Anul acesta se împlinesc 140 de ani de la naşterea marelui nostru istoric Nicolae Iorga. S-a născut la 5 iunie 1871 la Botoşani , tatăl său Nicu Iorga avea 34 de ani, era avocat, iar mama sa Zulnia, născută Arghiropol avea 28 de ani. Nicolae Iorga, prin uluitoarea sa existenţă şi operă a intrat, chiar din timpul vieţii sale, în legendă. Filonul nestemat al geniului său se relevă de timpuriu, încă de pe băncile şcolilor din Botoşani unde şi-a început educaţia. A fost un copil precoce, un copil minune, un fenomen. Opera sa întruneşte 1250 cărţi şi 25.000 articole. Deşi a muncit ore şi ore, ani şi ani,în biroul său pentru a pune pe hârtie această uriaşă operă, totuşi Nicolae Iorga a fost şi un mare pasionat drumeţ, străbătând toate meleagurile ţării sale, dar şi ale întregii Europe, călătorind şi dincolo de ocean. Istoricul A.D. Xenopol a scris „te întrebi cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o mână să le scrie”.

Bunicul său Constantin Iorga a murit la Iaşi , în aprilie 1869, în vârstă de 70 de ani. Din căsătoria cu Maria Bucur a avut cinci băieţi şi două fete. Dintre toţi, de reţinut pe al treilea fiu, care s-a născut la 5 octombrie 1837, numit Nicolae, tatăl marelui istoric. În 1860 se căsătoreşte cu Zulnia Arghiropol, în etate de numai 17 ani, împotriva voinţei părinţilor. Atât bunicul lui N. Iorga, cât şi alte rude ale sale: Manole Iorga, Iordache Drăghici, Manole Drăghici, Manolache Arghiropol şi alţii, erau cunoscuţi pentru studiul istoriei Moldovei şi pentru faptul de a strânge şi studia documente istorice, de aici şi chemarea lui N. Iorga pentru studiul istoriei şi documentelor istorice. În 1872 s-a născut George, fratele lui N. Iorga. Cei doi băieţi au fost crescuţi de mama lor, deoarece tatăl lor a murit în 1876 când N. Iorga avea doar 5 ani. Sărăcia tristă şi apăsătoare a familiei, copilul Nicolae n-o simţea, trăind mai ales în zilele senine ale îmbelşugatei sale lecturi venită uimitor de timpuriu încât nu vedea îngustimea căsuţei sale. Din casă, copilul a deprins limba maternă, curat moldovenească, mama sa păstrând-o până la moarte. Tot din casă a început să vorbească şi franţuzeşte, aşa s-a pomenit deodată, înainte de a fi dus la şcoală, că ştia să vorbească şi să citească două limbi. „Eu n-am învăţat a ceti şi scrie, sunt lucruri care mi-au venit de la sine”, scria Iorga mai târziu.

Deprinderea cititului a avut loc prin urmare în jurul vârstei de şase ani, odată cu lectura franceză. Copilul nu ştia ce sunt jocurile iar prietenii nu făcea, nici chiar cu fratele său George. Ducea o viaţă interioară de când se ştia, venind în fuga însetatului spre lumea lăuntrică a cărţilor aflate în casa părintească. La 25 aprilie 1878 copilul este înscris în clasa I, a şcolii primare „Marchian” din Botoşani, pentru ca, după mai puţin de două luni să fie promovat al treilea în clasa a doua. Deprins a trăi singur, numai cu prietenia eroilor din cărţile citite, având toată sfiala adusă de lectură, ducând cu sine o parte din feminitatea mamei care-l creşte, copilul era sortit a nu fi sociabil. De aici a venit seria conflictelor, neînţelegerea dintre profesor şi elev. Iorga nu era venit pe lume spre a primi modulările dascălilor aserviţi programelor şi principiilor pedagogice, de aceea şcoala a fost pentru sine un fel de închisoare sau azil, cu ziduri reci şi înalte, cu priviri îngrozite. Abia aflat în clasa I, e scos la tablă să facă socoteli, dar scrie zerourile legate între ele, în timp ce învăţătorul le dorea, ca la carte, separate. Copilul ripostă hotărât că „aşa m-a învăţat mama”, după care urmară admonestările cuvenite.

