Fundaţia
„Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României”
împreună cu Societatea „Avram Iancu”, Asociaţia „Cultul
eroilor” Alba precum şi cu specialişti din domeniul istoric,
susţin petiţia împotriva proiectului de lege, PL. X27/20 pentru
modificarea Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, proiect care
vizează restituirea arhivelor confesionale, petiţie bine
argumentată de Sindicatul Naţional al funcţionarilor
publici şi al personalului contractual din Arhivele Naţionale,
afiliat
la Federaţia
salariaţilor
din administraţia publică centrală şi locală din
România „Columna”.
Aplicarea
acestei legi va avea în final, consecinţe nefaste, privind istoria
Transilvaniei, care şi în prezent este „ciuruită” cu o
serie de acţiuni, fără ca reprezentanţii Statului Român
şi a instituţiilor de specialitate şi de drept să reacţioneze
aşa cum ar fi normal în cadrul normelor U.E. în urma acţiunilor
desfăşurate, având la bază documentele reale şi adevărul
istoric cunoscut.
Se
cunoaşte cu certitudine, referitor la documentele despre personalităţile
şi evenimentele istorice româneşti, din Transilvania, până
la 1 Decembrie 1918, care au fost în favoarea neamului românesc, şi
care au fost distruse sau „furate” sub diverse forme, pentru a nu
afecta planurile/scenariile, revăzute în timp ale Ungariei şi
ale Habsburgilor, pentru viitorul Transilvaniei.
În
acest sens considerăm că reprezentanţii Academiei Române,
ai Institutului Naţional de Istorie, Patriarhia Ortodoxă Română
şi alte instituţii de specialitate, pe baza documentelor şi
cu participarea specialiştilor de care dispun, trebuie să
analizeze această acţiune importantă şi să o
prezinte deschis întregii naţiuni române sub semnătura
acestora.
Întrucât
această acţiune atât de importantă pentru Istoria Naţională
a Românilor şi în special pentru noi, românii ardeleni, ar
comporta mult timp şi volume întregi de argumente-dovezi, ne vom
rezuma doar la câteva documente şi argumente, cu prioritate chiar de
la Alba Iulia
având în vedere
importanţa milenarului oraş cu evenimente desfăşurate
în decursul istoriei.
I.
Situaţia acestor documente şi diverse acte luate de Imperiul
Austro-ungar erau cunoscute de toate ţările Europei în timp,
dovadă, care rezultă şi din Tratatul de Pace între
Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria pe de altă parte, pe
care îl redăm în extras spre cunoaştere şi a dovedi în
continuare cele de mai sus:
„Protocol
şi declaraţie, 1920 iunie 4, Trianon
(Tratatul
de pace cuprinde 364 articole)
Statele
Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi
Japonia, puterile desemnate şi tratatul de faţă ca
principalele puteri aliate şi asociate, Belgia, China, Cuba, Grecia,
Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, România, Statul
Serbo-Croato-Sloven, Siam, Cehoslovacia, constituind cu principalele
puteri de mai sus, Puterile Aliate şi Asociate de o parte şi
Ungaria de pe altă parte”,
la Art.
177 se
prevedeau următoarele:
„Ungaria
va restitui fiecăruia din guvernele aliate sau asociate interesate,
toate actele, documentele şi memoriile istorice aflate în
stabilimentele ei publice, care au o legătură directă cu
istoria teritoriilor cedate şi cari au fost ridicate din aceste
teritorii dela 1 ianuarie 1868. În ceea ce priveşte, Italia, aceasta
din urmă, perioada va începe de la data proclamării regatului,
1861 – (extras din „Mărturii”, 1918, vol. VI, „Desăvârşirea
unităţii statale a Poporului Român, recunoaşterea ei
internaţională”).
Din
ceea ce se cunoaşte până în prezent (neoficial) rezultă că
toate statele cu excepţia României au intrat în posesia
patrimoniului istoric, atât de important pentru orice naţiune şi
chiar pentru universalitate.
II.
