România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

ORTODOXIE ŞI ROMÂNISM – conştiinţa unităţii şi identităţii noastre naţionale*

   

Istoria omenirii, de-a lungul şi de-a latul pământului, îşi are izbânzile şi gloriile ei, dar e împovărată şi de vitregiile şi năpastele ei. Dacă sunt popoare care au avut parte de oprimare, apoi poporul român este printre primele. Şi cu toate acestea, binecuvântarea lui Dumnezeu a fost cu noi. Aceste locuri, cu aceşti oameni „neaoşi” şi de sorginte voievodală ai Ţării Maramureşului şi ai împrejurimilor şi-au purtat „cu vârf şi îndesat” crucea şi demnitatea prin istoria învolburată a vremurilor. Cu toate că s-au zămislit în această vatră, au crescut aici şi i-au frământat glia, generaţii după generaţii, adesea însă, au fost umiliţi, apăsaţi şi terorizaţi până într-acolo, încât au fost nevoiţi să-şi părăsească locul de baştină.

Noi maramureşenii avem obârşiile clare, bine conturate ca neam şi crez aidoma tuturor românilor din toate provinciile româneşti. „Şi în Maramureş ca şi pe întreg pământul românesc, de pe ambele părţi ale Carpaţilor şi din câmpiile Tisei şi ale Dunării, neamul românesc a trăit din vremurile de când există el şi până-n veacul al XIV-lea învăluit în credinţa creştină ortodoxă şi într-o perfectă unitate şi solidaritate bisericească de la voievod până la plugar şi păstor, închinându-se cu toţii în aceeaşi lege sau religie creştină, în micile bisericuţe de lemn presărate prin satele şi cătunele lor.”1 În acele vremuri, de mult apuse, bisericuţa de lemn din satele Maramureşului ca şi din Transilvania întreagă era „mai mult decât un locaş de cult dumnezeiesc, era un simbol al credinţei strămoşeşti ortodoxe, care aduna într-un mănunchi strâns pe toţi credincioşii comunei.”2

Caracteristica esenţială a poporului român este faptul că atunci când s-a născut şi format în frământătura lui daco-romană, atunci s-a plămădit în aceasta şi aluatul Evangheliei lui Hristos, credinţa autentică propovăduită de Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora. Aşadar, vechimea creştinismului nostru se identifică cu cea a poporului român şi ceea ce este de remarcat că acest creştinism poartă amprenta unei „romanităţi orientale”. Ca atare poporul român este singurul popor de origine latină care şi-a însuşit în mod firesc creştinismul ortodox prin legăturile strânse pe care le-a avut în permanenţă cu sudul Dunării.3

După căderea Imperiului Roman dimpreună cu Roma la anul 476, sub barbari, Constantinopolul preia ştafeta organizatorică şi politică a faimosului imperiu de odinioară. Noua Romă, capitala Imperiului Roman de Răsărit preia conştiinţa politică şi organizatorică a vechiului Imperiu. Bizanţul n-a însemnat însă numai Imperiul, ci şi Biserica. Acest Imperiu şi această Biserică şi-a dobândit un renume şi un prestigiu deosebit nu numai în Răsărit ci şi în Apus. Centrul vieţii politice şi religioase cu toate frământările lui era plasat îndeosebi în Orient. Aici s-au ţinut toate sinoadele ecumenice, aici pulsa inima vieţii spirituale şi sociale.

Cetăţenii noului Imperiu purtau numele de Romei, iar imperiul o bună parte din vreme s-a numit Romania.4 Iată de ce câteva referinţe şi câteva legături directe cu această Romanie orientală sau bizantină nu trebuie să ne mire, ci, dimpotrivă, să ne aducă mai multă lumină.5

Supremaţia şi protecţia romană orientală e cât se poate de bine reliefată în răspunsul voievodului Menumorut, dat trimişilor lui Arpad: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnului vostru. Datori îi suntem ca un amic, unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e un străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul regelui Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum însă graţie Stăpânului meu6, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele.7

Nu e de mirare că această conştiinţă de protecţie bizantină o întâlnim puţin mai târziu şi la cei doi tineri voievozi maramureşeni, Baliţă şi Drag, care bat cale lungă până la Constantinopol să ceară Patriarhului ecumenic, pentru ctitoria lor, Mănăstirea Peri, dreptul de stavropighie.