E prima pedeapsă primită în viaţa lui, iar în sine avu un sentiment de nedreptate, de aici nota 7 la conduită şi 8 la aritmetică. Un nou conflict se ivi în anul următor, la întrebarea dascălului unde se afla cu cititul, copilul nu a putut arăta cu degetul cuvântul la care ajunsese, deoarece el citea plimbându-şi ochii de câteva ori pe pagină, sau mai precis fotografiind din privire pagina. Ulterior preotul Nădejde îl acuză că a vrut să-l tragă de barbă, dar nici vorbă de aşa ceva, copilul întinsese mâinile spre a-şi apăra avutul, din instinct.

În anul următor are un nou conflict, încălzindu-şi la sobă degetele îngheţate şi le frige, iar de durere scoate ţipete puternice, la auzul cărora dascălul îi aruncă în batjocură faptul că e „fermecat”, o închipuire a dascălului. În cursul celor patru ani de şcoală primară, o singură rază de lumină se ivi. În clasa a patra învăţătorul avea obiceiul să se lase uneori înlocuit de câte un elev. Atunci, la nouă ani, Iorga a ţinut de pe catedră întâia lecţie de istorie a neamului său, dându-i sentimentul că şi el ar „putea ceva”.

În septembrie 1881 e primit în clasa I secundară a liceului din Botoşani, care mai târziu se va numi „August Treboniu Laurian”. Aici, elevul se impune atenţiei profesorilor şi colegilor de clasă, mereu fiind aşezat în fruntea tuturora. În jurul figurii sale se ivesc nimbii aureolei, aşezată prin munca fără de odihnă, la care nu contribuiau nici dascălii, nici mediul înconjurător. Profesorul de română, bucovineanul G. Gr. Băleanu a fost primul care s-a apropiat de elevul Iorga. Şi profesorul de română, din clasa a V-a, N. Răutu, a stimat elevul, primindu-l în casă cu multă demnitate şi intimitate, aşa cum ar face cu un prieten sau coleg, „e cel dintâi om mai în vârstă care mi-a arătat înţelegere şi iubire”. Era perioada când elevul se impune profesorului. În cei cinci ani urmaţi la liceul din oraşul natal şi-a însuşit franceza, greaca, latina, italiana şi germana. Elevul începe să aibă îndrăzneală, să corecteze pe profesori, iar colegii rămâneau în convingerea că ştia mai multă greacă, latină şi franceză decât dascălii săi. Colegii îl stimau, dar nu era iubit, fiindcă nu lua parte la jocurile lor din care cauză primea multe înjurături, fiecare simţindu-se dintr-o altă lume, aşa a ajuns un izolat. La 11 ani, când sărăcia îl făcu să câştige singur ceva bani, a început a da meditaţii. Şi aici a avut probleme, fiindcă a făcut ucenicului său tema prea bună, profesorul calificând-o drept plagiat, ca urmare a fost dat afară de mama copilului, care credea acelaşi lucru, ca şi profesorul. În aceşti ani citea tot ce-i cădea în mână, bibliotecile tuturor rudelor erau cercetate pe rând. În 1884 şi-a încercat şi pana de scriitor cu diferite articole şi anecdote.

În 1885, când era elev în clasa a V-a, Iorga a avut din nou probleme cu profesorul de muzică Fleury, pe care nu l-a salutat cum era prevăzut în disciplina şcolară. A doua zi, Fleury l-a obligat pe elev a-l saluta în faţa tuturora, dar mândria firească a adolescentului îl face să refuze actul de autoritate umilitoare la care era supus. Revoltat, Iorga respinge cu indignare ordinul profesorului, îi întoarce spatele şi pleacă pentru totdeauna din Liceul „A.T. Laurian”. A fost pedepsit prin eliminarea pe 15 zile, sancţiunea fiind comunicată printr-o circulară tuturor liceelor din ţară. Cel care i-a întins mâna a fost profesorul de română N. Răutu, care a continuat a-l primi în casa lui, elevul astfel şi-a recăpătat siguranţa în drumul său atât de greu, dar şi glorios. Dar unde au fost profesorii de greacă, latină, franceză, istorie, care se mândreau cu el?

