România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dictatul de la Viena şi regionalizarea României

 

 Este delicat şi în acelaşi timp grav să scrii şi să faci o asociere între Dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi regionalizarea României, pe care încearcă să o facă UDMR. Dar trebuie să fim vigilenţi, să dăm dovadă de responsabilitate şi să anticipăm cu atenţie consecinţele viitoare ale unei asemenea împărţiri a României.

După 71 de ani de la Dictatul de la Viena , astăzi UDMR aflat la guvernare consideră că este momentul potrivit pentru a înfige din nou pumnalul în coasta României. UDMR a ales această perioadă de criză, când toată lumea este preocupată mai mult pentru a supravieţui decât de intenţiile perfide ale maghiarilor, de a lupta din toate puterile pentru a-i găsi „Ţinutului Secuiesc ieşire la Ungaria ”. Pentru a-şi atinge acest ţel, au găsit calea cea mai potrivită şi anume regionalizarea ţării. Este greu de înţeles uşurinţa cu care UDMR şi-a găsit complicii pentru înfăptuirea acestui act nesăbuit.

Despre consecinţele Dictatului de la Viena din 30 august 1940 ne pot spune încă mulţi, care sunt în viaţă şi au trăit acele vremuri, dar cei tineri ştiu despre acest nefast eveniment din cărţile de istorie.

În seara zilei de 27 august 1940, consilierul Legaţiei germane de la Bucureşti , Gerhardt Steltzer a înmânat ministrului de Externe al României o notă prin care acesta era invitat în numele Guvernului Reichului la Viena , pentru ziua de 29 august. În notă se cerea ca reprezentantul guvernului român să primească puteri depline pentru tratative privind relaţiile româno-ungare. De la început această notă a stârnit temeri la Bucureşti , fiind alcătuită o delegaţie compusă din ministrul de externe Mihail Manoilescu şi Valer Pop, care era considerat expert în problemele transilvane şi un consiliu de experţi bine calificaţi, pregătiţi pentru lungi discuţii şi dispunând de tot materialul documentar necesar, măsură care s-a dovedit inutilă, delegaţia română nu fusese chemată la Viena pentru tratative, ci pentru a i se impune o soluţie pregătită din timp.

Guvernul Ion Gigurtu, venit la putere la 4 iulie 1940, în împrejurările însingurării internaţionale a României, când viaţa politică internă cunoştea o presiune tot mai puternică a grupărilor de dreapta, aflate în ascensiune spre putere, purtase în ciuda opoziţiei opiniei publice, tratative cu guvernul hortyst. Negocierile avuseseră loc la Turnu Severin între 16 şi 24 august şi se încheiaseră fără a se ajunge la vreun rezultat. Încurajate de politica agresivă a celor două mari puteri fasciste, Germania şi Italia, ajunse stăpâne pe cea mai mare parte a Europei, cercurile revizioniste hortyste ridicaseră pretenţii asupra unor teritorii româneşti.

După finalul negocierilor de la Turnu Severin , cele două mari puteri fasciste au preluat în mod făţiş problema „diferendului” româno-maghiar. Drama trăită de poporul român în vara anului 1940, când s-a găsit abandonat de toate puterile europene, a culminat cu evenimentele de la sfârşitul lunii august, după ce în 26 şi 27 iunie 1940, România a primit Nota ultimativă a guvernului sovietic de cedare a Basarabiei şi nordul Bucovinei, iar la 21 august 1940 României i s-a impus cedarea Cadrilaterului către Bulgaria.

Obiectivul final al politicii naziste faţă de cele două ţări aflate în dispută era definit astfel de către ministrul de Externe al Reichului, Joachim von Ribbentrop: „Ideea directoare a politicii noastre actuale faţă de România şi Ungaria este de a menţine aceste două bucăţi de fier incandescente şi de a le modela în interesul Germaniei”.

Pentru apărarea intereselor sale în acestă zonă, Germania nazistă s-a grăbit să intervină în desfăşurarea evenimentelor şi să impună, de pe poziţii de forţă, soluţii care să-i permită extinderea şi întărirea dominaţiei sale în sud-estul continentului. Cele două puteri fasciste şi-au asumat rolul de a dirigui evenimentele spre o soluţie care, dând satisfacţie cercurilor revizioniste hortyste, să corespundă integral intereselor Axei.

