România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Holocaustul românesc din mintea lui Elie Wiesel...

   

Aţi ajuns la 84 de ani, domnule Wiesel! O vârstă la care căraţi spre veşnicie, nu doar cărţile pe care le-aţi scris, începând cu „Noaptea” (1958), în care rememoraţi viaţa trăită în lagărele de exterminare de la Auschwitz şi Buchenwald, dar şi onorul pe care vi l-a dat România, desemnându-vă Membru de Onoare al Academiei Române (6 ianuarie 2001). Chiar Preşedintele României v-a făcut onoarea să vă conducă la Sighet , în automobilul prezidenţial, pentru a vă revedea oraşul, şcoala şi casa unde v-aţi născut, la 30 septembrie 1928. Nu veţi putea uita nici momentul când tot la acel nivel s-a pornit discuţia înfiinţării unui Institut destinat cercetării faptelor din acei ani. Un „Institut” care – cred că trebuie să vă mândriţi! – vă poartă numele. Atunci s-a născut şi ideea ca în locuinţa de odinioară a familiei, şi în „birtul” pe care l-a deţinut la Sighet , să se organizeze Muzeul „Elie Wiesel”...

Elie Wiesel

Constantin Mustata

Momente care nu pot fi uitate. Ca şi suferinţele trăite în lagărele morţii, timp de un an, purtând numărul A 7713, până la 11 aprilie 1945,. Când, conform mărturiei dumneavoastră, v-a eliberat armata americană. Dureri care nu pot fi însă compensate nici chiar de Premiul Nobel pentru Pace, atribuit în anul 1986, „pentru condamnarea fermă a violenţei, urii şi opresiunii”... Aţi avut însă zile şi v-aţi întors, rămânând acolo, ucise în camerele de gazare, o soră şi mama. Condoleanţe! În ce vă priveşte – ştiţi, desigur! – au apărut şi contestatori ai drumului la Auschwitz. E treaba justiţiei, în faţa căreia aţi fost chemat, să lămurească povestea. Eu cred în onoarea dumneavoastră, chiar dacă includerea României în rândul ţărilor care se fac vinovate de Holocaust, o anatemă pe care aţi susţinut-o, o consider nedreaptă şi falsă acuză! Şi continui şi azi să mă întreb: dacă la inaugurarea Muzeului Holocaustului, „eticheta” era deja aşezată ca o pată neagră asupra României (pe ce bază?!), de ce a mai fost nevoie să se înfiinţeze „Institutul Elie Wiesel pentru studierea Holocaustului”?! Să confirme o „comisie” un verdict dinainte pronunţat, „după ureche”?!

Aşadar, atunci când v-au ridicat de-acasă, în baza Decretului-Lege nr. 6163 din 5 aprilie 1944, semnat de Bako László, Secretar de Stat în Ministerul de Interne al Ungariei, spre a vă duce în “ghetoul” improvizat la marginea Sighetului, în case cu geamuri văruite şi pline de igrasie, era doar la câteva zile după ce Endre László, secretar de stat în Guvernul Ungariei, a convocat un amplu instructaj la Muncacevo , privind organizarea deportării evreilor şi înfiinarea ghetoului. Era 12 aprilie 1944... Echipa principală, însărcinată cu deportarea evreilor, era compusă din subprefectul dr. Henyi Vasile, primarul Sighetului, dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, şeful Poliţiei dr. Toth Ludovic (devenit apoi şi comandant al ghetoului), Agy Zoltán – comandant al Legiunii de Jandarmi.

V-am oferit aceste „amănunte” pentru a pricepe că, între călăii evreilor din Sighet, n-a existat niciun singur român! Şi sper doar că, atunci, în prima fază, când aţi lansat şocanta afirmaţie „România a ucis, a ucis, a ucis!” (chiar în aula Academiei Române, când vi s-a atribuit titlul de Membru de Onoare!), a fost doar o rătăcire de moment, în timp şi în spaţiu. Că starea de „emoţie” v-a făcut să „uitaţi” că, din 30 august 1940, Sighetul, ca şi o parte din Ardeal, erau teritorii sub stăpânirea Ungariei, în conformitate cu Diktatul de la Viena. Trăind departe de ţară, aţi confundat cele două ţări, şi-aţi încurcat binişor istoria. Sau, poate, aţi făcut-o deliberat, pornind de la faptul normal că marea suferinţă a evreilor, provocată de holocaust, trebuie plătită! Numai că, până la îndreptarea regretabilei confuzii, aţi aruncat în spatele României crimele organizate şi executate de armata şi jandarmeria din Ungaria. Şi nu doar la Sighet ! Teritoriul cedat Ungariei a fost „decorat” cu înfiorătoare ghetouri, amintindu-vă pe cele de la Satu Mare , Valea Borcutului, Dragomireşti, Reghin, Cluj, Şimleu, Dej, Gherla, Bistriţa, Tg. Mureş, Oradea, Sf. Gheorghe...

Dacă aţi fi avut curiozitatea să vă documentaţi, nu era greu să aflaţi că, după anularea Diktatului de la Viena , în baza Legii nr 312/1945, la Cluj , în România, s-a constituit Tribunalul Poporului, cu misiunea de a urmări şi sancţiona criminalii de război şi pe cei care au ordonat sau săvârşit represiuni colective sau individuale, în scop de persecuţie politică sau rasială. Acolo ar fi trebuit să ajungă şi cei ce au provocat drama familiei dumneavoastră, dar o parte, sub protecţia Ungariei, au fugit, condamnarea lor făcându-se în contumacie.