În acest context socio-politic şi spiritual putem înţelege mai bine de ce majoritatea domnitorilor noştri, îndeosebi după căderea Constantinopolului (1453) se socoteau descendenţi ai bazileilor din Constantinopol şi că unii dintre ei au luat în căsătorie prinţese bizantine (Ştefan cel Mare – Maria de Mangop, Comnena) că învingerea definitivă a turcilor şi chiar şi eliberarea  Constatinopolului au fost câteva năzuinţe frumoase şi măreţe ale domnitorilor noştri (Mihai Viteazu). Prin urmare, ceea ce N. Iorga numea „Bizanţ după Bizanţ” sau mai bine zis România noastră după Romania bizantină, nu este doar o speculaţie, ci o realitate istorică, o conjunctură fericită care a marcat în concernul naţiunilor europene acest „miracol românesc”, cum este numită adesea, această insulă romanică, dar cu nuanţă orientală.8

Aşa se explică faptul că, cu toate imixtiunile Bisericii catolice, cu toate influenţele ei, cu neobosita-i propagandă, cu toate afinităţile de limbă şi origine, aceasta n-a reuşit să ne convertească şi să instaureze catolicismul printre români, deoarece, aceştia aveau un creştinism deja bine conturat, venit prin filiera orientală adică ortodoxă.9

Ne-am născut, am crescut şi am trăit printre valurile istoriei ca popor român creştin ortodox adică în sfera de influenţă a Imperiului Roman de Răsărit sau Bizantin. Această conştiinţă de apartenenţă românească la acelaşi sânge, la aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă ortodoxă a creat şi a menţinut cadrul splendid de manifestare a solidarităţii româneşti prin toate „catastrofele” istoriei prin câte am trecut.10

Creştinismul autentic, drept credincios, ne-a închegat ca neam şi ne-a scos prin poveţele sale la suprafaţa istoriei. Biserica ne-a format şi ne-a conturat sufletul viguros şi sănătos al neamului. Ea ne-a fost doctorul care l-a lecuit în vremuri de strâmtorare şi bejenie. Ea ne-a durat locaşurile sfinte, mănăstirile şi bisericile care împodobesc pământul românesc de la o margine la alta a ţării, care au fost şi adevărate focare de şcolarizare şi cultură, adevărate universităţi populare. Biserica a fost sculptorul sau maestrul divin care a imprimat şi realizat din suferinţele şi durerile materiale şi spirituale, tăria de caracter şi a pregătit marile realizări şi biruinţe din istoria-i bimilenară. Ea ne-a împărţit dreptatea înainte de a fi avut un minister al justiţiei, ea s-a îngrijit de cei în suferinţe şi năpăstuiţii sorţii, înainte de a avea spitale.11 „Nici o altă Biserică nu a fost şi nu este aşa de aproape de sufletul, de aspiraţiile neamului nostru ca Biserica Ortodoxă. De aproape două mii de ani, ea a fost una cu poporul, Biserica a fost sufletul neamului şi neamul trupul Bisericii” (V. Gh. Ispir).12

Ea a ocrotit pe credincioşii ei aşa cum ocroteşte cloşca puii sub aripile ei. De aceea pe bună dreptate, "luceafărul" poeziei româneşti defineşte Biserica Ortodoxă ca fiind „maica neamului românesc.”13

Adesea stăpânii ne-au răpit totul: pământurile, casele şi vitele, ne-au făcut chiar sclavi sau iobagi, dar nu au putut să ne ia sufletul, ancorat puternic în legea strămoşească sau dreapta credinţă. Nu de puţine ori au dărâmat cetăţile, bisericile şi mănăstirile, au pârjolit satele şi oraşele, dar nu au putut dărâma şi stinge conştiinţa de român. „Ne-au batjocorit altarele, iubirile, cântecele, fecioarele, dar n-au putut să ne profaneze sufletele.”14

Prin prigoanele, umilinţele şi suferinţele pe care calvinismul şi apoi catolicismul le-au provocat blândului popor român din Transilvania pentru a-l rupe, dezorienta, dezrădăcina, prin ce a avut el mai scump şi mai sfânt: credinţa, el şi-a adunat conştiinţa răvăşită de asupririle şi momelile străine şi şi-a legat-o profund de legea străbună – credinţa ortodoxă, care a simţit că-i asigură fiinţa şi identitatea printre „cataclismele istoriei.”15

Cei care s-au lăsat ademeniţi de blidul de linte ori de alte favoruri, pentru că din păcate, am avut şi laşi şi trădători, nu li se mai cunoaşte urma. „Trecuţi la calvinism ori catolicism, ei s-au deznaţionalizat în acelaşi timp pentru că nu avem români nici calvini, nici catolici în Transilvania. Iată cum Ortodoxia a fost vreme de secole scutul de apărare al neamului românesc din Transilvania.”16