Prima consecinţă a eliminării a fost trecerea sa la Liceul Naţional din Iaşi, astfel răul făcut a fost spre binele lui. În aceeaşi perioadă fratele său George intra la Şcoala Militară din Iaşi, iar Nicolae în internatul Liceului Naţional, astfel că mama lor rămânând singură, scapă de împovărătoarele griji materiale. În aceste condiţii elevul Iorga a schimbat căminul sărăcăcios, dar plin de căldura dragostei materne cu căminul sec şi rece al internatului, unde va petrece trei ani din viaţă, ani grei, mai ales de tortură morală pentru un suflet însetat de cea mai deplină libertate, datorită rigidităţii disciplinei de internat.

La 25 august 1886, căpitanul Ioanide înscrie nepotul în clasa  a VI-a precum şi la examenul de bursă, depunând şi un certificat de pauperitate. La examen Iorga obţine media 8,97, clasificându-se al doilea, având înaintea sa pe Teodor Bădărău. Liceul Naţional era socotit cel mai bun lăcaş de învăţământ din Moldova, având profesori pe Alexandru Philippide, Alexandru Şuţu, Alexandru Brandia, Vasile Burlă. Iorga a fost primit în liceu cu neîncredere, iar colegilor le apare cu o „înfăţişare stranie”, fiind şi foarte tânăr. Ascultat la greacă de renumitul şi temutul elenist Vasile Burlă, elevul a dat dovadă de cunoştinţe excepţionale, fiind felicitat de profesor. Scena s-a repetat la istorie, surprins de cunoştinţele elevului, profesorul Brandia i-a adresat cu o profundă admiraţie „bine, foarte frumos, foarte frumos, domnule Iorga, pentru d-ta nu am notă”. Colegii şi-l amintesc mai târziu pe Iorga, citind fără întrerupere. Acestei munci de neînchipuit se părea că şi şcoala îi este recunoscătoare. Până la un moment totul se desfăşura în favoarea tinerei personalităţi, colegii îl stimau, profesorii îl respectau, faima-l însoţea pretutindeni. Dar, într-o zi steaua cea bună a eroului nostru este învăluită de un nor trecător. În iunie 1886, elevii clasei a VII-a au fost învoiţi în oraş, dar nu şi a celor din a VI-a, din care făcea parte şi Iorga. Profesorul T. Cujbă afirmă că Iorga şi Chernbach Miron, în special primul, au fost de o aroganţă nemaipomenită, făcând teorii asupra defectelor regulamentului interior şi criticând modul cum el este aplicat în şcoală. Pentru aceasta a fost eliminat din internat. Toamna, cu greu a fost reprimit în clasa următoare, ţinându-se seama numai de faptul că este un elev excepţional. Curioşi de a cunoaşte firea răzvrătitului, profesorii au cerut lămuriri asupra lui de la Liceul A.T .L. din Botoşani. Răspunsul oficial era aspru şi necruţător, chiar exagerat.

Când totul părea că intră în normal, în noiembrie 1887, toţi elevii clasei a VII-a nu au venit câteva zile la şcoală, cerând să se retragă pedeapsa unor colegi. Iorga e considerat dirijorul faptelor, dar totul se termină cu bine. Dar tragi-comedia, urmează scena din 9 februarie 1888, profesorul de greacă Vasile Burlă constată că Iorga a spart un geam. Cum geamul costa 1,20 lei, iar elevul nu a avut decât un leu, nu a putut să-l pună. Din discuţii elevului Iorga îi scapă ironica afirmaţie, că e în stare să spargă toate geamurile, dar de plătit el nu poate oferi decât tot un leu. A doua zi, în timp ce Burlă asculta trei elevi, observă că Iorga citea o carte şi nu era atent la lecţie. Elevul se delecta cu un roman francez împrumutat de la anticarul Haimann. La început Iorga refuză să predea cartea, dar până la urmă se supune, punând însă întrebarea: „dacă mi-o confiscaţi spuneţi-mi măcar pentru ce vă trebuie o carte ca aceasta”. Răspunsul lui Burlă e clar: „potrivit articolului 20 din Regulament, tot ce e străin de şcoală se confiscă”. Ducându-se la locul său, Iorga se aşază trântind cu furie banca. După câteva secunde, elevul se ridică din nou şi dă replica directorului: „dacă este aşa să-mi luaţi şi paltonul din spate fiindcă şi el e străin de şcoală”. Înfruntat directorul totuşi aşteaptă o retragere a cuvintelor şi o scuză. Dar mândria aceea minunată a elevului Iorga întemeiată pe logică şi conştiinţa de sine îi încleştează buzele, incapabile a mai articula, măcar o silabă. Eliminarea lui Iorga avea o durată de două luni, dar supărarea elevului a fost fără margini, mergând până la retragerea sa din liceu. Liceul Naţional avea însă nevoie de prestigiu, care putea fi ştirbit prin lipsa unui elev de talia lui Iorga. Acelaşi „domn Burlă” îl cheamă, roagă chiar pe elevul său să reintre în clasă „pentru a onora examenul”. Vălul gros al ultimului act era lăsat, aducând biruinţa tânărului asupra şcolii şi profesorilor trecuţi şi ei în istorie. La 13 septembrie 1888 se înscrie pentru bacalaureat şi a fost proclamat întâiul.

