Fundaţia  „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României” împreună cu Societatea „Avram Iancu”, Asociaţia „Cultul eroilor” Alba precum şi cu specialişti din domeniul istoric, susţin petiţia împotriva proiectului de lege, PL. X27/20 pentru modificarea Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, proiect care vizează restituirea arhivelor confesionale, petiţie bine argumentată de Sindicatul Naţional al funcţionarilor publici şi al personalului contractual din Arhivele Naţionale, afiliat la Federaţia salariaţilor din administraţia publică centrală şi locală din România „Columna”.

Aplicarea acestei legi va avea în final, consecinţe nefaste, privind istoria Transilvaniei, care şi în prezent este „ciuruită” cu o serie de acţiuni, fără ca reprezentanţii Statului Român şi a instituţiilor de specialitate şi de drept să reacţioneze aşa cum ar fi normal în cadrul normelor U.E. în urma acţiunilor desfăşurate, având la bază documentele reale şi adevărul istoric cunoscut.

Se cunoaşte cu certitudine, referitor la documentele despre personalităţile şi evenimentele istorice româneşti, din Transilvania, până la 1 Decembrie 1918, care au fost în favoarea neamului românesc, şi care au fost distruse sau „furate” sub diverse forme, pentru a nu afecta planurile/scenariile, revăzute în timp ale Ungariei şi ale Habsburgilor, pentru viitorul Transilvaniei.

În acest sens considerăm că reprezentanţii Academiei Române, ai Institutului Naţional de Istorie, Patriarhia Ortodoxă Română şi alte instituţii de specialitate, pe baza documentelor şi cu participarea specialiştilor de care dispun, trebuie să analizeze această acţiune importantă şi să o prezinte deschis întregii naţiuni române sub semnătura acestora.

Întrucât această acţiune atât de importantă pentru Istoria Naţională a Românilor şi în special pentru noi, românii ardeleni, ar comporta mult timp şi volume întregi de argumente-dovezi, ne vom rezuma doar la câteva documente şi argumente, cu prioritate chiar de la Alba Iulia având în vedere importanţa milenarului oraş cu evenimente desfăşurate în decursul istoriei.

I. Situaţia acestor documente şi diverse acte luate de Imperiul Austro-ungar erau cunoscute de toate ţările Europei în timp, dovadă, care rezultă şi din Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria pe de altă parte, pe care îl redăm în extras spre cunoaştere şi a dovedi în continuare cele de mai sus:

„Protocol şi declaraţie, 1920 iunie 4, Trianon

(Tratatul de pace cuprinde 364 articole)

Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, puterile desemnate şi tratatul de faţă ca principalele puteri aliate şi asociate, Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, România, Statul Serbo-Croato-Sloven, Siam, Cehoslovacia, constituind cu principalele puteri de mai sus, Puterile Aliate şi Asociate de o parte şi Ungaria de pe altă parte”, la Art. 177 se prevedeau următoarele:

„Ungaria va restitui fiecăruia din guvernele aliate sau asociate interesate, toate actele, documentele şi memoriile istorice aflate în stabilimentele ei publice, care au o legătură directă cu istoria teritoriilor cedate şi cari au fost ridicate din aceste teritorii dela 1 ianuarie 1868. În ceea ce priveşte, Italia, aceasta din urmă, perioada va începe de la data proclamării regatului, 1861 – (extras din „Mărturii”, 1918, vol. VI, „Desăvârşirea unităţii statale a Poporului Român, recunoaşterea ei internaţională”).

Din ceea ce se cunoaşte până în prezent (neoficial) rezultă că toate statele cu excepţia României au intrat în posesia patrimoniului istoric, atât de important pentru orice naţiune şi chiar pentru universalitate.

