În toată istoria Transilvaniei românii au constituit majoritatea populaţiei. Din nefericire elita românească a preferat, de cele mai multe ori, să-şi abandoneze neamul şi credinţa. Aşa se face că minoritarii au putut să-şi unească forţele pentru a se impune românilor majoritari.

Iată ce spune un istoric american despre cele relatate mai sus. „Musafirii pe teritoriul Transilvaniei, la fel ca ungurii şi secui, coloniştii germani s-au grăbit să facă cauză comună cu celelalte două categorii de oaspeţi nepoftiţi, pentru a putea, prin solidarizarea intereselor lor, să reducă pătura autohtonă (românii – n.n.) la un rol cu desăvârşire şters: de iobagi, de şerbi pe pământul pe care odinioară fuseseră stăpâni... Contra acestei situaţii de inferioritate românii s-au revoltat. Prima revoltă datează din anul 1437” .1

Atunci a luat fiinţă „Unio Trium Naţionum” (în 1437). În 1568 au fost recunoscute legal numai patru religii recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană.

Legile şi restricţiile impuse de aceşti asupritori l-au şocat şi pe călătorul austriac Hacquet când a vizitat Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII-lea. El scria: „Neamul acesta (românii – n.n.) neglijat şi asuprit, are parte de pământurile cele mai rele, cele mai pustii şi mai neroditoare din întreaga ţară. Dar chiar şi acestea îi sunt răpite, îndată ce sunt lăzuite şi desfundate de ei, în sudoarea feţei, pentru cultura porumbului. Fiecare sas şi fiecare ungur poate lua în stăpânire aceste locuri, chiar dacă românul le-a stăpânit sute de ani, alungându-l pe acesta în munţi cu toată familia sa, unde nu se află nimic decât stânci, sau chiar silindu-l să iasă din ţară. Românul n-are voie să se apropie de sate săseşti sau ungureşti mai aproape decât ţiganii, ci ei trebuie să se oprească ca o lepădătură cam la o jumătate de bătaie de puşcă înaintea gardului de măceşi ce înconjoară satele săseşti şi ungureşti (hotare în propria ţară – n.n.).

Se interzice românilor de a poseda arme, de a avea cai, de a purta cizme şi pantaloni de stofă, de a purta cămăşi de pânză fină şi – cităm pentru ilustrarea metodelor feudale o lege care prevederea chiar interzicerea portului pălăriilor – în valoare mai mare de un florin.

Ţăranii din Mihalţ sunt împuşcaţi de secui pentru că au intrat pe pământul stăpânit până atunci de unguri. Aşa a început conflictul armat între trupele maghiaro-secuieşti şi români. La o armată bine organizată şi echipată cu armament şi cu spatele asigurat, românii au trimis în luptă: avocaţi, preoţi, învăţători şi ţărani iobagi.

Fără voia lor, românii s-au aflat în aceeaşi tabără cu armata imperială. Această armată dispunea de armament şi muniţie pentru dotarea legiunilor româneşti conduse de prefecţi şi tribuni. Cu puşti puţine şi cu tunuri şi mai puţine, românii s-au văzut nevoiţi să recurgă la înarmare pe cont propriu. Au îndreptat coasele, au lungit îmblăcii, au readus în luptă lancea lui Horea, iar meşterii lemnari au făcut tunuri de lemn.

Dacă muntele a fost gazda românului alungat de colonişti de la şes, îl ajută acum pe asuprit să facă minuni de vitejie în condiţiile când duşmanul nu-şi putea pune în valoare tunurile şi rachetele incendiare în faţa românului care se repezea asupra sa cu lancea sau îmblăcii.

„Bilanţul catastrofal al revoluţiei din 1848 din Transilvania reprezintă cea mai fidelă imagine a terorii dezlănţuite de unguri împotriva elementului românesc luptând pentru dreptul sacru al libertăţii naţionale. Două sute treizeci de sate au fost şterse de pe suprafaţa pământului. Revoluţia a costat viaţa a patruzeci de mii de români... Pe lângă cei 10.000 de români transilvăneni căzuţi în luptele cu ungurii şi secuii, alţi 30.000 de români au fost ucişi cu sau fără judecata tribunalelor de sânge, ceea ce înseamnă că au fost omorâţi 10-20 de români pe sat”... „Ca titlu de informaţie arătăm că în Franţa, revoluţia din 1848 a făcut numai 15.000 de victime”.5

În timpul unei întâlniri cu Avram Iancu, consilierul montanistic, Nemegyei îi zice să spună moţilor să stea liniştiţi că: „Dacă nu ascultaţi, voi aduce, într-adevăr, soldaţi secui şi dumneata ştii cât de sălbatic se poartă aceştia. În acest caz şi moţii vor deveni sălbatici, răspunse Iancu”.6

Pe lângă armata ungurilor desprinsă din cea imperială se mai constituie şi gărzi civile înarmate peste tot. Aşa s-a întâmplat la Zlatna şi la Abrud.

La data de 18 octombrie 1848 generalul Pucner, în numele împăratului de la Viena , cheamă popoarele din Transilvania să participe la dezarmarea rebelilor (gărzilor maghiare).