În Ardealul cedat Ungariei prin Diktat, s-au produs crime care au înspăimântat lumea civilizată. Nu cred să nu fi auzit, peste ani, de masacrul de la Trăznea ! A fost genocid! Aici, armata ungară a ars 30% din case, cu locuitori cu tot: au murit 125 de oameni! La Ip , armata ungară – nu horthyştii (!) a ucis 157 de oameni... Crime de ev-mediu, în lanţ: Tărian – Bihor, Mureşenii de Câmpie – Cluj, Zalău, Salonta, Someşeni, Floreşti – Cluj, Moisei, Prundu Bârgăului... Tot nordul Ardealului s-a transformat într-un imens teatru de schingiuiri şi crime... Da, domnule Elie Wisel, a fost Holocaust (chiar dacă termenul ar părea neadecvat pentru a prezenta şi dimensiunea crimelor împotriva naţiilor neevreieşti!) în teritoriul românesc încorporat Ungariei, prin Diktatul de Viena! Holocaust organizat de Guvernul Ungariei! Şi nu primul, a fost al II-lea Holocaust împotriva românilor ardeleni, în care n-au fost ucişi doar oameni, ci şi monumente de artă, care făceau parte din patrimoniul naţional. Primul Holocaust l-a înfăptuit tot administraia Ungariei, în anii 1848/1849, când au fost ucişi 40.000 de oameni, ucigaşiilor - cei 13 generali şi „uneltele” lor - ridicându-li-se, sfidător, la Arad , chiar un monument. În 1923, Guvernul Liberal al României l-a aşezat acolo unde nu mai sfida naţiunile de odinioară, lângă zidurile Cetăţii Aradului, dar iresponsabilii l-au reînălţat după Revoluţia din 1989!

Pentru a înţelege ce s-a-ntâmplat prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940, simt nevoia să vă mai ofer câteva informaţii. „Protocolul” acelei tragedii trăite de poporul român, consemna cedarea către Ungaria a unei suprafeţe de 42.243 kmp, cu o populaţie de aproximativ 2.600.000 locuitori, dintre care, împreună, ungurii şi secuii, reprezentau doar 37,1%, fapt confirmat şi de Recensământul făcut în toamna anului 1941, de către autorităţile ungare de ocupaţie: 48,7 la sută români şi 41,1 la sută unguri şi secui! Aproape 1.000 de români au fost omorâţi în mod bestial, iar aproape o jumătate de milion, pentru a-şi salva viaţa, au părăsit teritoriul cedat sau au fost expulzaţi. Aceasta a fost „opera gândită” de două minţi înfierbântate – Hitler şi Mussolini – la dorinţa lui Horthy, care are pe conştiinţă şi drama evreilor din nordul Ardealului, cedat Ungariei prin Diktatul de la Viena.

M-aş fi aşteptat, domnule Elie Wiesel, să formulaţi o altfel de exclamaţie în locul celei pe care aţi formulat-o, cu prea multă patimă, pe care am invocat-o în aceste rememorări:

Ungaria a ucis, a ucis, a ucis!

Aţi fost vreodată la Sărmaş ? De nu, şi dacă e posibil să reveniţi în România, pentru o vacanţă, vă propun să vizitaţi cimitirul de acolo, în care îşi dorm somnul 126 de evrei, omorâţi în noaptea de 16-17 septembrie 1944. Şi planul demenţial nu era încheiat... Ştiţi, poate, că nu românii au ucis! Ei n-au ucis nici pe cele două surori evreice de la Sucutard , Estera şi Rozalia Mihály. Nici pe evreii din Cerişa – Iosif Zilberstein (tată a 7 copii), Samuel Zilberstein şi fraţii Iacob şi Avram Fried nu românii i-au împuşcat. Nici pe nevinovata copilă evreică din Trăznea n-au ucis-o românii. „Eroi” ai armatei ungare au împuşcat-o şi au aşezat-o lângă o mitralieră, lansând nebuneasca idee că e fata popii din Trăznea, care a tras din turnul bisericii ortodoxe asupra armatei ungare! Iar „fata popii”, mai trăia în Mileniul III! Pricepeţi?!  Nici pe cei 18 ţigani din Salonta, care formau un taraf ieşit să dea onorul armatei ungare, când au intrat în oraş, nu românii i-au aşezat pe burtă, pentru a-i împuşca în cap... I-au omorât pe ţiganii-lăutari lângă viorile lor, lângă acordeon şi celelalte instrumente muzicale, cu care veniseră să-i întâmpine pe noii ocupanţi. Îi supăra faptul că aceeaşi festivitate o organizaseră cu vreo două săptămâni în urmă în cinstea intrării în Salonta a Armatei Române. Era, după ei, un gest impardonabil. Observatorii locali notaseră cu grijă participanţii şi venise vremea pedepselor! Sunt multe mii de astfel de motive, pentru care, păstrându-vă onoarea şi demnitatea, ar fi trebuit să nu minţiţi!