Prim-ministrul Ungariei, Pal Teleki şi ministrul de Externe maghiar, Istvan Csaky au luat în considerare un război împotriva României, dar Hitler i-a avertizat asupra consecinţelor care ar lua naştere dintr-o astfel de acţiune, şi l-a întrebat pe contele Teleki, dacă Ungaria este absolut sigură că va putea cuceri România în cazul că nici o putere nu va interveni în acest conflict, întrebare care l-a descumăpănit pe şeful cabinetului hortyst.

După opinia lui Hitler, soluţia convorbirilor era facilitată şi de faptul că în ultimul timp Regele Carol II al României făcuse unele încercări de a se apropia de Germania, trimiţându-i o scrisoare în acest sens. Hitler a spus că va folosi prilejul şi în răspunsul său îl va informa pe Regele României că o condiţie esenţială pentru stabiliarea colaborării germano-române este rezolvarea revendicărilor revizioniste ale vecinilor. Führerul a declarat că va dezvolta mult mai amănunţit aceste idei în răspunsul pe care îl va adresa Regelui Carol II şi este convins că după aceea el va fi de acord să negocieze.

Contele Galeazzo Ciano îşi exprimase la rândul său deplinul acord cu cele spuse de Hitler, care a subliniat sec la încercările făcute de Carol II de a se apropia de Italia „drumul de la Bucureşti la Roma trece prin Budapesta”.

Cinci zile mai târziu, Hitler i-a trimis scrisoarea de răspuns Regelui Carol II. În termeni categorici el cerea ca România să se încadreze definitiv pe linia politică a Reichului şi să consimtă cedări teritoriale faţă de vecinii săi: „Orice încercare de a evita pericolele care ameninţă ţara dumneavoastră prin manevre tactice de orice fel trebuie să fie şi va fi sortită eşecului. Mai devreme sau mai târziu, şi probabil într-un timp foarte scurt, rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”.

În seara zilei de 28 august, după ce fuseseră instruiţi de Führer, Ribbentrop şi Ciano au plecat la Viena. A doua zi au avut convorbiri separate cu delegaţia maghiară şi cu cea română. Convorbirea cu Mihail Manoilescu s-a desfăşurat pe terenul intimidărilor şi ameninţărilor. Ministrul de Externe al Reichului a spus „problema Transilvaniei este legată nu numai de interesele celor două ţări direct interesate, ci indirect, şi de interesele puterilor Axei” şi că România trebuie să accepte necondiţionat arbitrajul pe care puterile Axei îl vor impune. Ministrul de Externe a încercat din toate puterile să se opună, dar replica dură a ministrului de Externe al Reichului a venit imediat: „este prea târziu” şi a cerut ca hotărârea să fie grăbită cât mai mult cu putinţă, pentru a fi primită cel târziu la 10 seara. După multe discuţii, Manoilescu a cerut să obţină hotărârea guvernului său până la ora 12 şi a plecat la hotel pentru a-şi informa guvernul cât mai repede telefonic şi telegrafic. Manoilescu şi-a dat seama că adusese zadarnic la Viena atât grupul de experţi, cât şi geamantanele cu hărţi şi materiale documentare.

Informaţi despre cele petrecute la Viena , Carol II şi Ion Gigurtu au arătat necesitatea întrunirii Consiliului de Coroană chiar în aceeaşi noapte. Dezbaterile au început la ora 3, sub preşedinţia Regelui Carol II şi s-au încheiat după o oră. În timpul discuţiilor s-au conturat două variante. Prima variantă, cu 10 voturi, s-a pronunţat împotriva acceptării necondiţionate a „arbitrajului” şi a recomandat rezistenţa, între aceştia aflându-se: C.I.C. Brătianu, Ion Mihalache, Silviu Dragomir, Mihai Popovici (P.N.Ţ.), Victor Iamandi, Î.P.S. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului.