Prin urmare, are perfectă dreptate marele nostru gânditor român, profesorul Nae Ionescu, când afirma cu câteva decenii în urmă că „nu poţi fi român şi catolic în acelaşi timp”, nu poţi fi român autentic dacă nu eşti şi român ortodox. Neglijând sau diminuând una din trăsăturile esenţiale ale sufletului românesc, care a fost din totdeauna ortodoxia, s-a diminuat, a slăbit şi s-a rarefiat conştiinţa românească, care trebuie să aibă o unitate şi continuitate indestructibilă.17

În acest context ideologic şi de rezonanţă istorică se impune de la sine în mod solemn şi responsabil următoarea întrebare: Mai poate exista o conştiinţă românească autentică într-un român contemporan care nu simte o identitate spirituală şi o credinţă cu înaintaşii săi, cu strămoşii, cu moşii, cu voievozii acestui popor? Nu cred şi nu pot să-mi imaginez, în mod firesc şi logic, acest lucru. Un român, penticostal, baptist, adventist sau chiar catolic, mai poate simţi şi vibra autentic româneşte? Devierea de pe linia pur românească a înaintaşilor săi, nu-i permite aceasta. Închipuiţi-vă, prin absurd, o comemorare ca cea de astăzi, la o mie de ani, într-o Românie neoprotestantă sau catolică! Sau, altfel spus: am mai putea vorbi de o Românie peste câteva sute de ani fără o credinţă şi Biserică Ortodoxă? Greu de imaginat! Să avem în vedere că orice proces de diluare, de dizolvare sau degradare, odată început îşi continuă cursul firesc.18

Un popor care-şi uită înaintaşii, îşi taie rădăcinile existenţei şi în scurtă vreme se va usca şi va pieri. „Un popor când nu mai pomeneşte pe sfinţii săi, pe martirii săi şi pe binefăcătorii săi înaintaşi, nu se mai deschide spre ceruri şi spre viitor şi Dumnezeu nu-şi mai aduce aminte de el.”19

Pe traseul celor două milenii de existenţă, românii au avut o istorie frământată, presărată cu bucurii şi împliniri dar şi cu multe dureri şi umilinţe. La momentele jubiliare şi comemorative, pe lângă laurii şi gloriile trecutului trebuie să nu uităm şi de cataclismele şi rănile sângerânde ce periclitează sănătatea şi integritatea românismului.

*

Cancerul spiritual şi social care ameninţă românismul contemporan este înstrăinarea! Şi aici dăm doar câteva exemple şi reliefăm câteva probleme grave cu care ne confruntăm:

a. înstrăinarea românilor din afara României, şi aici pe primul loc se află Basarabia;

b. drama sau anihilarea românilor din centrul României, din secuime;

c. apostazia sau schimbarea dreptei credinţe prin trecerea la secte;

d. dezmăţul moral sau imoralitatea.

Astăzi, războaiele nu se mai dau pe câmpurile de luptă ci economic şi spiritual. Nu ne mai ameninţă iatagane turceşti şi tătăreşti, ci tentantele oferte mediatizate prin reclame pornografice care promovează sexualitatea exarcebată şi dezmăţul moral – idolul cel mai captivant şi cel mai periculos ce desfigurează şi distruge puritatea morală a tinerilor în special şi a tuturor oamenilor în general, transformându-i în obiecte erotice. Astfel, este grav ameninţată fidelitatea, unitatea şi sfinţenia familiei creştine. Ori ştim că familia este baza societăţii şi a Bisericii, a unei naţii. Dizolvându-se familia se destramă neamul. Într-o societate secularizată, care promovează concubinajul şi cuplurile convenţionale alături de familie, unde căsătoriile s-au rărit mult iar din cele încheiate, foarte multe se destramă (una din trei), societatea românească şi creştinească este grav ameninţată.

Avorturile, prostituţia, homosexualitatea, drogurile şi alte aberaţii imorale, care tind să devină normalităţi într-o lume de azi, sunt tot atâtea asalturi ameninţătoare şi ucigaşe ale lumii secularizate şi desacralizate cu care ne confruntăm tot mai mult şi care desfigurează şi anihilează, irecuperabil, chipul creştinismului şi românismului.20

*

Maramureşul este locul unde încă se mai păstrează comori vii ale spiritualităţii româneşti şi creştineşti nealterate. Maramureşul este încă sub multe aspecte, ale vieţii, culturii şi spiritualităţii un muzeu viu. Credinţa, obiceiurile şi în special portul, ocupaţiile şi mai presus de toate, omenia, sunt aici la ele acasă, autentice şi nediluate. În calitate de păstori de suflete, de apostoli ai neamului, avem înalta îndatorire şi obligaţia sacră de a le ocroti, cultiva şi promova mai departe, din generaţie în generaţie.