Recurg, domnule Elie Wiesel, la o explicaţie logică: dacă „România a ucis, a ucis, a ucis!”, deci o învinovăţiţi de „holocaust”, atunci, cum i-au mai găsit în viaţă jandarmii şi grănicerii unguri pe cei 136 evrei, în chiar prima comună de dincolo de graniţa trasată prin Diktatul de la Viena , Sărmaşu?! La încă un raid, pe teritoriul României, după ce au spart graniţa în septembrie 1944, ucigând grăniceri români şi oameni cu nimic vinovaţi, ungurii, prin fioroşii lor ucigaşi de evrei, au mai adunat un lot de 40 de evrei. Îi aştepta aceeaşi soartă: să fie mânaţi cu „turma”, până sus, pe Dealul Sascut, puşi să sape o groapă comună, la dimensiunile comandate de căpitanul Láncz László, apoi, rafalele, de câteva sute de gloanţe, îndestulătoare pentru fiecare suflet din comunitate, şi gata cu evreii din zonă! N-au mai apucat însă. Venea armata română... Un plan pe care îl întârziase însă şi locotenent-colonelul Uyházi, care s-a zbătut să-i salveze, prelungind cu câteva ore marşul spre locul de execuţie. Mă-ntreb, domnule Wiesel, de ce nu v-aţi implicat ca şi acest om să fie omagiat? Măceluri puse la cale în casa farmacistului Iuliu Varga. Din Sărmaşu, într-o „consfătuire” la care au participat pretorul ungur Daniel Bethlen, fiul adoptiv al acestuia, Alexandru Betegh – grof din comuna Balda, Bela Kemeny – grof din Cămăraş, Ştefan Moitely şi Iosif Gáll – grofi din Silivaşu de Câmpie, Karol Waksman – grof din Ţăgşor, şi soţia farmacistului, Ecaterina Varga...

Nu v-aţi gândit niciodată, domnule Elie Wiesel, la românii care, riscând, au salvat 170.000 de evrei! Meritau oamenii aceia un monument colectiv, poate pe Dealurile Feleacului, pe unde au fost salvaţi cei mai mulţi. Trebuie să luptaţi pentru acest adevăr. Mie mi-a fost dat să cunosc oameni care au organizat acea „Reţea a Omeniei”, dar şi oameni care au fost salvaţi de la „topire” în lagărele morţii. Sărmaşu e o comună mare şi frumoasă din Câmpia Transilvaniei, unde, în toamna anului 1944, locuiau, alături de români, şi 195 de evrei, mulţi refugiaţi din Ungaria, pentru a scăpa de cuptoarele morţii, unde urma să-i trimită Horthy, aşa cum v-au trimis şi pe dumneavoastră. La Sărmaşu , în patru ore au fost omorâţi 126 de oameni! Mutilarea a fost atât de puternică, încât, la dezgroparea cadavrelor, ordonată, după război, de către Curtea Marţială a Corpului 6 Teritorial Cluj, doar 16 persoane au putut fi identificate...

Destule motive, domnule Wiesel, care meritau să vă îndemne să daţi prioritate adevăratului Holocaust, pe care l-aţi trăit alături de întreaga evreime. Un masacru perfect documentat, faţă de care Ungaria trebuia demult să dea socoteală în faţa umanităţii. De ce n-aţi făcut-o? Formula „România a ucis, a ucis, a ucis!” e însă extrem de controversată, iar cercetătorii au încă mari datorii pentru a se apropia cât mai mult de adevăruri. Speculaţiile la care aţi recurs când aţi avansat acel verdict, n-are acoperirea necesară, şi, mai ales, când ea e făcută de un „Laureat al Premiului Nobel”!

 

Mai 1988: fragmente dintr-un dialog  cu Moshe Carmilly-Weinberger

 

O amintire ce se uită greu. Un dialog amplu, purtat în salonul 101 al fostului hotel „New York” din Cluj, mijlocit de profesorul Raoul Şorban şi asistat şi de soţia fostului rabin, nepoata celebrului om politic rus, Troţki. Un dialog urmat de vizitarea Clujului, apoi a Cimitirului Central din Cluj, unde a depus flori la mormântul lui Emil Haţieganu.

Din anul 1934, Moshe Carmilly-Weinberger era şef-rabin al Clujului. S-a născut la Budapesta , în anul 1908 şi a studiat în Germania şi Ungaria. La 2 mai 1944, când teroarea ungară ameninţa să lichideze întreaga comunitate evreiască, din însărcinarea „Judenrat”-ului, şi în urma indicaţiilor lui Emil Haţieganu, în împrejurări dramatice, a trecut graniţa în România, cu speranţa de a găsi soluţii de salvare a evreimii.

Revenirea la Cluj , după 44 de ani, la invitaţia Asociaţiei „România”, a fost prilej să-şi reîntâlnească prieteni de odinioară, puţini, câţi au rămas în viaţă, să revadă sinagoga, să viziteze cimitirele unde se odihnesc cei plecaţi spre Câmpiile Elizee, dar şi să reconstituie „Reţelele Omeniei”, tolerate şi chiar sprijinite de România, prin care au fost salvaţi mii de evrei. „O încleştare fantastică în care – mărturisea fostul şef-rabin al Clujului – Emil Haţieganu a fost un om providenţial”. Este motivul pentru care a ţinut să depună la mormântul său o coroană impresionantă, pe a cărei eşarfă era scris următorul text: „Lui Emil Haţieganu, curajosul şi înţeleptul conducător al românilor din Transilvania de Nord, care în anii 1940- 1944 a contribuit la salvarea a mii de evrei. Cu recunoştinţă, Moshe Carmilly-Weinberger, fost şef-rabin al Clujului”.

Am fost de faţă şi eu la acel moment tulburător, când s-a păstrat şi un moment de reculegere, după care fostul şef-rabin, care timp de peste două decenii a fost profesor la Yeshiva University din New York, a reconstituit drumul salvării sale şi rolul pe care l-au avut şi alte personalităţi din teritoriul anexat Ungariei. Colaborarea sa cu Iuliu Hossu, cardinalul greco-catolic al Transilvaniei, pe care a ţinut să-l omagieze la mănăstirea Căldăruşani, unde îşi doarme somnul de veci, a fost exemplară, neuitând rolul activ pe care l-a avut în acţiunea de salvare a evreilor. N-a uitat nici curajoasa predică rostită la 18 mai 1944, în biserica Sf. Mihail din Cluj de către episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Marton Aron, când a condamnat persecutarea evreilor.