Cealaltă variantă, cu 21 de voturi, a apreciat că în condiţiile internaţionale de atunci în care preponderenţa puterilor Axei era fapt împlinit, rezistenţa armată implicând dispariţia statului român nu era recomandabilă şi ca atare a opinat pentru acceptarea arbitrajului impus de Germania şi Italia, în speranţa unor posibilităţi de manevră politico-diplomatică ulterioare şi a unor răsturnări în raporturile de forţă militare care să permită afirmarea dreptăţii României.

Opiniile participanţilor la Consiliul de Coroană au fost puternic influenţate de presiunile brutale cu caracter ultimativ exercitate de Ribbentrop şi Ciano. Din dispoziţia lui Ribbentrop, Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti , aflat şi el la Viena , s-a dus de mai multe ori la hotelul unde era cazată delegaţia României, pentru a cere acesteia să urgenteze răspunsul guvernului. Fabricius şi-a exprimat nemulţumirea că Consiliul de Coroană întrunit la Bucureşti era compus din oameni ai „lumii vechi, ostilă Germaniei”, care ar putea hotărî respingerea arbitrajului. Semnificativ pentru a ilustra atmosfera internaţională de presiune şi ameninţare cu forţa, în care s-a desfăşurat Consiliul de Coroană, este faptul că la un moment dat, în timpul dezbaterilor ministrul Palatului a intrat în sală şi întrerupându-l pe cel care vorbea, a dat citire următoarei telegrame: „Delegaţia de la Viena comunică prin telefon că d-l Fabricius o înştiinţează că Germania nu-şi ia nici o răspundere dacă în termen de 5 minute nu dăm răspunsul”.

Comunicatul dat publicităţii de Consiliul de Coroană în dimineaţa de 30 august este semnificativ în privinţa atmosferei în care s-a desfăşurat şi care a influenţat hotărâtor decizia lui. „Conferinţa de la Viena , determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei, s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuia să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui. Consiliul de Coroană, examinând toate posibili-tăţile, a ajuns la singura soluţie mai favorabilă, adică acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se în acest moment absolut între duşmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democraţiei s-a prăbuşit în întreaga Europă”.

Şedinţa de „arbitraj” s-a desfăşurat la 30 august în „Salonul de Aur” al Palatului Belvedere. Când a văzut harta cu noua frontieră fixată de Hitler între România şi Ungaria, M. Manoilescu şi-a pierdut cunoştinţa. „Se aude un zgomot surd”, nota cu cinism Ciano în jurnalul său. „Este Manoilescu, care se prăbuşeşte pe masă leşinat. Medici, masaje, ulei camforat, el îşi revine în cele din urmă, dar acuză puternic lovitura”. În această stare de semiconştienţă i s-a smuls semnătura.

După ce, prin şantaj şi ameninţări, s-au impus ca „arbitri”, guvernele Germaniei şi Italiei n-au mai găsit de cuviinţă nici măcar să simuleze un arbitraj. Refuzând să-i asculte pe delegaţii români, reprezentanţii lui Hitler şi Musolini au pronunţat un dictat.

În urma acestui dictat României i s-a răpit un teritoriu de 43.942 kilometri pătraţi, cu o populaţie de peste 2.667.0000 locuitori, majoritatea români. Brutală sfidare a celor mai evidente realităţi naţionale, istorice, geografice şi economice, Dictatul de la Viena a fost unul dintre numeroasele acte agresive ale puterilor fasciste, revizioniste, o expresie a politicii de dezbinare şi învrăjbire a popoarelor din această parte a Europei. Românii din acest teritoriu răpit la 30 august au trăit un adevărat genocid impus de autorităţile hortyste timp de peste patru ani. Atrocităţile comise de autorităţile hortyste au fost înspăimântătoare, în cele 11 judeţe au fost comise în total 22.713 atrocităţi, constând în omoruri, schingiuiri, bătăi, arestări, au fost dărâmate 15 biserici româneşti şi devastate 35 de sate româneşti. Au fost ucişi cu bestialitate sute de români, femei, copii, preoţi, tineri, ţărani, primari numai pentru că erau români. Dramele trăite în acea perioadă nu pot fi uitate niciodată.