În ziua de 27 septembrie 1888 cere înscrierea sa la Universitate , avea 17 ani şi trei luni. În aceeaşi zi se înscrie şi la examenul de bursă la Şcoala Normală Superioară, unde intră al doilea. Iorga şi-a făcut intrarea aici cu renumele de tânăr excepţional. Fire izolată şi neadaptabilă era supus glumelor şi ironiilor colegilor. Aici a avut ca profesori pe A.D. Xenopol, Aron Densuşianu, Ion Caragiani, Ştefan Vârgolici, Nicolae Ionescu, Petre Răşcanu, Petru Vizanti. Trecerea lui Iorga prin Universitate a fost fulgerătoare. A urmat cursurile anului I din noiembrie şi până în iunie, iar toamna a dat restul examenelor de anii II şi III. La 19 decembrie 1889 este proclamat licenţiat „magna cum laude”, avea doar 18 ani şi 6 luni. Mulţi profesori l-au cunoscut bine, doar la examene. Pentru a-şi termina toate examenele a trebuit ca A. Densuşianu să fie dat afară din universitate, deoarece acesta s-a opus examenelor lui Iorga. Iată câteva din aprecierile profesorilor: „tânărul Iorga are o memorie vastă, ochi pătrunzători ca nişte lupe, o repeziciune de concepţie, încât poate citi în 24 de ore câteva volume şi a-şi da seama până în cele mai mici detalii de cele citite”. A doua zi după examen, a avut loc banchetul prin care profesorii sărbătoreau pe cel care, încărcat de glorie, îşi lua drumul în viaţă, urcând vertiginos calea nemuririi. De la banchet a lipsit Aron Densuşianu. Era un singuratic „slab şi deşirat ca un ţurţur”. Sfios şi grăbit străbătea străzile Iaşului în drumul său spre librării, anticariate şi biblioteci, unde citea fără pauze.

Pentru a i se obţine o bursă de studii în străinătate au stăruit A.D. Xenopol, Şt. Vârgolici, I. Caragiani şi Al. Odobescu, care au afirmat: „mult timp nu vom avea în facultatea noastră un adevărat fenomen ca Iorga”. Ştia bine limbile clasice, franceza, spaniola, italiana şi germana. Ministrul Th. Rosetti îi acordă o bursă de 2000 lei pentru două luni în Italia. Începe să scrie în Convorbiri literare.

În primele zile ale lui ianuarie 1890 ia parte împreună cu magistratul Vasile Tasu, preşedintele Curţii de Apel, la înmormântarea lui Ion Creangă. Intrând în casa lui Tasu o cunoaşte pe fiica acestuia Maria. Pe 25 martie 1890 se căsătoreşte cu Maria Tasu, în vârstă de 17 ani, iar pe 15 aprilie a fost celebrată cununia religioasă, Iaşul fremăta în sărbătoare pentru tânărul genial al urbei, mulţimea strângându-se în pâlcuri răzleţe să vadă mirii.