Întâlnirea noastră s-a prelungit apoi într-un amplu interviu, publicat în cartea mea „Reconstituiri”, apărută la Editura Militară , în anul 1991. Redau câteva fragmente:

- Era, deci, 27 martie 1944 şi deţineaţi funcţia de rabin-şef al Clujului, oraş în care trăiau 18.000 de evrei! Atunci şi-a început activitatea „Gestapoul” din Cluj...

– Au fost vremuri cumplite! Şi pentru români, şi pentru evrei... Şi, dacă n-ar trebui să culegem lecţii pentru viaţă, ar trebui să le uităm. Dar cine poate uita? Cum poţi uita zbuciumul oraşului, al oamenilor, afişele care împânzeau oraşul, semnate de comandantul poliţiei ungare, Lajos Hollósy Kuthy, prin care se cerea evreilor să declare averea pe care o deţin şi, în primul rând, aurul, apoi banii, tot ce aveau mai de preţ. Peste teritoriul Transilvaniei de Nord, trecut în componenţa Ungariei, după Diktatul de la Viena , pluteau nori negri...

(Atenţie, domnule Elie Wiesel! Şi Sighetul, şi Clujul, şi Baia Mare, şi Satu Mare, şi Oradea, şi Zalăul, şi Bistriţa sau Năsăudul şi întregul teritoriu din nordul Ardealului aparţinea Ungariei! Nu România a organizat trimiterea evreilor în lagărele morţii. E uimitoare eroarea pe care aţi făcut-o. Chiar impardonabilă!)

     

După ce sute de mii de români au fost omorâţi sau expulzaţi din propria lor ţară, Ungaria a continuat acţiunile de purificare etnică, lovind în evreime. Numai la Cluj optsprezece mii de vieţi de evrei erau în grav pericol. Evreii erau jefuiţi, maltrataţi, iar agresivitatea noului regim a căpătat dimensiuni apocaliptice. În martie-aprilie 1944, după apariţia la Cluj a „Gestapoului” şi a „S.D.”-ului, a fost inventat, ca organ de legătură între autorităţi şi comunitate, „Judenrat”-ul. Plecarea mea din Cluj era, de fapt, o urmare a deciziei acestui organism şi avea un scop precis: lărgirea acţiunii de salvare, prin crearea unor noi puncte de trecere peste graniţă, ca şi asigurarea condiţiilor de viaţă ale evreilor refugiaţi în România (...)

- Cum aţi trecut „linia de demarcaţie”?

- În Europa existau, la acea dată, doar două căi de salvare: una prin România şi cealaltă peste Pirinei, în Spania. Prin Diktatul de la Viena , cel puţin 180.000 de evrei au ajuns, împreună cu 1.700.000 de români, sub jurisdicţia Regatului Ungar. Urmările au fost tragice... Dar m-aţi întrebat „Cum am trecut”. În urma Diktatului de la Viena , România şi Ungaria erau despărţite de o lungă şi greu controlabilă linie de frontieră, care se întindea de la Békéscsaba spre Braşov, străbătând zone deluroase, în unele locuri adevărate labirinturi. Clujul era oraşul cel mai apropiat de graniţă, la numai câţiva kilometri de Feleac. În această zonă au fost căutate punctele de trecere cele mai potrivite. Unul a fost prin satul Aiton. Prin diferite filiere au fost stabilite legături cu locuitorii acestui sat din România, în speranţa de a găsi oameni dispuşi să ne sprijine. Nu era simplu. Viaţa refugiaţilor era expusă unui permanent pericol, atât datorită terenului extrem de accidentat, cu multe dealuri şi văi, cât şi datorită pericolului de a fi prinşi de grănicerii unguri...

- Câţi ani aveaţi?

- 36. Când am fost desemnat de „Judenrat” să plec, am avut o singură dorinţă, pe care i-am transmis-o preşedintelui, dr. Iosif Fischer: să poarte grija părinţilor mei! Şi el s-a angajat... Dar ştiţi care a fost tributul pentru încercarea mea de a salva comunitatea? Viaţa propriilor mei părinţi! Mi-a rămas în amintire clipa despărţirii: 2 mai 1944, seara, când se lăsa întunericul peste oraş. Când mai rămăseseră doar două ore până la plecare, m-am întâlnit cu membri ai „Judenrat”-ului, le-am spus unde se află ascunsă „Sifrei Tora” şi registrele comunităţii, am trecut apoi să-mi văd părinţii, oameni în vârstă, care locuiau pe strada Traian – pe atunci Rudolf utca. Punctul de întâlnire a grupului era Biserica Reformată de lângă Poliţie. Erau acolo nouă tineri refugiaţi din Polonia. Soţia mea ţinuse să mă însoţească în periculoasa aventură, iar mai apoi a apărut şi un student de-al meu...

- Student?

- Da, aşa îi numeam pe elevii noştri. În 1940, din septembrie, pentru evrei se închiseseră drumurile spre şcoli. Era o situaţie gravă (...) Pentru o vreme, cu aprobarea ministrului cultelor şi educaţiei din Budapesta, Bálint Homan, aflat într-o vizită la Cluj , situaţia s-a rezolvat, dar în mai-iunie 1944, atât cei 600 de elevi, cât şi profesorii, au fost deportaţi.