Pentru eliberarea teritoriului din Transilvania anexat în urma Dictatului de la Viena şi pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unor zone din Austria au participat 210.000 militari români, iar jertfa lor de sânge a fost de 169.800 ostaşi, din care 58.330 de ostaşi români, jertfiţi pentru eliberarea Ardealului. Bilanţul participării româneşti la războiul antihitlerist o plasează pe locul al patrulea în cadrul Naţiunilor Unite. Cu toate acestea în loc de cobeligerantă, România a primit statut de ţară învinsă, fiind ocupată şi jefuită în mod sistematic, trebuind să plătească întreţinerea armatei sovietice, 2 miliarde de dolari SUA şi obligată la plata unor despăgubiri de război de 300 milioane de dolari în mărfuri, cereale, produse petroliere, maşini, lemn, vase maritime şi fluviale timp de 20 de ani.

Împărţirea României pe regiuni, pe criterii etnice, reprezintă un atentat la siguranţa naţională a ţării noastre. Propunerea legislativă a parlamentarilor UDMR din 10 februarie 2010 (fatidică zi, să nu uităm de 10 februarie 1866), înscrisă pe ordinea de zi a Senatului şi adoptată în aceeaşi zi, prin aprobare tacită este un act de trădare, care poate fi considerat începutul vânzării Transilvaniei.

Lipsa de reacţie a senatorilor, a celorlalte partide parlamentare ridică multe semne de întrebare. Nici în cazul că aceştia au dormit în fotolii (probabil de aceea nu şi-au dat seama ce au adoptat), nu poate fi o scuză. Dar în această situaţie somnul aleşilor noştri naşte monstruozităţi. Graba cu care a fost aprobată această propunere legislativă, lipsa unor dezbateri în mass-media şi în cadrul societăţii civile rămâne o enigmă. Probabil acesta este preţul compromisului şi a altor concesii făcute de actuala putere către UDMR (de altfel un şantaj fără precedent), pentru a susţine guvernul şi a vota în parlament în favoarea proiectelor legislative.

UDMR a analizat minuţios regionalizarea României şi a ajuns la concluzia că aşa-zisul „Ţinut Secuiesc” este prea mic şi izolat pentru proiectele sale viitoare. Realizarea regiunii a 14-a, respectiv judeţele Covasna, Harghita, Mureş, este un alt pas, un obiectiv prea important pentru a fi ratat. Iar în final macroregiunea a V-a poate fi un obiectiv strategic pentru perioada aceasta de timp, pentru că în viitor, cu siguranţă şi pretenţiile lor vor creşte. În sprijinul acestei afirmaţii a venit un parlamentar UDMR, cu propunerea ca şi judeţul Arad să fie înglobat în macroregiunea a V-a. În gândirea celor de la UDMR , macroregiunea a V-a trebuie să cuprindă trei regiuni, respectiv judeţele Covasna, Harghita, Mureş (regiunea a 14-a), Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş (regiunea a 15-a) şi Bihor, Sălaj, Satu-Mare (regiunea a 16-a). Această macroregiune trebuie să asigure în perspectivă coeziunea economică şi socială cu Ungaria, fiindu-i oferită pe tavă.

Înfiinţarea regiunii a 14-a (Mureş Autonomă Maghiară) cu judeţele Covasna, Harghita, Mureş înseamnă a fi de acord cu autonomia teritorială, deoarece maghiarii majoritari în această regiune şi-o declară imediat, apoi luând denumirea de provincie îşi declară independenţa, făcând imposibilă anularea sau revenirea la ceea ce a fost înainte. Toate problemele de organizare şi desfăşurare a operaţiunilor fiind planificate până la cele mai mici detalii, inclusiv organizarea armatei şi a poliţiei şi numirea unui reprezentant la ONU.

În condiţiile în care parlamentarii celorlalte partide politice n-au nici o iniţiativă, nici un proiect legislativ de regionalizare, propunerea UDMR va trebui să intre în vigoare cât mai repede posibil (aşa s-a aprobat în mod tacit).