Un alt moment (exemplu) important de
furt al documentelor istorice ale românilor din Transilvania s-a produs
odată cu desfiinţarea Principatului Transilvaniei a cărui
capitală era
la Alba Iulia
, concomitent cu
marea trădare a credinţei strămoşeşti din 7
Octombrie
1698 a
mitropolitului
ortodox Athanasie Anghel devenit episcop greco-catolic, de asemenea
la Alba Iulia.
În
perioada respectivă singura instituţie românească care a
ţinut strânsă unitatea neamului românesc, a fost biserica strămoşească,
deşi nici aceasta nu era „receptă” (recunoscută) ca
celelalte culte, iar românii din Transilvania
erau doar toleraţi. Odată cu alungarea românilor ortodocşi
din Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia
Ardealului, construită de primul unificator al neamului românesc
Mihai Viteazul, greco-catolicii au luat şi toate bunurile existente,
inclusiv documentele istorice româneşti păstrate în acest loc
singur şi sigur. (Acolo s-au păstrat şi steagurile de luptă
ale domnitorului Mihai Viteazul) Episcopul greco-catolic Athanasie Anghel,
în scurtul său episcopat sub domnia „politrucului iezuit”, în
timp, şi-a dat seama de greşeala comisă, exprimându-şi
părerea de rău, rămasă din generaţie în generaţie
până în zilele noastre. Confirmarea celor de mai sus constă în
faptul că slujba la înmormântarea sa, nu s-a ţinut în limba
română, ci numai în limba maghiară şi latină, iar
locul de veci în loc să fie în biserica construită de
Athanasie Anghel, întemeietorul cultului greco-catolic românesc, a fost
îngropat într-o margine îndepărtată a cimitirului, de biserică.
În plus actuala cruce de la mormântul său a fost amplasată de
mitropolitul Ioan Vancea abia după 150 ani.
După
moartea lui Athanasie Anghel (19 august 1713) şi până la
numirea episcopului I. Giurgiu de Patak (18 mai 1721) de teama
compromiterii uniaţiei, Curtea de
la Viena
a numit un
triumvirat format din trei iezuiţi maghiari fără să
numească un episcop român greco-catolic.
Cele
de mai sus inclusiv despre dispariţia documentelor istorice româneşti
rezultă din extrasul menţionat în continuare, preluat din „Şematismul
veneratului cler al arhidiecezei metropolitane greco-catolice române de
Alba şi Făgăraş pre anul Domnului 1900 de
la Sfânta
unire – 200,
pag. 20), „Curtea de
la Viena
, rândui ca, până
la completarea scaunului episcopesc, biserica unită să fie
guvernată de vicariul general episcopesc şi de teologul iezuit
sub direcţiunea unui alt părinte iezuit. Astfel de la 1716-
1721 a
fost
director şi apărător al uniţilor iezuitul George Regai,
care ştia şi româneşte şi are meritul de a fi adunat
mai multe documente relative la istoria românilor înainte de unire”.
Faţă
de cele de mai sus şi ţinând seama de perioada deosebit de grea
în care se afla neamul românesc la data respectivă, oricine are
posibilitatea să concluzioneze ceea ce a însemnat actul de trădare
şi dispariţia documentelor istorice de
la Alba Iulia
, fosta capitală
a Principatului Transilvan, iar mai înainte capitala Daciei.
III.
Un alt document important, privind de asemenea istoria meleagurilor noasre,
în vederea cunoaşterii unor adevăruri dureroase despre noi românii
din Transilvania îl reprezintă un extras din studiul lui George Bariţiu,
membru al Academiei Române din 1887 „Apulum, Alba Iulia, Belgrad in
Transilvania” (extrase din anuarele Academiei Române seria II, Tom
VIII, secţ. II, Memorii şi notiţe).
În
acest sens avem posibilitatea de a reda în întregime pag. 18 şi 19
din studiul respectiv care argumentează cu lux de amănunte acţiunile
respective privind cele de mai sus:
..............................................................................