(Nicio surpriză, domnule Elie Wiesel! În toată partea de nord a Transilvaniei, anexată Ungariei, evreii, românii, slovacii şi toţi cei care nu erau unguri, au trăit aceeaşi dramă!)

 

- Ce drum au ales „ghizii” nocturni?

- Cel ce ducea spre Aiton. Cred că vreo patru ore am tot mers. Drum greu, cu multe clipe de panică, cu atenţie încordată la maxim...

- Cine erau „călăuzele”?

- Doi ţărani din Aiton. Ne-au făcut un instructaj foarte sever: când să ne optim, la ce semne să ne continuăm drumul, când şi cum să rămânem pierduţi printre tufişuri. Cu polonezii, comunicarea s-a făcut prin semne. Am descris calea aceasta într-un capitol publicat în cartea „Memorial volume for the jews of Cluj – Kolozsvár”, apărută la New York în două ediţii – 1970 şi 1988. Când ne-am ştiut trecuţi în România, m-am simţit în deplină siguranţă. La Turda , în miez de noapte, am fost primiţi în casa unor evrei binevoitori, care ne-au oferit tot ce aveau ei mai bun. Nu pot să nu amintesc de munca periculoasă a unor evrei din Turda, cu ajutorul cărora au fost create condiţii de siguranţă, de cazare, de călătorie la Bucureşti , unde au fost procurate, ori „fabricate”, documente de identitate pentru mii de evrei refugiaţi.

(Simt nevoia, domnule Elie Wiesel, să „traduc”, pe înţelesul dvs., ce spune, dincolo de cuvinte, fostul şef-rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger: şi evreii polonezi, tot prin România au găsit calea salvării vieţii! Turda era oraş din România, unde evreii trăiau normal, ba chiar s-au implicat şi în salvarea consângenilor! Vreau să înţelegeţi că „România n-a ucis, n-a ucis, n-a ucis evrei”. Aţi pus ţării în care v-aţi născut şi care v-a dat toate onorurile, organizând chiar şi un Muzeu „Elie Wiesel”, înfiinţând „Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România”, care vă poartă numele, o etichetă nedreaptă. Nu sunt istoric, cum nici dumneavoastră nu sunteţi, dar cazurile de la Iaşi , Dorohoi, Bucureşti, Odessa, cum şi deportările din Transnistria, sunt extrem de controversate, purtând încărcătura unor interese politice subiective. Eu sper să trăim ziua deschiderii arhivelor, spre a şti adevărul. Oricum, când eraţi deja în lagăr, la Auschwitz sau la Buchenwald , n-aveaţi de unde şti ritmul infernal în care erau „livraţi” evreii în lagăre! După doar două zile, numărul evreilor deportaţi era de 23.364. La 18 mai 1944, cifra indica 51.000, iar o zi mai târziu, 62.644. La 23 mai, cifra trecuse de 110.000, iar la sfârşitul lunii mai se aflau în lagărele morţii 217.236 evrei, iar la 8 iunie se apropia de 290.000! În acest ritm infernal se pregătea „soluţia finală”! Oameni care au fost îmbarcaţi în 92 de trenuri, cu o medie zilnică de 12.036 suflete.)

 

E revoltător ce-a fost! Între cei aproape 290.000 de oameni, se aflau şi 131.639 evrei ardeleni, îmbarcaţi în 45 de trenuri. Foarte puţini s-au întors! Holocaust! N-aveaţi de unde şti că România n-a trimis niciun singur evreu, de pe teritoriul său, în lagărele morţii. Da, şi România a ucis. Era război şi legile acestuia sunt adesea făcute ad-hoc şi uneori nedrepte, cu efecte ireparabile, din păcate. Ele nu pot fi însă comparate cu pogromurile elaborate deliberat. Şi mai ales, în spatele frontului! Tocmai de aceea, domnule Elie Wiesel, aştept un răspuns onest de la dumneavoastră, la întrebarea de ce n-aţi afirmat că „Ungaria a ucis, a ucis, a ucis”? Ungaria v-a trimis, cu trenurile morţii, la Auschwitz. Ungaria v-a trimis tot acolo, mama şi sora, care nu s-au mai întors niciodată. Ungaria, guvernul ei de la acea vreme, şi amiralul Horthy, au ordonat ca 131.639 de suflete să ajungă în lagărele morţii. E o întrebare la care, la cei aproape 85 de ani spre care vă îndreptaţi, aveţi obligaţia morală să răspundeţi. Dincolo de judecata istoriei, care va trebui să lămurească evenimentele de la Bucureşti , Iaşi, Dorohoi, Odessa sau fenomenul „Transnistria”. S-a scurs de-atunci o viaţă de om, şi, din nefericire, sute de mii de vieţi au fost nedrept răpuse.