Pe 1 aprilie 1890, N. Iorga a fost numit titularul catedrei de limba latină a cursului superior de la Liceul din Ploieşti, dar nu a predat. La 15 aprilie 1890 părăseşte ţara, împreună cu soţia sa, trecând prin Tirolul austriac şi călătorind prin Veneţia, Padova, Vicenţa, Milan, Torino, Genova, Roma, Napoli, Florenţa şi alte oraşe. Impresiile de călătorie cu tot ce a văzut, l-au fascinat, l-au cucerit, a scris mai târziu în bogata sa literatură de drumeţie aşa cum o va face cu ocazia tuturor călătoriilor sale. Cunoscând italiana şi multe detalii despre obiectivele vizitate, N. Iorga avea să arate scena de pe Muntele Camaldulilor, când un călugăr îl întrebă dacă e napolitan, istoricul îi răspunde „nu napolitan nu-s, dar roman, da.”

Revenind în ţară N. Iorga reia seria de cunoaştere a celor mai de seamă scriitori prin care va ajunge colaboratorul a mai multor reviste: Contemporanul, Revista nouă, Convorbiri literare, Lupta, Arhiva, Era nouă, Drapelul, Adevărul, Timpul, Constituţionalul ş.a. La Bucureşti atrage interesul şi simpatia celor mai proeminente figuri ale culturii momentului. Îi cunoaşte pe I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, B.Şt. Delavrancea, B. P. Haşdeu, Gh. D, Gherea, I. Negruzzi, T. Maiorescu şi mulţi alţii. Din vechea gardă a literaturii române, Iorga nu a mai apucat să cunoască decât pe stradă siluetele lui Eminescu, cu care s-a întâlnit de trei ori, Creangă, Alecsandri şi Kogălniceanu.

În ziua de 19 octombrie 1890, N. Iorga pleacă la Paris cu bursa „Iosif Nicolescu”, acordată pentru a studia filologia clasică. Abia ajuns la Paris , s-a hotărât să-şi schimbe specialitatea cu istoria. N. Iorga a rămas la Paris până la începutul anului 1893, dedicându-se cu totul muncii ştiinţifice, necunoscând o clipă de odihnă şi bucuria distracţiilor inerente vârstei. Colinda anticariatele, librăriile, bibliotecile şi mai nou tot ce era arhivă, unde studia toate documentele istorice referitoare la români. A început să înveţe engleza, portugheza, îşi desăvârşeşte germana, daneza, suedeza, în total şi-a însuşit 17 limbi străine. La Paris se înscrie şi urmează cursurile Şcolii Practice de Înalte Studii. S-a împrietenit cu Gabriel Monod, Charles Bemont, Duchesne, Charles Langlois, prietenie ce a durat peste 30 de ani. Îşi susţine doctoratul cu tema „Studiu asupra lui Philippe Mezieres”. Pentru aceasta a depus multă trudă şi a alergat de la un capăt al Europei la celălalt. A strâns materiale din arhivele Vaticanului, de la Veneţia , Milan, Roma, Genova, Ferara, Torino, Berlin, Munchen, Dresda, Leipzig, Hamburg, Viena, Londra şi alte multe oraşe pe care în cursul vieţii le va cutreiera de zeci de ori. Cu timpul documentele istorice referitoare la români devin principala prioritate.

În 1893 se deplasează în Germania la Leipzig , Heidelberg, Bonn, Berlin. La 6 iunie 1893 Iorga este admis la doctorat cu tema „Thomas III, Marquis de Saluces”, lucrarea fiind scrisă şi tipărită în mai puţin de un an. În Germania se împrieteneşte cu Sternfeld, Weigand, Birch-Hirschfeld, Karl Lamprecht, Lehmann, K. Wachsmuth. Întors în ţară e profesor suplinitor laUniversitatea din Bucureşti în 1894, iar în 1895 devine profesor titular. Devine colaborator la mai multe reviste franceze: Revue Historique, Revue d’Orient latin, precum şi la Enciclopedia franceză. Documentele culese în această perioadă din arhivele care  „gemeau de materiale aproape necunoscute” au fost publicate în „Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor”. Activitatea ştiinţifică a lui N. Iorga în domeniul istoriei poporului român începe de timpuriu în cadrul Academiei Române (1897), unde va face sute de comunicări, va tipări mii şi mii de documente, numeroase studii de sinteză. Activitatea de istoric e dublată de cea literară, în 1893 îi apare volumul „Poezii” (în care, critic este mama lui), „Schiţe de literatură română” (1893-1894), „Amintiri din Italia” (1895), precum şi de o fecundă prezenţă publicistică în zeci de ziare şi reviste.