Trebuie să folosim orice prilej, ca şi cel de azi, să ne marcăm cu demnitate şi sfinţenie aniversările şi comemorările jubiliare în cadrul cărora avem datoria să subliniem şi să conştietizăm generaţia tânără că trecutul nu trebuie uitat, ci trebuie valorificat în prezent pentru că legat de acesta ne pregătim viitorul şi „viitorul este în funcţie de cum sunt oamenii de prevăzători.”21

 

            Pr. lect. univ. dr. Vasile BORCA

NOTE

* Referat susţinut în cadrul Simpozionului „620 de ani de la prima atestare documentară a vieţii bisericeşti organizate în Maramureş”, Sighetu Marmaţie, 1 iulie 2011

1.Dr. Simion Reli, Biserica Ortodoxă din Maramureş în vremurile trecute, Cernăuţi, 1938, pag. 28.

2. Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase... vol. II, Sibiu, 1930, pag. 143.

3. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru Seminariile Teologice, Sibiu, 1972, pag. 20-21; Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, pag. 103-104.

4. N. Iorga, Istoria vieţii bizantine, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, pag. 272, 284-285.

5. Vezi Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1981, pag. 89-98.

6. Dovadă despre suzeranitatea împăratului din Constantinopol peste acest teritoriu sau cel puţin conştiinţa protecţiei bizantine.

7. Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum – Faptele ungurilor, traducere, prefaţă, introducere şi note de G. Popa-Lisseanu, Ed. Mentor, Bucureşti, 2000, pag. 99.

8. Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, EDP, Bucureşti, 1990, pag. 60; N. Iorga, Istoria poporului românesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciplopedică, Bucureşti, 1985, pag. 65; Idem, Bizanţ după Bizanţ, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, pag. 134, 146, 166, 187, 257-259; Gh. I. Brătianu, Une enigme et un miracle hystorique: le peuple roumain, Bucureşti, 1937.

9. Antonie Plămădeală, Romanitate, continuitate, unitate, Sibiu, 1988, pag. 180.

10. Ioan Tomole, Românii şi creştinismul, Ed. Ep. Ort. Rom. Oradea, 1998, pag. 17; Vasile Atastasiu, O emoţionantă lecţie de istorie şi morală, în rev. „Ortodoxia Maramureşeană”, nr. 2/1997, pag. 137.

11. Nicolae Colan, Medalioane, Cluj, 1940, pag. 38; Pr. lect. univ. drd. Vasile Borca, Cu gândul şi simţirea de strajă la fruntariile ţării, în rev. „Ortodoxia Maramureşeană”, nr. 7/2002, pag. 54.

12. Cf. Ilarion Felea, Religia iubirii, Arad, 1994, pag. 321.

13. I. Scurtu, Mihai Eminescu – Scrieri politice şi literare, Bucureşti, 1905, pag. 153; Pr. Viorel Thira, Mihai Eminescu şi Biserica strămoşească, în rev. „Ortodoxia Maramureşeană”, nr. 5/2000, pag. 35.

14. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Războiul crucilor, Ed. Cuget Românesc, 1993, pag. 3.

15. Petre Ciuhandru, Creştinismul la români, Ed. Parohiei Malovăţ, 2000, pag. 48.

16. A . Plămădeală, Op. cit., pag. 193.

17. Cf. Grigore Nedei, Imperialismul catolic, o nouă ofensivă antiromânească, Ed. Clio, Bucureşti, 1993, pag. 169; Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, Credinţa strămoşească în faţa ofensivei antihristice sectare, Ed. Pro-Vita, Valea Plopului, Prahova, 1998, pag. 240-243.

18. Pr. lect. V. Borca, Op. cit., pag. 55.

19. IPS Daniel Ciobotea, Din cuvântarea rostită la parastasul voievodal oficiat la Putna în 2 iulie 1990, cu prilejul comemorării a 486 de ani de la trecerea în eternitate a lui Ştefan cel Mare, în rubrica „Lumea creştină”, nr. 23 din „România liberă”, nr. 162/8 iulie 1990, pag. 4.

20. Prof. Ion Lazăr, Pedeapsa neascultării, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, pag. 169-174.

21. Ioan Tomole, Românii şi creştinismul, Ed. Ep. Ort. Rom. Oradea, 1998, pag. 7.