Nu ştiu şi n-am găsit niciun document românesc prin care România, prin guvernanţii de atunci, să-i fi obligat pe toţi evreii trecuţi de şase ani, să poarte pe haină, la loc vizibil, „Steaua lui David”, de culoare galbenă, în format de 10/10 cm, aşa cum a hotărât Ungaria, prin legea promulgată de primul-ministru Sztojay Dőme, la 5 aprilie 1944. Nu cred, domnule Elie Wiesel, să nu aveţi cunoştinţă despre Predica rostită de rabinul Moses Rosen, cu ocazia coborârii Decalogului de pe Muntele Sinai. El a ţinut atunci să evoce câteva exemple de solidaritate a românilor cu evreii, consemnate de prof. Dr. Ioan Corneanu şi Lacrima-Camelia Tescan, în extrem de bine documentată carte Evreii sătmăreni – istorie şi destin”, apărută în Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2010. „(...) În timpul în care Eichmann mâna spre cuptoarele morţii evreii din Oradea, Cluj, Dej, Carei, Şimleul Silvaniei, Satu Mare ş.a., ofiţerii unguri schingiuiau şi jefuiau evrei. Ion Oşan, muncitor din Baia Mare, str. Vrancei 61, a ascuns în casa sa, primejduindu-şi viaţa, pe evreul Iszák, căruia i-a salvat viaţa. Vaida Alexandru, tot din Baia Mare, a salvat viaţa lui Zinger şi a celor patru copii ai săi. ţăranul Alexandru Ritoc, din Carei, a salvat-o de la moarte pe evreica Helena Grűn şi pe fetiţa ei. Antal Rozalia, din Satu Mare, i-a ascuns pe vecinii ei, Handler, în locuinţa sa. Pop Nicolae, Pop Maria şi Pop Arestina, cu domiciliul în Lăpuşul Românesc, au ascuns în casa lor pe Hana Marmor, cu cinci copii. Puti Alexa, Puti Maria şi Puti Tudor, din Şomcuta, l-au ascuns în casa lor pe Solomon. Şuta Ioan din Satu Mare a adăpostit în casa sa nouă evrei fugiţi din Detaşamentul de Muncă Forţată din Seini. Varga Lajos, Korknai Sándor, Főldes Ilona din Satu Mare, au ascuns în casa lor 10 evrei, între care şi o fetiţă, Lazar Elisabeta, de 5 ani, a cărei mamă a fost deportată, iar tatăl a decedat într-o tabără de muncă forţată. Imre Reviczky, comandantul Detaşamentelor de Muncă Forţată, a emis un ordin de internare a evreilor între 16-65 de ani, în acele detaşamente, salvând, astfel, de la moarte sigură, foarte mulţi evrei, care n-au mai fost astfel obligaţi să fie duşi spre lagărele morţii. Pentru faptele sale, a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte, pentru trădare. L-a salvat înaintarea rapidă a trupelor române şi sovietice...

Nu ştiu ce aţi înţeles din aceste cazuri reale, petrecute în vremurile acelea în care viaţa unui evreu era o simplă afacere, „chibzuită” de Horthy, Andor Jáross - ministrul de interne de atunci al Ungariei, şi alţi „eroi”, care au motivat în faţa Consiliului de Miniştri Decretul guvernamental din 26 aprilie 1944, prin faptul că evreii aveau o situaţie economică mai bună, aveau locuinţe mai confortabile decât ungurii şi se dorea crearea unei „rearanjări”, a unei situaţii mai sănătoase! Astfel, evreii urmau să fie restrânşi la apartamente mai mici, mai multe familii fiind obligate să se mute împreună. Evreii nu mai puteau nici să trăiască în localităţi cu mai puţin de 10.000 de locuitori.

(Iată, domnule Elie Wiesel, ce mârşăvie s-a pus la cale! Era mai mult decât uciderea unei populaţii vinovată că nu face parte din rasa ungurească! Era Holocaust! Aş vrea să cred că nu vă sunt străine rosturile organizării de către administraţia ungurească a Conferinţei de la Satu Mare , din 6 aprilie 1944, când s-au declanşat operaţiunile de dezevreizare în judeţele din Districtul Jandarmeresc IX – Bistriţa Năsăud, Bihor, Cluj, Satu Mare, Sălaj, Someş. Ştiţi, cu siguranţă, şi despre a II-a Conferinţă, ţinută la Tg. Mureş , pentru aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”. Erau acţiuni premergătoare organizării ghetourilor, conform Decretului 6163/1944... Comanda „Ghetoizării” avea sediul central la Cluj şi acţiona sub ordinul unor reprezentanţi ai lui Eichmann, iar comanda operaţională era exercitată de colonelul de jandarmi Tibor Paksy-Kiss, care i-a delegat puteri speciale, la Oradea , prietenului său, locotenent-colonelul Jenő Péterffy, colegul său de ideologie...)

 

- Oare câţi evrei s-au mai întors?

- Mai puţini de 1.500! 80 la sută din cei 18.000, au fost asasinaţi în camerele de gazare!

- Câţi şi-au găsit salvarea cu ajutorul României şi al românilor?

