România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Vânătorii de munte şi moţii în primăvara eliberării Ardealului

    

    Focşani, Buftea, Bucureşti. Umilinţele noastre se succed, iar pacea înseamnă, printre altele, reducerea armatei la 8 divizii de infanterie cu efective de pace, plus 2 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie din Basarabia care îşi menţin efectivele de război (tampon faţă de o Rusie bolşevică, ostilă nouă).

 După debarcarea americanilor în Europa, lucrurile nu mai merg bine pentru Puterile Centrale pe celelalte fronturi, iar pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918, Regele Ferdinand decretează remobilizarea generală (cu o zi înaintea Armistiţiului general din 11 noiembrie).

 Printre marile unităţi militare regăţene implicate se numără şi cele două divizii de vânători implicate iniţial în paza frontierei la Nistru , alături de grăniceri. În componenţa lor intrau 10 regimente de vânători, unităţi de elită remarcate în bătălii prin profesionalism.

În cadrul Diviziei 2 Vânători, comandată de gen. Gheorghe Dabija (moldovean din Iaşi, 57 ani în 1919), intra şi Regimentul 9 Vânători, condus de col. Gheorghe Rasoviceanu (gorjean din Leleşti, 43 ani), unde preotul căpitan Gheorghe Cotenescu (muşcelean din Stoeneşti, 33 ani) era confesor militar. Pe tot parcursul campaniei de dezrobire a Ardealului va fi prezent acest trio purtător de biruinţi.

 

Regimentul de fier, la datorie

9 Vânători, “regimentul de fier”, faimos pentru dârzenia cu care luptase în peste 50 de bătălii, a jucat de multe ori rolul unei forţe de sacrificiu în ariergardă sau în avangardă, suferind constant pierderi grele. În întreaga campanie (1916-1919), trenul său regimentar a transportat cruci de lemn pentru îngroparea rapidă, din mers, a celor căzuţi, iar Ordinul militar “Mihai Viteazul” a fost acordat steagului regimentului şi unui mare număr de ofiţeri.

Regina Maria si Regele Ferdinand, pe malul Tisei, planuind noi operatiuni.

În decembrie 1918, Reg. 10 Vânători preia controlul şi pacifică Valea Jiului (Petroşani), unde muncitorii unguri declanşau greve în lanţ. Iniţial trebuia să i se alăture şi Reg. 9 Vânători, după ce generalul Alexandru Mărgineanu, comandantul garnizoanei Bucureşti, îl implicase în reprimarea grevei organizate de tipografii consiliaţi de agitatori moscoviţi. Regimentul 9 Vânători ajunge mai întâi în satele din jurul Devei iar ulterior în zona Brad-Baia de Criş, ţinutul moţilor lui Horia şi Avram Iancu. Pe 23 februarie/5 martie 1919 revine la Brad din permisie şi preotul Gh. Cotenescu, aducând scrisori inclusiv rudelor lui Nicolae Iorga, prieteni de familie (ofiţerii Dumitru Chirescu şi Petru Iorga).

 

Recrutarea moţilor

Armistiţiul de la Belgrad fixase linia demarcaţională pe aliniamentul Mureşului, iar liniile succesive de demarcaţie impuse ulterior de Consiliul Suprem de la Paris (America, Anglia, Franţa şi Italia) permit armatei române să ocupe relativ paşnic noile aliniamente. Din păcate, Parisul lasă Biharia, importantă zonă compactă românească, în administrarea temporară a guvernului Karolyi.

Bravul soldat decorat de Regele FERDINAND.

Gărzile naţionale româneşti, prima armată proprie a Transilvaniei, rezistă cu greu incursiunilor formaţiunilor maghiare care dezlănţuie în zonă un val de teroare. Guvernul român informează Parisul asupra atrocităţilor comise şi se solicită efectuarea unei anchete. Printre observatorii trimişi se numără şi colonelul de Tilly. Acesta vizitează Ţebea şi, impresionat de bătrânul gorun al lui Horia, sugerează moţilor şi ofiţerilor regăţeni să sădească un pui de gorun care să simbolizeze începutul unei noi epoci, a libertăţii definitiv câştigate.