Simte aceeaşi chemare ca şi Eminescu de a trece Carpaţii. Ca o vijelie istoricul străbate Ardealul, poposind la Braşov , Sibiu, Blaj, Bistriţa, Oradea, Alba Iulia, Abrud, Brad, Cluj, Timişoara, Făgăraş, Arad, Haţeg pentru studiul arhivelor, vizitează biserici, mănăstiri, discută cu personalităţile vremii, precum şi cu locuitorii, atât cât îi permite timpul, luând contact cu suferinţa ardelenilor.

În toamna anului 1900 se desparte de prima soţie, recăsătorindu-se cu braşoveanca Ecaterina Bogdan, sora cărturarilor Ion Bogdan şi Bogdan Duică, cu care va colabora. Aduce pe mama sa din Botoşani, spre a îngriji pe cei doi copii, Petru şi Florica.

Participă la comemorarea de 300 de ani a lui Mihai Viteazul şi la comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, publicând cu această ocazie zeci de lucrări dedicate voievozilor români. Tot acum scoate publicaţiile „Luceafărul” şi „Neamul românesc”.

După zeci de deplasări în Ardeal şi Bucovina, N. Iorga se transformă radical din timidul şi sfiosul savant ce nu prea supăra pe colegii de ştiinţă şi învăţătură, devine un energic aruncător de fulgere şi cenzorul întregii societăţi româneşti. Aflat în conducerea Ligii Culturale, desfăşoară o intensă activitate pentru unitatea naţională a românilor. A militat neobosit pentru ca România să intre în război de partea Antantei, pe care-l considera „cea din urmă jertfă de răscumpărare pe care neamul nostru din Ardeal îl aduce pentru robia lui de 2000 de ani”.

Prin apariţia lucrărilor „Zece mai”, „Dumnezeu să-i ierte”, „Supt trei regi”, Iorga şi-a atras o parte a criticii presei vremii, a politicienilor şi chiar a administraţiei centrale, devenind o figură incomodă a epocii, numai o minune a făcut să nu fie lichidat în 1907. În multe din lucrările sale aduce critici Palatului Regal. Astfel, despre Regele Carol I scrie „a voit să ne ţie cu totul străini de politica externă a ţării”. Studiind „Memoriile” Regelui Carol I scrie că „a aranjat lucrurile cu atâta dibăcie, încât să se creadă că el a fost actorul principal”. Aflat la palatul Regal, constată că niciun chip de voievod român nu se află pe-acolo, în schimb domină Frederic cel Mare şi picturile germane. După moartea lui Carol I apreciază activitatea depusă de Regina Maria, dar când află despre vizitele ei la Buftea , la prinţul Ştirbei şi întâlnirile reginei cu Von dem Busche, ministrul Germaniei la Bucureşti şi cu Czernin, ministrul Austro-Ungariei, Iorga rămâne complet dezamăgit. Fiind profesorul prinţului Carol, este nemulţumit de activitatea acestuia, deoarece îl preocupau mai mult fetele decât cartea şi de afirmaţia făcută că „nu poate călca peste cele 18 generaţii de Hohenzollerni ce-i are în sânge”. Referitor la prinţul Carol, Iorga a spus, „pentru câte servicii le fac, s-ar cădea să se poarte altfel faţă de mine”, adeverindu-se aprecierea lui Bismark „toţi Hohenzollernii sunt nerecunoscători şi proşti”, considerând că „lor li se cuvine totul”. Amintindu-şi vorbele Elenei Cuza „şi-ai noştri de acum îs buni, dar sunt străini, depărtaţi de inima noastră”, Iorga concluzionează, „Regele Carol a fost cum a fost, Regele Ferdinand e slab, şovăielnic, iar cu prinţul Carol va fi şi mai rău”.

În această perioadă N. Iorga scrie şi publică 40-50 cărţi pe an şi mii de articole, dar trei mari lucrări ştiinţifice l-au făcut celebru pe plan mondial: „Istoria Românilor”, „Istoria Imperiului Bizantin” şi „Istoria Imperiului Otoman”.

N. Iorga, geniul reprezentativ al neamului românesc participă la zeci de congrese internaţionale de istorie şi primeşte titlul de „Doctor honoris causa” a Universităţilor Cambridge şi Oxford din Londra, a Universităţilor din Paris, Roma şi a altor Universităţi din Europa şi foarte multe titluri ştiinţifice.