În perioada 21-24 octombrie 1848 ungurii din Abrud poartă tratative cu prefectul Avram Iancu şi acceptă să depună armele. Din acel moment, Abrudul „a fost tratat bine şi prieteneşte şi, din acea zi şi până la venirea lui Hatvani, prin urmare peste o jumătate de an, s-au bucurat de cea mai mare linişte şi siguranţă sub protecţiunea românilor. Întocmai se întâmplă şi cu vecinul oraş Roşia” (scria Avram Iancu în Raport).

La Zlatna , acţiunea de dezarmare a gărzii maghiare a avut un deznodământ tragic. În timp ce se purtau tratative pentru dezarmarea ungurilor, în ziua de 23 octombrie 1848, comandantul acestora Nemegyei, a ordonat deschiderea focului. Sunt ucişi mulţi români. Românii scăpaţi cu fuga au dat alarma şi s-au adunat satele care s-au răzbunat pe unguri.

După această nenorocire soseşte la Zlatna şi Avram Iancu care îi ia sub protecţia sa pe ungurii scăpaţi cu viaţă şi îi mută la Abrud. Aşa ştia să se poarte Avram Iancu şi moţii săi cu ungurii.

În schimb, armata maghiară şi gărzile secuieşti îndeplineau cu mult zel poruncile lui Kossuth şi sentinţele tribunalelor maghiare de condamnare la moarte a românilor, fără deosebire de sex sau vârstă. Incendiau casele pe oameni, împuşcau şi spânzurau pe cei prinşi.

După alungarea imperialilor peste Carpaţi, ungurii mai aveau de rezolvat cu rezistenţa lui Avram Iancu în Munţii Apuseni. Pentru aceasta Kossuth a trimis pe deputatul român Ioan Dragoş să poarte tratative de împăcare cu Avram Iancu. Acelaşi Kossuth dă ordin lui Hatvani să pătrundă în Abrud.

Avram Iancu este prevenit de iminenta intrare a lui Hatvani în Abrud şi părăseşte tratativele plecând la Câmpeni pentru a da alarma la moţi.

Chiar în timpul tratativelor au fost arestaţi prefecţii Petru Dobra şi Ioan Buteanu. Pe primul îl  şi execută în Abrud iar pe al doilea în 23 mai 1849 la Iosăşel.

La Abrud armata lui Hatvani se întregeşte cu 600 de unguri şi cu încă 400 din Roşia Montană.

În Abrud şi împrejurimi s-au dat lupte cu Hatvani în perioadele 6-10 mai 1849 şi 15-19 mai 1849. a urmat apoi invazia lui Kemeny în zilele de 8-16 iunie 1849.

Faptele de arme ale ungurilor şi secuilor sunt oglindite în registrele morţilor consemnate la cinci biserici din zona Abrud. Pentru evidenţa numelor eroilor şi martirilor de la toate bisericile româneşti (30.000 + 10.000 = 40.000) e nevoie de o carte voluminoasă nu numai de un articol.

Iată consemnările de la bisericile româneşti din Abrud, Bucium Sat şi Corna. (vezi anexele)

Bucium Sat:

1. Duna Sandru de 22 ani puşcat în luptele de la Roşia Montană.

2. Kesobia Sandru de 55 de ani puşcat în  arini.

3. Dina  Nicolae de 46 de ani puşcat după troaş.

4. Dina George de 56 de ani puşcat în pârâul dintre Tarniţa şi Pleişor.

5. Guran Iosif de 40 de ani puşcat lângă arini.

6. Bătânuţ Maria de 60 de ani puşcată în pârâu.

7. Dina Sanfira de 50 de ani puşcată în pârâu.

8. Toma Susana de 56 de ani puşcată în groapa de crumpini (cartofi) lângă casă.

9. Kolbaşi Toma de 60 de ani fost învăţător împuşcat.

10. Fobias Maria de 40 de ani, soţia învăţătorului puşcată.

Satul Corna

1. Ştefan Iosif de 46 de ani puşcat în Abrud.

2. Stan Ioan de 22 de ani împuşcat în Corna.

3. Popa Ana de 45 de ani, văduvă, omorâtă de Hatvani în casă împreună cu cele trei fete

Acesta este bilanţul actelor de vitejie ale ungurilor şi secuilor din zona Abrud şi pe care încearcă să-l transmită din generaţie în generaţie, cum poate deveni un tânăr hoherul adversarului.

Rămâne ca o obligaţie de onoare a românilor să tipărească în volum omagial numele celor căzuţi în revoluţia română de la 1848-1849, aceasta şi în limba franceză pentru a vedea şi neamurile noastre de la Paris că şi românii au făcut revoluţie şi cu multe jertfe.

prof. Ilie FURDUIU

Bibliografie

1. Milton G. Lehrer (1991) „Ardealul pământ românesc), p. 182.

2. Milton G. Lehrer (1991) „Ardealul pământ românesc), p. 195.

3. Milton G. Lehrer (1991) „Ardealul pământ românesc), p. 199-200.

4. Paul Lendvai (2001), „Ungurii”, p. 246.

5. Milton G. Lehrer (op.cit., pp. 231-232.

6. Silviu Dragomir (1965), „Avram Iancu”, p. 57.