Muzeul
Lupşa are ca bază de pornire o singură colecţie de
obiecte de artă populară şi de unelte folosite în gospodăriile
lupşenilor, pe care a creat-o pe lângă şcoală,
imediat după Marea Unire, Sebastian Ciapa, “învăţător
şi popă fără popor”- aşa cum se semna în
diverse acte- socrul lui Pamfil Albu. Sebastian Ciapa a fost un
intelectual de frunte al satului, cu o vastă cultură, un mare
patriot (aruncat în temniţele Clujului, Szeghedinului şi Şopronului
din Ungaria în anii Primului Război
Mondial).
Preluând
“ comoara” alcătuită de socrul său, tânărul învăţător
Pamfil Albu a amenajat, în anul 1937, într-o încăpere lângă
clasa unde preda, la şcoala “din deal”, un mic muzeu şcolar,
în spiritul ideilor lui Dimitrie Gusti, idei ce fuseseră îmbrăţişate
cu entuziasm de tinerii intelectuali ai acelei vremi.
După
demersuri insistente la organele de stat locale şi centrale, în anul
1950, dascălul Albu, care era şi profesor la şcoala
elementară de şapte ani, Lupşa, a primit, pentru înfiinţarea
unui adevărat muzeu, localul vechi al şcolii primare din centrul
comunei, cu 11 încăperi, clădire datând din anul 1870,
edificată de biserica ortodoxă pentru şcoală, la etaj,
şi casa parohială, la parter, unde mai târziu a funcţionat
şi postul de jandarmi. Acest local are o
valoare arhitecturală deosebită, fiind obiect de
patrimoniu.
Inventarul
muzeului cuprinde peste 8 mii de obiecte, din care nici o treime nu sunt
prezentate în expoziţia de bază. În cea mai mare parte,
obiectele au fost obţinute prin donaţii de la locuitorii satelor
Lupşa, Valea Lupşii, Hădărău, Mănăstire,
Curmătură, Muşca, Geamăna, Vinţa, Mărgaia,
După Deal. O altă parte au fost cumpărate, căci sătenii
se desprindeau greu de ele. La început, oricând
era nevoie, dascălul Albu le cumpăra din banii săi,
ai familiei, numai să le salveze, să le vadă la muzeu.
Spre
cinstea lor, colegii de învăţământ, elevii, lupşenii
şi organele de stat şi politice ale vremii, l-au ajutat din
plin.
Într-un
material publicat în revista “Probleme de muzeografie” din anul 1960,
“dascălul nostru”, cum îl numeau lupşenii, spunea:” în
funcţie de materialul existent, am stabilit şi am organizat următoarele
sectoare tematice: culesul în natură, albinăritul, vânătoarea
şi pescuitul, păstoritul, cultura pământului, transportul
şi prelucrarea produselor agricole destinate alimentaţiei
omului. În sălile de la etajul
clădirii, am organizat sectoarele: aurăritul, lucrul în pădure,
şindrilăritul, industrie casnică textilă, portul,
obiectele de uz casnic şi interioarele. Ocupaţiile sunt
prezentate în ordinea dezvoltărilor istorice; în sectoarele
tematice, exponatele sunt aşezate în ordinea întrebuinţării
lor în procesul muncii”.
Mii
de vizitatori au trecut pragul acestui muzeu, unic în România şi,
de ce să n-o spunem cu mândrie, unic şi în lume! Cartea de
onoare a muzeului vorbeşte de la sine. Aici apar cu alese cuvinte de
laudă, nume de prestigiu: academicieni, oameni de ştiinţă
şi cultură, personalităţi politice din ţară
şi de peste hotare. Apar şi aprecierile simple, emoţionante
ale truditorilor de rând: ţărani, muncitori, dascăli, funcţionari,
elevi, studenţi, militari, veniţi în grupuri sau individual.
Din
mulţimea extraordinară a obiectelor expuse, unele ne reţin
atenţia în mod special: o hartă de mină, săpată
în piatră din epoca străveche; unelte primitive de pescuit
şi vânat; coşniţele de albine din butură de copac sau
din nuiele şi fire de curpen; ciocane, topoare şi fusaiole din
comuna primitivă; ţiglă, cărămidă şi
ceramică din epoca daco-romană; obiecte din lemn legate de păstorit
şi prelucrarea laptelui; unelte pentru prelucrarea cerealelor;
mijloace de transport etc. Avem câteva unicate pe plan mondial: gujbele,
opinca de lemn, geamul cu băşică de bou.
Dacă
Lupşa e binecunoscută, de mult timp, în ţară şi
în străinătate, e datorită şi Muzeului Etnografic,
care reprezintă nu numai un sat românesc oarecare, ci şi din
zona Munţilor Apuseni şi a Ardealului.
Înv.
Cristina Andreş
Şc. cu cls. I-IV, Valea Lupşii
Bibliografie:
LUPŞA - AUR ŞI OAMENI, Antologie monografică, Editura
Pastel, Braşov, 2006
|
|