românilor.
|

|
Ţăranii
din Mihalţ sunt împuşcaţi de secui pentru că au
intrat pe pământul stăpânit până atunci de unguri. Aşa
a început conflictul armat între trupele maghiaro-secuieşti şi
români. La o armată bine organizată şi echipată cu
armament şi cu spatele asigurat, românii au trimis în luptă:
avocaţi, preoţi, învăţători şi ţărani
iobagi.
Fără
voia lor, românii s-au aflat în aceeaşi tabără cu armata
imperială. Această armată dispunea de armament şi muniţie
pentru dotarea legiunilor româneşti conduse de prefecţi şi
tribuni. Cu puşti puţine şi cu tunuri şi mai puţine,
românii s-au văzut nevoiţi să recurgă la înarmare pe
cont propriu. Au îndreptat coasele, au lungit îmblăcii, au readus
în luptă lancea lui Horea, iar meşterii lemnari au făcut
tunuri de lemn.
Dacă
muntele a fost gazda românului alungat de colonişti de la şes,
îl ajută acum pe asuprit să facă minuni de vitejie în
condiţiile când duşmanul nu-şi putea pune în valoare
tunurile şi rachetele incendiare în faţa românului care se
repezea asupra sa cu lancea sau îmblăcii.
„Bilanţul
catastrofal al revoluţiei din 1848 din Transilvania reprezintă
cea mai fidelă imagine a terorii dezlănţuite de unguri împotriva
elementului românesc luptând pentru dreptul sacru al libertăţii
naţionale. Două sute treizeci de sate au fost şterse de pe
suprafaţa pământului. Revoluţia a costat viaţa a
patruzeci de mii de români... Pe lângă cei 10.000 de români
transilvăneni căzuţi în luptele cu ungurii şi secuii,
alţi 30.000 de români au fost ucişi cu sau fără
judecata tribunalelor de sânge, ceea ce înseamnă că au fost
omorâţi 10-20 de români pe sat”... „Ca titlu de informaţie
arătăm că în Franţa, revoluţia din
1848 a
făcut numai
15.000 de victime”.5
În
timpul unei întâlniri cu Avram Iancu, consilierul montanistic, Nemegyei
îi zice să spună moţilor să stea liniştiţi
că: „Dacă nu ascultaţi, voi aduce, într-adevăr,
soldaţi secui şi dumneata ştii cât de sălbatic se
poartă aceştia. În acest caz şi moţii vor deveni sălbatici,
răspunse Iancu”.6
Pe
lângă armata ungurilor desprinsă din cea imperială se mai
constituie şi gărzi civile înarmate peste tot. Aşa s-a întâmplat
la Zlatna
şi
la Abrud.
La
data de 18 octombrie 1848 generalul Pucner, în numele împăratului
de
la Viena
, cheamă
popoarele din Transilvania să participe la dezarmarea rebelilor (gărzilor
maghiare).
În
perioada 21-24 octombrie 1848 ungurii din Abrud poartă tratative cu
prefectul Avram Iancu şi acceptă să depună armele. Din
acel moment, Abrudul „a fost tratat bine şi prieteneşte şi,
din acea zi şi până la venirea lui Hatvani, prin urmare peste o
jumătate de an, s-au bucurat de cea mai mare linişte şi
siguranţă sub protecţiunea românilor. Întocmai se întâmplă
şi cu vecinul oraş Roşia” (scria Avram Iancu în Raport).
La Zlatna
, acţiunea de
dezarmare a gărzii maghiare a avut un deznodământ tragic. În
timp ce se purtau tratative pentru dezarmarea ungurilor, în ziua de 23
octombrie 1848, comandantul acestora Nemegyei, a ordonat deschiderea
focului. Sunt ucişi mulţi români. Românii scăpaţi cu
fuga au dat alarma şi s-au adunat satele care s-au răzbunat pe
unguri.
După
această nenorocire soseşte
la Zlatna
şi Avram
Iancu care îi ia sub protecţia sa pe ungurii scăpaţi cu
viaţă şi îi mută
la Abrud. Aşa
ştia să
se poarte Avram Iancu şi moţii săi cu ungurii.