II. Un alt moment (exemplu) important  de furt al documentelor istorice ale românilor din Transilvania s-a produs odată cu desfiinţarea Principatului Transilvaniei a cărui capitală era la Alba Iulia , concomitent cu marea trădare a credinţei strămoşeşti din 7 Octombrie 1698 a mitropolitului ortodox Athanasie Anghel devenit episcop greco-catolic, de asemenea la Alba Iulia.

În perioada respectivă singura instituţie românească care a ţinut strânsă unitatea neamului românesc, a fost biserica strămoşească, deşi nici aceasta nu era „receptă” (recunoscută) ca celelalte culte, iar românii din  Transilvania erau doar toleraţi. Odată cu alungarea românilor ortodocşi din Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului, construită de primul unificator al neamului românesc Mihai Viteazul, greco-catolicii au luat şi toate bunurile existente, inclusiv documentele istorice româneşti păstrate în acest loc singur şi sigur. (Acolo s-au păstrat şi steagurile de luptă ale domnitorului Mihai Viteazul) Episcopul greco-catolic Athanasie Anghel, în scurtul său episcopat sub domnia „politrucului iezuit”, în timp, şi-a dat seama de greşeala comisă, exprimându-şi părerea de rău, rămasă din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Confirmarea celor de mai sus constă în faptul că slujba la înmormântarea sa, nu s-a ţinut în limba română, ci numai în limba maghiară şi latină, iar locul de veci în loc să fie în biserica construită de Athanasie Anghel, întemeietorul cultului greco-catolic românesc, a fost îngropat într-o margine îndepărtată a cimitirului, de biserică. În plus actuala cruce de la mormântul său a fost amplasată de mitropolitul Ioan Vancea abia după 150 ani.

După moartea lui Athanasie Anghel (19 august 1713) şi până la numirea episcopului I. Giurgiu de Patak (18 mai 1721) de teama compromiterii uniaţiei, Curtea de la Viena a numit un triumvirat format din trei iezuiţi maghiari fără să numească un episcop român greco-catolic.

Cele de mai sus inclusiv despre dispariţia documentelor istorice româneşti rezultă din extrasul menţionat în continuare, preluat din „Şematismul veneratului cler al arhidiecezei metropolitane greco-catolice române de Alba şi Făgăraş pre anul Domnului 1900 de la Sfânta unire – 200, pag. 20), „Curtea de la Viena , rândui ca, până la completarea scaunului episcopesc, biserica unită să fie guvernată de vicariul general episcopesc şi de teologul iezuit sub direcţiunea unui alt părinte iezuit. Astfel de la 1716- 1721 a fost director şi apărător al uniţilor iezuitul George Regai, care ştia şi româneşte şi are meritul de a fi adunat mai multe documente relative la istoria românilor înainte de unire”.

Faţă de cele de mai sus şi ţinând seama de perioada deosebit de grea în care se afla neamul românesc la data respectivă, oricine are posibilitatea să concluzioneze ceea ce a însemnat actul de trădare şi dispariţia documentelor istorice de la Alba Iulia , fosta capitală a Principatului Transilvan, iar mai înainte capitala Daciei.

III. Un alt document important, privind de asemenea istoria meleagurilor noasre, în vederea cunoaşterii unor adevăruri dureroase despre noi românii din Transilvania îl reprezintă un extras din studiul lui George Bariţiu, membru al Academiei Române din 1887 „Apulum, Alba Iulia, Belgrad in Transilvania” (extrase din anuarele Academiei Române seria II, Tom VIII, secţ. II, Memorii şi notiţe).

În acest sens avem posibilitatea de a reda în întregime pag. 18 şi 19 din studiul respectiv care argumentează cu lux de amănunte acţiunile respective privind cele de mai sus:

..............................................................................