La 2 martie 1919, col. Rasoviceanu organizează la Ţebea depunerea jurământului de către Corpul Voluntarilor “Horia”, transformat în regiment (4.000 de oameni). Compus iniţial din trei batalioane şi o baterie de 8 mm (comandate de căpitan Alexandru Drăgoi, maiorul Mihai Stoica, locotenent Avram Vesa/maior Sabin Banciu, respectiv locotenent Petre Popoviciu/lt. Alexandru Ianculescu), acesta fusese înfiinţat la 15-16 februarie 1919 de dr. Ioan Suciu şi căpitanul Florian Medrea prin chemarea sub arme a moţilor din Ţara Zarandului şi Munţii Apuseni (plăşile Abrud, Baia de Criş, Brad şi Câmpeni) şi a demobilizaţilor reîntorşi din prizonierat rusesc.

Gen. Gh. Rasoviceanu.

Serviciul divin a fost oficiat de 12 preoţi civili şi militari la steagul zdrenţuit în lupte al vânătorilor. În urale, colonelul Rasoviceanu, urcat pe o masă, anunţă că moţii ies de sub jurisdicţia Consiliului Dirigent şi se subordonează Diviziei 2 Vânători, cu rol de avangardă în viitoarele lupte. Căştile metalice regăţene salută voluntarii în uniforme amestecate (austro-ungare, ruseşti şi româneşti), purtând chipiuri decorate cu tricolorul românesc şi o bandă albă inscripţionată „Horia”.

Peste trei săptămâni, la Brad , generalul Dabija inspectează cu mândrie trupele din zonă (12.000 oameni), iar protopopul Vasile Damian îmbărbătează oştenii, în timp ce ofiţerii vor merge în pelerinaj la Ţebea ca să sădească puiul de gorun promis, simbol al unei libertăţi definitiv câştigate. După puţin timp, e rândul familiei regale să meargă în pelerinaj la Ţebea şi să sădească alţi 2 pui de gorun, unul pentru Regele Ferdinand şi celălalt pentru Regina Maria, simboluri ale înfrăţirii veşnice dintre speranţele de odinioară cu cele ale prezentului.

 

Ofensivă generală

După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de Kun Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front (inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe). Comitetele de soldaţi, coordonate de comisari politici bolşevici, printre care şi viitorul filosof american Lukacs Gyorgy, înlătură corpul ofiţeresc timorat şi îşi aleg proprii conducători ai unei armate formate în principal din mercenari, egală numeric şi superioară în mitraliere, artilerie grea, trenuri blindate şi aviaţie “moştenite” şi de la Mackensen.

Pr Capitan COTENESCU.

În aceste condiţii, armata română este obligată să declanşeze ofensiva generală la 16 aprilie 1919. În Biharia, Divizia 2 Vânători atacă prin defileurile văilor Crişului Alb şi Crişului Negru. În numai 2 zile, inamicul este rostogolit din munţi şi se retrage în dezordine spre Tisa. Printre localităţile eliberate prin luptă de regimentele înfrăţite 9 Vânători şi “Horia” (3 batalioane grupate în Detaşamentul Rasoviceanu, plus cel de rezervă, con dus de preotul lt. Simion Pop-Zaslo) se numără Vaşcăul, Beiuşul, Tinca şi Salonta.

 

Prima Înviere în libertate

La intrarea armatei române eliberatoare în Beiuş, entuziasmul populaţiei a fost pe măsură. I-a ieşit în cale delegaţia formată din avocatul Traian-Amos Pinteru, secretarul Consiliului Naţional local, şi profesorul Vasile Ştefănică, directorul liceului greco-catolic “Samuil Vulcan”. Regimentele înfrăţite, moţii şi vânătorii, au celebrat Sfintele Paşti la Beiuş , unde recent numitul protopop ortodox Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în libertate a Învierii Domnului, ajutat de bătrânul preot Moise Popovici şi de părintele Gheorghe Cotenescu de la Reg. 9 Vânători. Atmosfera evenimentului este descrisă emoţionant de protopopul Petru E. Papp:

“Ziua Paştilor avu o îndoită însemnătate. Înviase Fiul lui Dumnezeu şi adusese Învierea de mult aşteptată şi neamului românesc. Părintele Cotunescu [corect Cotenescu – n.a.] din 9 Vânători împreună cu părintele Moise Popoviciu [corect Popovici, vezi “Dicţionarul Teologilor Români, Mircea Păcurariu, n.a.] şi cu mine săvârşirăm sfânta slujbă a Învierii în Beiuş. Biserica împrejmuită de soldaţi cu luminiţe aprinse în mâini, cari ca la mormântul Domnului vestesc Învierea. Au fost cele mai înălţătoare şi mai frumoase Paşti din câte am avut vreodată”.

După eliberarea Beiuşului (19 aprilie), regimentul „Horia”, con dus de lt. col. Popa Grama, preia numele localităţii. La 22 aprilie sunt eliberate în totalitate fostele comitate Bihor şi Arad, intrându-se pe teritoriul Ungariei.

 

Cu Budapesta la picioare

Ieşirea din defileuri impunea întărirea avangărzilor. Se constituie Grupul de Sud (gen. Dabija) pentru fixarea forţelor inamice superioare din zona Bekescsaba (30.000 oameni, faţă de cca. 12.000). Efortul principal al campaniei revine acum Grupului de Sud, întărit cu Divizia 18 ardeleană, iar comanda o preia generalul Ştefan Holban. La 28 aprilie, Divizia 2 Vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele Grupului de Sud taie liniile de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobind rezistenţa la Mezötur , iar până la 1 mai 1919 trupele române controlează malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei roşii maghiare.

Ulterior, Divizia 2 Vânători trece la Grupul de Nord (gen. Mihăescu) şi ajută la restabilirea legăturii cu cehoslovacii, interzicând joncţiunea prin Galiţia între armata roşie maghiară şi armata roşie sovietică trimisă de Lenin şi Troţki. Operaţiunea, corelată cu eforturile similare ale polonezilor, ridică timp de 25 de ani o barieră în calea expansiunii ciumei roşii în Europa. Divizia 2 Vânători duce lupte grele în sectorul Rakamaz-Hernad Nemety cu divizia roşie internaţională (în principal nemţi şi austrieci, inclusiv femei – divizii similare vor juca un rol esenţial în războiul civil din Spania), participă la contraofensiva din iulie 1919 şi trece prima Tisa, pe pod de pontoane, cu Reg. 9 Vânători în frunte. Armata roşie maghiară este învinsă peste tot, teroarea roşie a guvernului Bela Kun încetează ca prin farmec iar trupele române ocupă timp de trei luni o mare parte a Ungariei, fiind singura armată aliată care cucereşte o capitală inamică şi defilează pe bulevardele ei.

Demobilizarea permite omagierea în linişte a eroilor, iar Regimentul 9 Vânători contribuie financiar în mod simbolic primul la zidirea noii biserici din Stoeneşti-Muşcel, în locul celei distruse în 1916 de armata germană în luptele grele de pe Valea Dâmboviţei, ajutându-şi astfel confesorul militar ce i-a însoţit, ca un părinte, în timpul campaniei de dezrobire a Ardealului.

 

Împreună cu voluntarii moţi din Ţara Zarandului şi din Munţii Apuseni, ofiţerii regăţeni Gh. Dabija, Gh. Rasoviceanu şi Gh. Cotenescu (toţi trei purtători cu cinste ai numelui Sfântului Mare Mucenic care a biruit balaurul biblic) şi al celorlalţi militari ardeleni şi regăţeni, şi-au trecut numele pe răbojul istoriei dezrobirii Ardealului, făuriririi şi apărării României întregite.

 Într-o Europă unită, care ştie să-şi preţuiască simbolurile, vălul uitării se subţiază şi merită alungat definitiv de noile generaţii, interesate să-şi cunoască istoria.

 RADU PETRESCU,

nepotul preotului-profesor muşcelean Gh. Cotenescu