Întâlnirile de la Tuşnad – acest pământ românesc prin care respiră izvoare amestecate cu dumnezeire, unde aroma tare a băilor urcă şi coboară în brazi şi paşi dă curaj, provoacă discreţie şi indiscreţie, au devenit o tribună politică, benefică pentru unii, mai ales pentru cei veniţi din ţara vecină, Ungaria, care se simte ca la ea acasă aici, ajungând chiar să prolifereze sintagme păguboase, dăunătoare într-un areal strămoşesc.

Un prieten, cunoscător de limbă întortocheată, cu iz de cutremure siberiene, mi-a transmis că Orban, şeful Ungariei a apostrofat nu doar subtil guvernul României, parlamentul, preşedinţia ci şi pe faţă, afirmând că guvernul de la Budapesta nu se amestecă deocamdată în regionalizarea ţării noastre, în obţinerea autonomiei teritoriale, că maghiarimea trebuie să-şi impună voinţa deschis şi autoritar în aceste probleme. De fapt, sub aceste cuvinte se ascund ecuaţii cu prea multe necunoscute. Tuşnadul a devenit un cuib de viespi, un anturaj în care fiecare dintre vorbitorii maghiari de la noi, din Ungaria, şi nu numai, îşi dau cu presupusul în problemele noastre interne. Şi noi stăm "creştineşte" cu degetul în gură, îi mai şi aplaudăm.

La Tuşnad se coc lucruri grave, de cele mai multe ori nemaires-pectându-se deontologia geografico-istorico-demografico-de cultură şi civilizaţie contemporană. Aici se adună toată floarea cea vestită a revanşardismului camuflat maghiar. Se simt ca-n sânul lui Avraam! Ce condiţii le creăm pentru aceste manifestări antiromâneşti!

Şi, ca întregul colac să fie plin de “mărgăritare, de perle” morale, lingvistice, bilingve, pastorul – de mult renegatul pastor căreia ţara i-a deschis un viitor luminos, nelăsându-l să fie linşat de “revoluţionari”, în 1989 Tökes, strigă europarlamentăreşte: “Românii şi ungurii trebuie să se pună faţă în faţă nu ca majoritate, nici ca minoritate, ci de pe picior de egalitate, să-şi rezolve autonomia teritorială, să-şi regionalizeze teritoriul”. Să auzi, să înţelegi şi să nu crezi! Ce imperative europarlamentariceşti picură din gura unui păcătos! “Pe cine reprezintă el?”, mă întreabă prof. Bedeleanu. Pe unguri! Pe Ungaria, revanşardismul şi iredentismul maghiar de pretutindeni, libertatea de a avea dublă cetăţenie. Cerem guvernului să-i retragă orişice pârghie politică reprezentativă, să-l recheme şi să-l trimită la slujbă în vreo biserică, dacă mai există una să-l primească.

Prietenul spune: “Subtilă declaraţie de război este Tuşnadul. Camuflată, imperativă, cartă nescrisă a reîntregirii Ungariei Mari. Nu-i aşa? Aşa-i! Iar Tibi Barna, falsul psihopat îşi permite să vândă harta Ungariei Mari, să vândă România! Ce hartă mică este Ţara noastră! Râde ungureşte şi se îmbogăţeşte vânzând iredentism! Şi-şi face de cap.

O constatare alarmantă, ireală, neavenită ne-a trezit un sentiment apăsător, greu de stăpânit, ce se întoarce mereu pe buze cu aromă de blestem, neîmpăcare, trădare de moşie.

Ca să-l stăpânim cât mai exact, am dat o “fugă” cu maşina prietenului meu I.S. până la graniţa a trei judeţe. Şi sentimentul a coborât în picioare precum plumbul, sufocându-ne clipa, lumina privirii care se încărca de tunete şi fulgere. Şi ne-am întrebat: Doamne, cum e posibil că în mai puţin de 20 de ani hoarde financiare, oculte, false prin arborele genealogic, să dea năvală pe mii de hectare de pământ românesc, să cumpere cu nemiluita terenuri prin văi, grădini, fâneţe, să devină insule particulare peste care doar pasărea dacă mai are voie să treacă. Cumpărătorii, proprietarii de azi, mai ales din Ungaria, Austria, Italia, Grecia, Ucraina, Serbia, dar şi din ţări arabe din Turcia, Bulgaria, Elveţia, Portugalia, Spania etc. au dat cu banul şi le-a sărit în palme lejeritatea legislativă a vânzării din patrimoniul natural al ţării. Ei îşi râd în barbă, ne privesc de sus, pentru că încet, încet ne vom trezi cu mai mult de jumătate din pământul românesc trecut în mâini delapidatoare. Îmi vine să cred că se duce o anume politică de acaparare a teritoriului românesc de către ruginite imperii, pentru care acest troc “comercial” înseamnă o prelungită gură de oxigen, adică o refacere paşnică a moşiilor de altădată. Ţi-e milă să vezi că aceste terenuri sunt nelucrate multe, că se întăreşte alt imperiu: al îmburuienirii. Şi, dacă adăugăm acestora celelalte câteva milioane de ha de pământ nelucrat, avem dintr-o dată cruzimea, tragismul gliei strămoşeşti. O dramă pentru care vom plăti!

Teritorii întinse stau sub semnul caniculei, cu obrajii crăpaţi până în adânc, ca strigătul spre guvernare, spre Palma Ţăranului ce nu se mai întoarce, pentru că i s-a băgat pumnul neputinţei în gură. Plânge hotarul satelor, cătunelor, comunelor, plâng înstrăinatele “cumpărături” la capătul cărora de obicei stă scris: “Proprietate particulară”, sau poartă un nume pe o tăbliţă de lemn. Şi mai privim cu jind la această destrămare spre tiradele devastatoare ale unui minister ce nu iese din anonimat, să dea cu pumnul în masă, să readucă bogăţiile legumo-fructifere, animaliere de altădată, lăsându-ne pradă unori importuri injectate cu euro, fără niciun gust, dar cu preţuri aberante. Deocamdată, că o recunoaştem, că nu vrem, tot satul întreţine oraşul într-o proporţie covârşitoare. Am zăbovit spre Buru, Colţeşti, Rimetea şi ne-au fulgerat salvele de vile ungureşti, acaparatoare de spaţii privilegiate, ca şi la Râmeţ , de altfel, sau pe alocuri prin Munţii Apuseni, pe Someşul Rece, Iara, Mărişel. Minunat! Nu? În curând nu vom mai auzi grai românesc. Ce legi! Ce vremuri contorsionate! Ce lipsă de respect pentru pământul care te-a născut! Deţinem scrisori prin care ni se relatează uşurinţa cu care s-au vândut aceste mii de hectare, şpaga care s-a luat, înlesnirile de care s-a beneficiat. Un lucru ne obligă la adevăr: până unde ne vindem şi cămaşa de pe noi? Şi dacă o facem ce mai aşteptăm de la viitor? Să ne trezim că vom plăti chirie pentru casa în care locuim, pentru satul în care ne-am născut, pentru putrefacţia morală a unor foşti din societatea românească! Groaznic! Aşa se poate pierde o ţară! Paşnic! Pe mulţi bani! Cu ochii închişi! Acum dăm şi aurul, ultima rădăcină a unei biografii aparte. Ce mai lăsăm urmaşilor?

 Ion MĂRGINEANU