„Cu  tote acestea din miile de monumente, inscripţiuni şi alte resturi ale gloriei sale au scăpatu numai atâtea din perire, câte ne sunt de ajunsu ca să probămu mai pe sus de ori ce îndoială, că Apulum, atâtu ca municipiu câtu şi ca colonie, a fostu situatu la Muresu tocmai pe teritoriulu descrisu mai în sus. O corabie încărcată numai cu monumente şi inscripţiuni adunate, din ordinulu Imperatului Carol VI în anulu 1723, cu mare diligenţă şi grijă de către contele Ariosti, s’a cufundatu la Seghedin spre dauna mare a sciinţei; după ce însă contele Ariosti adunase monumente nespusu de multe, o parte mare din acelea totu au ajunsu la Viena , unde se potu vede aşezate în pereţii bibliotecei. De altmintrele Ariosti apucase a decopia celu puţinu inscripţiunile (Inscrizioni antiche trovate e raccoltate a le rovine della Transilvania l’anno MDCCXXIII). De atunci s’au deşteptatu abia şi câţi-va bărbaţi dintre fiii patriei, cari s’au pusu pe studii archeologice, pe adunare de monumente şi inscripţiuni. Multu mai înainte, adică pe la 1549 adunase şi Verantiu, în dilele împeratului Ferdinand, vre’o 200 de inscripţiuni antice din Transilvania. Împerătesa Maria Tereza pusese pe br. Hohenhausen ca să adune din acestă ţeră nu numai inscripţiuni ci şi alte obiecte antice de valoare istorică. De aici înainte colecţiunile câte au urmatu de la Seivert încoce până la archeologii din dilele nostre, precum parochulu evanghelicu Ackner, comitele Iosifu Kemeny, br. dr. I.F. Neigebaur prusianulu (Dr. I.F. Neigebaur, Kronstadt 1851), profesorulu C. Torma, apoi museulu din Cluşu, începuturile de colecţiuni la Deva şi la Timişoara , încă şi la Blaju , tote acestea sunt pe cale de a înmulţi materialulu istoricu peste totu, a revărsa lumina dorită şi preste cele d’întâiu veacuri ale vieţei coloniiloru latine în Dacia, între care Apulum ocupa unu locu din cele mai de frunte.

Sus-citatulu Neigebaur a concentratu în cartea sa tote inscripţiunile din Dacia pe câte a pututu pune mâna până în anulu 1850. Până când se va mai afla unu altu archeologu, care să nu-şi pregete a publica într’unu singuru opu încă şi monumentele câte  s’au mai descoperitu în Dacia şi anume în Transilvania, pentru ca amicii cercetăriloru istorice să se potă folosi de ele mai uşoru şi să nu fie siliţi a perde timpulu vieţei călătorindu de la unu museu la altulu, colecţiunea lui Neigebaur, la care a recursu chiar şi unu Mommsen, remâne şi pentru noi o prea bună călăusă. Aşia dară.

Despre existenţa coloniei Apulum pe teritoriulu unde se vede situată astă-di şi Alba-Iulia , mărturisescu inscripţiunile culese de Neigebaur pe paginile 124 până la 166. A le reproduce şi la loculu acesta pe tote credu că ar fi de prisosu, după ce colecţiunea desu citată pote fi consultată de către oricine.

Că colonia Apulum a fostu tot-odată şi Municipium, care s’a bucuratu de drepturi mari şi frumose, despre acesta mărturisescu până acum inscripţiunile sculptate pe monumente de marmură, înregistrate la Neigebaur sub N-rii 132, 44; 153; 209; 159; 256. pe acestea din urmă, adică 153, 209 şi 159, 256 Apulum e numitu «MVN. SEPT. APVL» adică Municipium Septimum Apulum.

Tote acestea monumente cu inscripţiuni s’au aflatu pe teritoriulu dintre Mureşu şi Alba-Iulia.”

Considerăm că actuala Instituţie a Arhivelor Naţionale este o instituţie de prestigiu a Statului Român, bine organizată, cu specialişti bine pregătiţi, buni profesionişti, formaţi permanent în timp, unde toate documentele depuse, sunt păstrate în mod deosebit, iar activitatea acestei instituţii se desfăşoară în condiţii superioare, fapt ce se poate constata oricând de orice comisie autorizată.