„Cu
tote acestea din miile de monumente, inscripţiuni şi alte
resturi ale gloriei sale au scăpatu numai atâtea din perire, câte
ne sunt de ajunsu ca să probămu mai pe sus de ori ce îndoială,
că Apulum, atâtu ca municipiu câtu şi ca colonie, a fostu
situatu
la Muresu
tocmai pe
teritoriulu descrisu mai în sus. O corabie încărcată numai cu
monumente şi inscripţiuni adunate, din ordinulu Imperatului
Carol VI în anulu 1723, cu mare diligenţă şi grijă de
către contele Ariosti, s’a cufundatu
la Seghedin
spre dauna mare
a sciinţei; după ce însă contele Ariosti adunase monumente
nespusu de multe, o parte mare din acelea totu au ajunsu
la Viena
, unde se potu
vede aşezate în pereţii bibliotecei. De altmintrele Ariosti
apucase a decopia celu puţinu inscripţiunile (Inscrizioni
antiche trovate e raccoltate a le rovine della Transilvania l’anno
MDCCXXIII). De atunci s’au deşteptatu abia şi câţi-va bărbaţi
dintre fiii patriei, cari s’au pusu pe studii archeologice, pe adunare
de monumente şi inscripţiuni. Multu mai înainte, adică pe
la 1549 adunase şi Verantiu, în dilele împeratului Ferdinand,
vre’o 200 de inscripţiuni antice din Transilvania. Împerătesa
Maria Tereza pusese pe br. Hohenhausen ca să adune din acestă
ţeră nu numai inscripţiuni ci şi alte obiecte antice
de valoare istorică. De aici înainte colecţiunile câte au
urmatu de
la Seivert
încoce până
la archeologii din dilele nostre, precum parochulu evanghelicu Ackner,
comitele Iosifu Kemeny, br. dr. I.F. Neigebaur prusianulu (Dr. I.F.
Neigebaur, Kronstadt 1851), profesorulu C. Torma, apoi museulu din Cluşu,
începuturile de colecţiuni
la Deva
şi
la Timişoara
, încă
şi
la Blaju
, tote acestea
sunt pe cale de a înmulţi materialulu istoricu peste totu, a revărsa
lumina dorită şi preste cele d’întâiu veacuri ale vieţei
coloniiloru latine în Dacia, între care Apulum ocupa unu locu din cele
mai de frunte.
Sus-citatulu
Neigebaur a concentratu în cartea sa tote inscripţiunile din Dacia
pe câte a pututu pune mâna până în anulu 1850. Până când
se va mai afla unu altu archeologu, care să nu-şi pregete a
publica într’unu singuru opu încă şi monumentele câte
s’au mai descoperitu în Dacia şi anume în Transilvania,
pentru ca amicii cercetăriloru istorice să se potă folosi
de ele mai uşoru şi să nu fie siliţi a perde timpulu
vieţei călătorindu de la unu museu la altulu, colecţiunea
lui Neigebaur, la care a recursu chiar şi unu Mommsen, remâne şi
pentru noi o prea bună călăusă. Aşia dară.
Despre
existenţa coloniei Apulum pe teritoriulu unde se vede situată
astă-di şi Alba-Iulia , mărturisescu inscripţiunile
culese de Neigebaur pe paginile 124 până la
166. A
le reproduce
şi la loculu acesta pe tote credu că ar fi de prisosu, după
ce colecţiunea desu citată pote fi consultată de către
oricine.
Că
colonia Apulum a fostu tot-odată şi Municipium, care s’a
bucuratu de drepturi mari şi frumose, despre acesta mărturisescu
până acum inscripţiunile sculptate pe monumente de marmură,
înregistrate
la Neigebaur
sub N-rii 132,
44; 153; 209; 159; 256. pe acestea din urmă, adică 153, 209
şi 159, 256 Apulum e numitu «MVN. SEPT. APVL» adică Municipium
Septimum Apulum.
Tote
acestea monumente cu inscripţiuni s’au aflatu pe teritoriulu dintre
Mureşu şi Alba-Iulia.”
Considerăm
că actuala Instituţie a Arhivelor Naţionale este o instituţie
de prestigiu a Statului Român, bine organizată, cu specialişti
bine pregătiţi, buni profesionişti, formaţi permanent
în timp, unde toate documentele depuse, sunt păstrate în mod
deosebit, iar activitatea acestei instituţii se desfăşoară
în condiţii superioare, fapt ce se poate constata oricând de orice
comisie autorizată.