Pentru parlamentarii UDMR, cu sprijin masiv de la Budapesta a fost uşor să gândească şi să pună la cale o asemenea împărţire a României, întrucât macroregiunea a V-a seamănă leit cu teritoriul anexat de Ungaria, conform Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Este de neînţeles uşurinţa cu care au acceptat aleşii noştri o asemnea împărţire a României comparativ cu zilele dramatice 28-30 august 1940. Acestea sunt proiectele de viitor ale UDMR, pentru că tot sunt la guvernare de vreo 20 de ani, ei trebuie să obţină ce-şi doresc.

Vinovaţi pentru această situaţie se fac senatorii care au avut un comportament ciudat în ziua de 10 februarie 2010, precum şi o serie de vinovaţi „invizibili” care din „raţiuni de stat” le-au cerut senatorilor să aibă o asemenea atitudine faţă de această lege atât de importantă şi să devină complicii UDMR.

În acelaşi timp fiecare cetăţean al României se întreabă cine îi apără şi le satisface interesele, iar răspunsul este simplu dar tragic: actuala putere a lăsat această sarcină pe seama UDMR-ului.

În condiţiile unei puternice şi agresive propagande pentru autonomia teritorială a „Ţinutului Secuiesc”, când se străduiesc să strângă semnături de la maghiarii din toată Europa pentru îndeplinirea dezideratului lor, aceştia mizează pe faptul că istoria se va repeta.

Dar ce fac ai noştri?

Recent un senator într-un interviu, de altfel un înfocat apărător şi susţinător al acestui proiect legislativ, ne dă o lecţie de istorie şi geografie despre ce înseamnă naţiunea în context european. Prin acest mesaj ne îndeamnă să nu ne facem nici un fel de probleme deoarece UDMR va avea grijă de noi. Noi trebuie să vedem şi naţiunile civilizate şi puternice din Europa care folosesc orice prilej pentru a se întări şi dezvolta.

Întrebat un alt parlamentar cum a fost posibil să fie adoptată o asemenea propunere legislativă venită din partea UDMR, răspunsul a fost sec: „suntem legaţi de mâini şi de picioare şi mare lucru nu putem face”.

Este incredibil, este inadmisibil asăzi în România să afirmi aşa ceva despre o problemă atât de importantă, făcând ca soarta noastră, interesle noastre să fie lăsate în mâinile UDMR-ului, pentru că aşa vor aleşii noştri. Cum ne judecă tinerii, cum ne priveşte Europa, în condiţiile în care regionalizarea ţării, pentru a ne conforma Recomandării nr. 1059 din 26 mai 2003 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene, este un atribut al României şi nicidecum impus de cineva?

Regionalizarea României trebuie propusă, analizată, discutată, aprobată de toţi factorii de răspundere din ţară, cu directa implicare a presei şi a societăţii civile. Oricum va arăta această regionalizare a ţării, ea nu trebuie înfăptuită pe criterii etnice. Sunt mulţi specialişti la noi în ţară capabili să realizeze aşa ceva, ţinând cont de Recomandarea nr. 1059 din 2003, dar aceasta nu trebuie făcută în grabă. Cu o gândire şi mentalitate europene, va trebui realizată în deplin consens cu Constituţia României şi cu demnitatea poporului român.

Se impune un protest curajos, în mod ferm şi hotărât, împotriva punerii în aplicare a propunerii legislative a parlamentarilor UDMR privind regionalizarea României, a tuturor cetăţenilor ţării, pentru că altfel „mâine” UDMR vine cu un nou proiect al Constituţiei României. Deschiderea reprezentanţei „Ţinutului Secuiesc” la Bruxelles , declararea limbii maghiare ca limbă oficială în România, înfiinţarea unei Universităţi de Stat a maghiarilor în ţara noastră, declararea României ca stat federal sunt paşi importanţi, pe care maghiarii speră să-i facă cu sprijinul tacit al puterii actuale sau prin asumarea răspunderii guvernului. Cine seamănă vânt, culege furtună.

Ioan GALDEA