- Iată cifrele date de „Vaad Hahatzelah din Budapesta”: cam 6-8 mii prin zona Clujului – majoritatea, 3-4 mii, în lunile aprilie-iunie 1944, circa 6 mii prin punctele organizate în zona Békéscsaba–Arad, iar peste 2 mii prin zonele Oradea, Tinca, Luduş, Sărmaş. Numărul refugiaţilor salvaţi este în jur de 16.000. O cifră care nu cuprinde refugiaţii sosiţi la Sulina , cu vapoarele, pe Dunăre... La începutul anului 1940, se aflau 2.500 de evrei în aşteptarea unor posibilităţi de a pleca mai departe, spre Palestina. Alte grupuri au ajuns la Constanţa... Nu pot fi însă uitate nici tragicele evenimente din anii 1941-1944, petrecute în Bucovina, Basarabia şi Transnistria, în cursul cărora au fost sacrificaţi evrei, în împrejurări greu de imaginat şi descris astăzi. Cine ar putea uita oare cumplitele suferinţe şi întâmplări de la Iaşi , trenurile groazei, şi atrocităţile comise în acele vremuri tulburi de război. Cercetătorii istoriei acelor ani nu au lămurit încă amploarea pierderilor suferite de evrei în acea perioadă. Pe de altă parte, în vara anului 1942, delegatul lui Eichmann la Bucureşti , Gustav Richter, credea că a obţinut aprobarea lui Ion Antonescu pentru deportarea evreimii din România... Operaţiunea a eşuat, datorită acţiunilor unor forţe politice interne şi externe. Se poate afirma că a fost un caz fără precedent într-o ţară aflată sub ocupaţia armatei lui Hitler. Mi-aş îngădui încă o precizare pentru cei ce vor scrie cronica istorică a acelor zile. Fuga evreilor din Ungaria în România era bine ştiută de nemţi. Consulul Germaniei la Cluj , dr. Kauntz, care îmi era vecin, îl informa conştiincios pe ambasadorul Manfred von Killinger, la Bucureşti , despre amploarea trecerilor de graniţă a evreilor în România. Sub puternica presiune germană, mareşalul Ion Antonescu a emis, la 3 mai 1944, un decret, prin care evreii care treceau clandestin graniţa, erau condamnaţi la moarte, ca şi cei care le ofereau adăpost. Trebuie însă să menţionez că nu cunosc niciun caz de condamnare la moarte a vreunui evreu, pentru trecerea frauduloasă a graniţei în România, în perioada mai-septembrie 1944. Mie, când am fost în capitala României, mi-a fost frică numai de agenţii germani. Am circulat liber, însoţit doar de Fildermann, frecventând birourile Crucii Roşii... A fost o luptă dramatică pentru supravieţuire. Pentru istorie rămâne un adevăr incontestabil faptul că în spaţiul Europei Centrale şi Sud-Estice, pentru evrei a existat o singură posibilitate de a se salva în acei ani ai cumplitelor masacre: acea de a pleca prin porturile româneşti spre Palestina, cum s-a întâmplat în lunile mai şi iunie 1944. Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii din România, rămâne un adevăr ce nu poate fi negat: că atunci când lumea privea insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să-i primească şi a fost gata să deschidă, pentru salvarea lor, porturile ţării. Din nefericire, sute de mii de evrei n-au mai apucat să ajungă... Au fost omorâţi în mod bestial. Eu n-am bănuit niciodată că se poate întâmpla aşa ceva. Aveam un mare respect pentru patria lui Goethe, a lui Schiller şi a atâtor titani pe care i-a dat Germania culturii universale. A fost o mare tragedie a secolului XX. O tragedie din care, din România au răzbătut, totuşi, în sufletele celor aflaţi atunci în marea primejdie, raze de speranţă...

- Aceasta a fost şi calea prin care v-aţi salvat?

- Pe la începutul lunii iunie 1944, guvernul mareşalului Antonescu a admis oficial emigrarea evreilor în Palestina, iar lui A.L. Zissu i s-a recunoscut calitatea de reprezentant al Jewish Agency în România. Acesta a deschis birourile ORAT la Bucureşti şi a obţinut documentele de identitate şi de călătorie în Palestina. Mareşalul Antonescu a aprobat şi plecarea a patru vapoare din portul Constanţa, cu evrei refugiaţi, cu copii orfani din Transnistria şi cu alţi evrei din România, care voiau să emigreze. Eu am călătorit cu vaporul „Kazbek”, sub numele de Gottesman...

*

Atunci, în 1988, spre începutul verii, fostul şef-rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, împlinea 81 de ani, cărora avea să li se mai adauge încă două decenii. O viaţă în care şi-a slujit naţia până la sacrificiu, respectându-le pe celelalte. A dus Dincolo amintirea unor oameni care i-au fost aproape în marea încleştare de salvare a comunităţii evreieşti din Cluj. Între ei, profesorul universitar Raoul Şorban, pe care îl cunoscuse în anii 1938-1939, când acesta era director de cabinet al rezidentului regal de la Cluj , dr. Coriolan Tătaru. „Un om care a refuzat să privească impasibil suferinţele noastre – afirma fostul rabin – chiar şi atunci când şi el era hăituit, ca şi evreii. Ne-a întins mâna sa protectoare, sfidând pericolele la care se expunea. Prin el am organizat cele mai multe căi de salvare de pe Dealul Feleacului. Prin intermediul lui am fost primit de Iuliu Maniu şi am obţinut 1.200 de legitimaţii în alb, ale Partidului Naţional Ţărănesc, pentru a servi ca documente de identitate evreilor care urmau să mai treacă din Ungaria în România...

Cândva, spre sfârşitul anului 1931, profesorul Moshe Carmilly-Weinberger s-a aflat printre cei 9 candidaţi la concursul pentru ocuparea demnităţii de rabin-şef Cultului Mozaic din România, dorit şi de regele Carol al II-lea. Alesul a fost însă distinsul şi învăţatul dr. Alexandru Şafran, căruia i-a purtat un respect profund. Atunci când peste lumea evreiască se abătuse marele infern, au căutat împreună căi de salvare, iar între cei care s-au implicat, a fost şi „vajnicul mitropolit Bălan”, cum sublinia Marele Rabin Alexandru Şafran, în cuvântarea rostită în Senatul României, la 28 martie 1995: „Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de unguri (...) nu au putut, deci, beneficia de oblăduirea lui (a mitropolitului Nicolae Bălan – n.n.), a acestui suflet românesc. Ei, sărmani, au fost expediaţi cu mare cruzime la Auschwitz , pentru a fi acolo înăbuşiţi în camerele de gazare şi mistuiţi în dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei răzleţi din Ardealul de Nord, care au izbutit să scape de la deportarea la Auschwitz , datoresc salvarea lor simţului nobil românesc al prof. Raoul Şorban, chibzuinţei sale active şi a aceleia a prietenilor săi. Ei s-au căznit ca aceşti răzleţi evrei să poată să treacă în România, la noi, şi de aici, din acest liman al izbăvirii lor, să ajungă apoi în Ţara Făgăduinţei, în Ţara Sfântă.