În
schimb, armata maghiară şi gărzile secuieşti îndeplineau
cu mult zel poruncile lui Kossuth şi sentinţele tribunalelor
maghiare de condamnare la moarte a românilor, fără deosebire de
sex sau vârstă. Incendiau casele pe oameni, împuşcau şi
spânzurau pe cei prinşi.
După
alungarea imperialilor peste Carpaţi, ungurii mai aveau de rezolvat
cu rezistenţa lui Avram Iancu în Munţii Apuseni. Pentru aceasta
Kossuth a trimis pe deputatul român Ioan Dragoş să poarte
tratative de împăcare cu Avram Iancu. Acelaşi Kossuth dă
ordin lui Hatvani să pătrundă în Abrud.
Avram
Iancu este prevenit de iminenta intrare a lui Hatvani în Abrud şi părăseşte
tratativele plecând
la Câmpeni
pentru a da alarma
la moţi.
Chiar
în timpul tratativelor au fost arestaţi prefecţii Petru Dobra
şi Ioan Buteanu. Pe primul îl şi
execută în Abrud iar pe al doilea în 23 mai 1849
la Iosăşel.
La Abrud
armata lui Hatvani
se întregeşte cu 600 de unguri şi cu încă 400 din Roşia
Montană.
În
Abrud şi împrejurimi s-au dat lupte cu Hatvani în perioadele 6-10
mai 1849 şi 15-19 mai
1849. a
urmat apoi invazia
lui Kemeny în zilele de 8-16 iunie 1849.
Faptele
de arme ale ungurilor şi secuilor sunt oglindite în registrele morţilor
consemnate la cinci biserici din zona Abrud. Pentru evidenţa numelor
eroilor şi martirilor de la toate bisericile româneşti (30.000
+ 10.000 = 40.000) e nevoie de o carte voluminoasă nu numai de un
articol.
Iată
consemnările de la bisericile româneşti din Abrud, Bucium Sat
şi Corna. (vezi anexele)
Bucium
Sat:
1.
Duna Sandru de 22 ani puşcat în luptele de
la Roşia
Montană.
2.
Kesobia Sandru de 55 de ani puşcat în
arini.
3.
Dina Nicolae de 46 de ani puşcat
după troaş.
4.
Dina George de 56 de ani puşcat în pârâul dintre Tarniţa
şi Pleişor.
5.
Guran Iosif de 40 de ani puşcat lângă arini.
6.
Bătânuţ Maria de 60 de ani puşcată în pârâu.
7.
Dina Sanfira de 50 de ani puşcată în pârâu.
8.
Toma Susana de 56 de ani puşcată în groapa de crumpini
(cartofi) lângă casă.
9.
Kolbaşi Toma de 60 de ani fost învăţător împuşcat.
10.
Fobias Maria de 40 de ani, soţia învăţătorului puşcată.
Satul
Corna
1.
Ştefan Iosif de 46 de ani puşcat în Abrud.
2.
Stan Ioan de 22 de ani împuşcat în Corna.
3.
Popa Ana de 45 de ani, văduvă, omorâtă de Hatvani în casă
împreună cu cele trei fete
Acesta
este bilanţul actelor de vitejie ale ungurilor şi secuilor din
zona Abrud şi pe care încearcă să-l transmită din
generaţie în generaţie, cum poate deveni un tânăr hoherul
adversarului.
Rămâne
ca o obligaţie de onoare a românilor să tipărească în
volum omagial numele celor căzuţi în revoluţia română
de la 1848-1849, aceasta şi în limba franceză pentru a vedea
şi neamurile noastre de
la Paris
că şi
românii au făcut revoluţie şi cu multe jertfe.
prof.
Ilie FURDUIU
Bibliografie
1.
Milton G. Lehrer (1991) „Ardealul pământ românesc), p. 182.
2.
Milton G. Lehrer (1991) „Ardealul pământ românesc), p. 195.
3.
Milton G. Lehrer (1991) „Ardealul pământ românesc), p. 199-200.
4.
Paul Lendvai (2001), „Ungurii”, p. 246.
5.
Milton G. Lehrer (op.cit., pp. 231-232.
6.
Silviu Dragomir (1965), „Avram Iancu”, p. 57.
|