Cu
ocazia reorganizării Arhivelor Statului din anii 1969 şi 1972
s-au construit clădiri noi adecvate specificului acestei instituţii
(cu depozite speciale, săli de studiu, săli pentru diferite
simpozioane şi expoziţii) care au fost dotate cu mobilier şi
aparate specifice, ridicându-se la nivelul instituţiilor similare
ale ţărilor dezvoltate din Europa.
Din
acest punct de vedere avem posibilitatea de a demonstra şi prezenta
sediul Arhivelor Naţionale din Alba Iulia, care a fost bine amplasată
„la locul potrivit” în centrul istoric al oraşului, lângă
frumoasa Casă a Sindicatelor, în contrast regretabil cu sediul
Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” care se află şi în
prezent într-un sediu necores-punzător (într-o fostă locuinţă
particulară) faţă de importanţa acesteia într-un oraş,
capitala judeţului Alba.
Ar
fi o mare greşeală, chiar istorică, ca această instituţie
să fie dereglată sub diverse forme de unii „nepricepuţi”
sau poate, de alţii, chiar cu bună ştiinţă.
Această
dezorganizare va afecta în parte şi izvoarele existente ale istoriei
naţionale şi mai ales cea a Transilvaniei.
Oare,
această iniţiativă neinspirată, nu se asociază cu
unele evenimente desfăşurate în decembrie 1989, cum a fost
incendierea Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti precum
şi unele ameninţări ale sediilor „Serviciilor judeţene
ale Arhivelor Statului din Transilvania?
Abrogarea
Legii Patrimoniului, imediat după evenimentele din decembrie 1989, de
către fostul ministru I Caramitru, precum şi perioada îndelungată
de vid legislativ privind „Patrimoniul Naţional” a fost întâmplătoare?
În
această perioadă fără lege a patrimoniului şi cu
„graniţele deschise” au dispărut în continuare cu multă
uşurinţă, valori importante ale istoriei neamului românesc,
care se află prin diferite muzee şi biblioteci (cunoscute şi
mai puţin cunoscute) din străinătate.
Faţă
de cele de mai sus, propunem şi susţinem în
continuare întărirea acestor instituţii cultural
istorice atât de importante pentru ţara noastră şi istoria
neamului românesc.
Exemplificând,
doar câteva dintre realităţile istorice, mai mult sau mai puţin
reliefate pentru contemporaneitate, nu am făcut altceva, decât să
readucem în prim plan forţa unor documente care demonstrează o
anumită situaţie istorică din Transilvania.
Aceste
documente trebuie mereu cunoscute şi promovate, pentru a preîntâmpina
distrugerea şi marginalizarea lor în detrimentul neamului românesc.
Susţinem,
aşadar, protestul prezentat de Sindicatul Naţional al Funcţionarilor
Publici şi al Personalului Contractual din Arhivele Naţionale,
afiliat
la Federaţia
salariaţilor
din Administraţia Publică Centrală şi Locală din
România „Columna”, pentru a proteja informaţiile istorice fără
de care s-ar produce un gol imens în propria noastră istorie.
De
aceea se impune păstrarea cu stricteţe şi în sedii
adecvate, a acestor documente în locuri sigure pentru siguranţa
şi posibilităţile de a fi cercetate în condiţii
civilizate şi moderne.
Considerăm
că nu se pot restitui astfel de valori istorice „după
ureche” sau după bunul plac al unor politicieni. Această acţiune
se impune a fi analizată cu mult discernământ din partea
specialiştilor români având la bază adevăraţi fii ai
neamului românesc.
Faţă
de cele de mai sus şi având în vedere importanţa documentelor,
pentru istoria naţională, propunem şi rugăm insistent
instituţiile de stat competenete, de a analiza posibilităţile
de a constitui o comisie de specialişti - istorici, jurişti,
arheologi - care să cerceteze această problemă importantă,
în vederea recuperării acestor documente având în vedere că
majoritatea lor se află în cadrul ţărilor din Uniunea
Europeană.
Ec.
Ioan STRĂJAN
|
|