Cu ocazia reorganizării Arhivelor Statului din anii 1969 şi 1972 s-au construit clădiri noi adecvate specificului acestei instituţii (cu depozite speciale, săli de studiu, săli pentru diferite simpozioane şi expoziţii) care au fost dotate cu mobilier şi aparate specifice, ridicându-se la nivelul instituţiilor similare ale ţărilor dezvoltate din Europa.

Din acest punct de vedere avem posibilitatea de a demonstra şi prezenta sediul Arhivelor Naţionale din Alba Iulia, care a fost bine amplasată „la locul potrivit” în centrul istoric al oraşului, lângă frumoasa Casă a Sindicatelor, în contrast regretabil cu sediul Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” care se află şi în prezent într-un sediu necores-punzător (într-o fostă locuinţă particulară) faţă de importanţa acesteia într-un oraş, capitala judeţului Alba.

Ar fi o mare greşeală, chiar istorică, ca această instituţie să fie dereglată sub diverse forme de unii „nepricepuţi” sau poate, de alţii, chiar cu bună ştiinţă.

Această dezorganizare va afecta în parte şi izvoarele existente ale istoriei naţionale şi mai ales cea a Transilvaniei.

Oare, această iniţiativă neinspirată, nu se asociază cu unele evenimente desfăşurate în decembrie 1989, cum a fost incendierea Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti precum şi unele ameninţări ale sediilor „Serviciilor judeţene ale Arhivelor Statului din Transilvania?

Abrogarea Legii Patrimoniului, imediat după evenimentele din decembrie 1989, de către fostul ministru I Caramitru, precum şi perioada îndelungată de vid legislativ privind „Patrimoniul Naţional” a fost întâmplătoare?

În această perioadă fără lege a patrimoniului şi cu „graniţele deschise” au dispărut în continuare cu multă uşurinţă, valori importante ale istoriei neamului românesc, care se află prin diferite muzee şi biblioteci (cunoscute şi mai puţin cunoscute) din străinătate.

Faţă de cele de mai sus, propunem şi susţinem în  continuare întărirea acestor instituţii cultural istorice atât de importante pentru ţara noastră şi istoria neamului românesc.

Exemplificând, doar câteva dintre realităţile istorice, mai mult sau mai puţin reliefate pentru contemporaneitate, nu am făcut altceva, decât să readucem în prim plan forţa unor documente care demonstrează o anumită situaţie istorică din Transilvania.

Aceste documente trebuie mereu cunoscute şi promovate, pentru a preîntâmpina distrugerea şi marginalizarea lor în detrimentul neamului românesc.

Susţinem, aşadar, protestul prezentat de Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici şi al Personalului Contractual din Arhivele Naţionale, afiliat la Federaţia salariaţilor din Administraţia Publică Centrală şi Locală din România „Columna”, pentru a proteja informaţiile istorice fără de care s-ar produce un gol imens în propria noastră istorie.

De aceea se impune păstrarea cu stricteţe şi în sedii adecvate, a acestor documente în locuri sigure pentru siguranţa şi posibilităţile de a fi cercetate în condiţii civilizate şi moderne.

Considerăm că nu se pot restitui astfel de valori istorice „după ureche” sau după bunul plac al unor politicieni. Această acţiune se impune a fi analizată cu mult discernământ din partea specialiştilor români având la bază adevăraţi fii ai neamului românesc.

Faţă de cele de mai sus şi având în vedere importanţa documentelor, pentru istoria naţională, propunem şi rugăm insistent instituţiile de stat competenete, de a analiza posibilităţile de a constitui o comisie de specialişti - istorici, jurişti, arheologi - care să cerceteze această problemă importantă, în vederea recuperării acestor documente având în vedere că majoritatea lor se află în cadrul ţărilor din Uniunea Europeană.  

Ec. Ioan STRĂJAN