România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

CÂNTECUL DE MOARTE-AL HORII

 

 

La Alba Iulia-n Cetate,

Unde cătane-aveau cvartir,

De două veacuri e-un altar

La care vin, cu frunţi plecate,

Nepoţii unui neam martir

Ce-avu o viaţă de calvar.

 

 S-a vrut un soclu de statuie,

Sfidând şi vremi şi veşnicie,

Pentr-un calvar cum altul nu e,

Şi care fost-a Împărat

Peste-un Imperiu blestemat

Să cadă în nimicnicie.

 

Statuia lui trona călare,

Privind măreţ în depărtări.

Dar dedesubtul majestăţii

Şi al trufiei lui ecvestre,

O hrubă fără de ferestre

Servea ca loc de închisoare

Celor ce-abia trăiau sub soare,

Fără nădejdi în larg de zări.

 

Ciudată, sumbră-mperechere

Între trufie şi durere,

Între superba majestate

Ş-un dor nestins de libertate

Al iobăgimii oprimate

Şi umilită-n tot ce sfânt

Mai are omul pe pămân.

 

Poate că locu-ntruchipează

Un gând şiret, un gând isteţ

Al celor ce-au făcut Cetatea,

Ca prin simboluri gemănate

S-arate ,,ordinea divin”-a lumii:

Cum viaţa-i mumă pentru unii,

Iar a altora n-are preţ.

 

Sus  -  măreţie de statuie…

Jos  -  celula unui condamnat,

Ca un Cristos bătut în cuie

Şi-n lanţuri grele-nsângerat,

C-a îndrăznit, printr-un tumult,

Să surpe legea de demult,

Să surpe ,,ordinea firescă”

Din vechea lege ungurească.

 

Sus  -  simbolul forţei ce domină

Prin legi şi aspră disciplină…

Jos  -  simbolul celor ce suspină

Şi lumea celor ce-au trudit,

Gemând în lanţuri, veac de veac,

Purtând în sufletu-obidit

Atâtea doruri fără leac

Şi-un vis de viaţă românească.

 

Aici, la Alba , în Cetate,

Din veac în veac tot mai răsună

Într-o celulă de altar,

Cântecul de moarte-al Horii,

Un cântec ce ne dă fiorii

Unei dureri fără hotar.

 

Ştiind că este-un osândit,

Din clipa când s-a răsculat,

Martir al unui neam robit,

Şi-a asumat tot datul sorţii,

A îmbrăcat cămaşa morţii

Şi-a mers cu jalba la-mpărat.

 

Iar ,,Luminatul” vremii Prinţ,

Jucând, viclean, rol de Pilat,

A pregătit treizeci de-arginţi,

Ca plată celor ce-au trădat…

Că-n lupta pentru libertate,

Oricând găseşti un apostat

Şi-un Iuda – vânzător de frate.

 

Iar tribunalu-mpărătesc

I-a dat pedeapsa cea ami grea:

Să fie dus să ispăşească

Sus pe Golgota românescă,

Să fie, încet, tocat cu roata,

Iar trupul ridicat în furci,

Pe la răspântii de istorii,

Ca moartea cruntă, moartea Horii,

Să bage groaza şi în prunci;

Să-nveţe, crunt, prostimea toată,

Din ce valahii moţi păţesc,

Să nu se mai pună vreodată

Cu ,,Statul Sacru” nemeşesc.

         ......................

La Alba Iulia-n Cetate,

De cum se revărsară zorii

Libertăţii câştigate,

Turiştii, grupuri-grupuri, suie

Sus la altarul sub statuie

Să puie-o floare şi s-aculte

Cântecul de moarte-al Horii

Înfiorat de doruri multe.

Prof. Ioan Cioara