În perioada 17 aprilie 1931 - 21 iunie 1932 Iorga a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri, a fost parlamentar de mai multe ori, Preşedinte al Camerei Deputaţilor şi Preşedintele Senatului. A încercat să unească Liga Culturală cu ASTRA pentru a da românilor o puternică şi glorioasă societate de cultură.

Cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, ţara întreagă-l sărbătoreşte, având în jurul său numeroasa sa familie, mama sa Zulnia, Catinca „atât de răbdătoare soţie”, nelipsind nici unu din cei 8 copii ai săi: Petru şi Florica, Mircea, Mădălina, Ştefan, Liliana, Valentin şi Alina, în acele momente istoricul gândindu-se şi la ceilalţi trei pierduţi atât de timpuriu.

Dar pe lângă momentele frumoase din viaţa sa, Iorga a trebuit să lupte, încă din anul 1920 cu atacurile lui A.C. Cuza, iar mai târziu aflându-se şi Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, datorită poziţiei şi concepţiei antinaziste a scriitorului. Aceste atacuri s-au intensificat, primind zeci de scrisori de ameninţare cu moartea, dar Iorga nu s-a speriat, rămânând calm, păstrându-şi demnitatea, „scrâşnind din dinţi şi tăcând, vom urma tradiţiile cele mai demne ale acestui popor”.

La 27 noiembrie 1940, firul vieţii marelui istoric român a fost rupt de o bandă de legionari, făcând jocul naziştilor. A fost umilit, batjocorit şi asasinat mişeleşte, primind în pragul celor 70 de ani, şase gloanţe în inimă şi în capul care a dus în lume faima ştiinţei româneşti, smulgându-i barba şi zdrobindu-i mâna care a scris fără încetare. Aflat pe lista neagră a naziştilor, asasinarea lui Iorga a lăsat România la începutul celui de-a Doilea Război Mondial fără un cap limpede şi luminat, ce putea face ca destinul ţării noastre să nu fie atât de tragic şi dramatic la sfârşitul conflagraţiei mondiale.

Personalitate complexă, a lăsat moştenire poporului român o monumentală operă, care şi astăzi încă mai este cercetată. A rămas nescrisă „Istoriologia umană” care trebuia să aibă 10 volume şi din care a scris numai prefaţa şi nişte note.

N. Iorga este omagiat anual în Alba Iulia, la bustul său aflat pe Aleea Scriitorilor din Parcul Eminescu.

Prima emisiune filatelică dedicată lui N. Iorga a apărut în anul 1945, 30 aprilie, „Apărarea Patriotică”, formată din 6 mărci poştale. Pe timbrul cu valoare nominală de 20 + 180 lei apare N. Iorga şi o scenă din asasinatul mişelesc, alături de înscrisul „Victimele teroarei hitleriste”. Tirajul emisiunii este de 100.000 serii.

În anul 1971, 20 decembrie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Aniversări”, formată din două mărci poştale. Pe timbrul cu valoarea nominală de un leu apare N. Iorga. Tirajul emisiunii este de 4.000.000 serii.

În anul 1990, 27 noiembrie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Aniversări - Comemorări”, formată din şase mărci poştale. Pe timbrul cu valoarea nominală de 3 lei apare N. Iorga. Tirajul emisiunii este de 250.000 serii.

În anul 2000, 12 aprilie pe marca poştală apărută în anul 1990 cu N. Iorga, s-a aplicat un supratipar „carte cu călimară şi pană” şi valoarea nominală de 1700 lei, având tirajul de 131.208 timbre.

În anul 2005, 1 iulie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Leul nou”, formată din 20 mărci poştale. Pe timbrul ce reprezintă bancnota de un leu apare N. Iorga. Tirajul emisiunii este de 328.750 serii.

Toate mărcile poştale realizate şi dedicate lui N. Iorga, precum şi cărţile poştale, ilustratele (vederile), cărţile poştale maxime, întregurile poştale, plicurile speciale, ştampilele speciale şi ocazionale fac obiectul colecţionării şi întocmirii de exponate filatelice.

De o mare valoare filatelică este şi corespondenţa poştală ce a aparţinut lui N. Iorga.

 Ioan GALDEA