Aşadar, România, din acest punct de vedere al deportării evreilor în Polonia, se situează în rândul acelor puţine ţări europene cotropite de armatele lui Hitler, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu şi-au trimis fii de obârşie evreiască să piară în gazul şi focul de la Auschwitz (...) De aici, din acest loc însemnat din viaţa mea, îndrept ruga mea către Dumnezeu, să reverse harul său, în belşug, asupra frumoasei Ţări Româneşti, şi asupra bunului şi dragului popor român!”...

 

L-aţi cunoscut pe Harry Maiorovici, domnule Wiesel?

Nu prea ştiu, domnule Wiesel, ce-a cântărit decisiv în „deliberările” în urma cărora v-a fost atribuit „Premiul Nobel”, deşi, mărturisesc că nu ştiu de ce aceeaşi destinaţie n-a fost atribuită şi maestrului Harry Maiorovici! Şi el s-a născut la Sighet , în septembrie 1918, a făcut studii la Sighet şi apoi la Cluj , după care a luat drumul Vienei, ca bursier la „Kinder Konservatorium”. A compus muzică pentru un spectacol la Wiener Ringspiel Theater, fiind de-atunci privit ca un mare talent. Şi a confirmat: a realizat muzica pentru 110 filme, şi a obţinut 17 premii internaţionale...

Şi el a pătimit! Enorm... Atunci când peste Europa au apărut norii negri ai fascismului, a fost deportat în lagărul de la Maidling , lângă Wiener Neustadt, unde, ca şi dumneavoastră, el fiind însă mai în vârstă cu un deceniu, Harry s-a aflat la un pas de moarte. De-acolo, din lagărul morţii, unde erau vreo cinci sute de evrei, deportaţi din teritoriul cedat Ungariei, compozitorul nota... „Din toate părţile eram... Doamne, ce tragedie mi-a fost dat să trăiesc şi să văd. Multora le-a rămas acolo oasele, în jurul Vienei! Slăbeau, nu mai puteau lucra, erau duşi în spital şi, după trei-patru zile, dacă nu-şi reveneau să poată fi apţi de muncă, erau scoşi şi duşi spre a fi lichidaţi prin metode intens experimentate...

Harry era fiul unei familii maramureşene de ţărani-evrei. Mi-a povestit îndelung şi despre soarta acestor oameni: „Hitler n-a ales! Nimeni n-a fost iertat. Toţi au avut aceeaşi soartă. Dacă au mai rămas copii şi bătrânii, asta e mulţumită românilor. Ei i-au salvat! Elie Wiesel, evreu maramureşean, azi Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, le-a adus un tulburător omagiu ţăranilor români pentru tot ce-au făcut spre a salva vieţi omeneşti. Ei au riscat, ascunzându-i în propriile lor case, sau în pădurile dintotdeauna prietene ale românilor. Cartea sa „Porţile pădurii”, rămâne un document. Abia aştept să fiu solicitat să pregătesc muzica pentru un film după această carte, încununată cu Premiul Goncourt. Repet ce-a zis Elie Wiesel: toate premiile şi onorurile de care s-a bucurat cartea, sunt ale ţăranului român din Maramureş...

Poate, domnule Elie Wiesel, ştiţi bine povestea copilului Gregor... Când Harry avea 73 de ani, şi-a împlinit visul vieţii, de a vedea America. Acolo l-a prins Noul An evreiesc. Era la Berkeley , unde i-a fost dat să trăiască o întâmplare, nici în vise imaginate. Antologică! A intrat într-un magazin de instrumente electronice, privind fascinat pianele electronice, sintetizatoarele, orgile electronice digitale... La un moment dat, s-a trezit că mâinile nu-l mai ascultă, atrase de mirajul clapelor. Cum căşti nu erau, micul „spectacol” a devenit public, încât, în miez de zi, în plin centru, la Berkeley , răzbătea Epopeea Munţilor Maramureşului! Nimeni n-a scos o vorbă. Apoi, au răsunat aplauze, ca altădată la Viena , la Budapesta , în Sighetul lui sau pe alte scene româneşti. Şi „spectacolul” improvizat a continuat, la cererea vizitatorilor, care umpluseră până la refuz magazinul. A urmat apoi valul de întrebări, la capătul cărora americanii din Berkeley au aflat cine era „instrumentistul” şi, mai ales, că vine din România, unde e un colţ de rai unic: Maramureşul! Erau foarte interesaţi de „Epopee”, iar povestea vieţii lui Gregor i-a fascinat atât de mult, încât, mulţi au cerut permisiunea s-o înregistreze. Au înţeles şi faptul că Harry trăia bucuria ajunului Anului Nou Evreiesc... Porniseră între timp amplificatoarele şi-ncepuseră să vină platourile cu whisky, oferite de „spectatori”, în timp ce depăna povestea vieţii lui Gregor, petrecută atunci, când peste Europa zăngăneau armele morţii:

...Gregor, copilul-evreu, s-a retras în Munţii Maramureşului, căutând-o pe Maria, slujnica româncă de odinioară a familiei. Ea îl crescuse, ca pe propriul ei copil. O căuta acum să-i ceară ocrotire în faţa nebuniei lui Hitler... A găsit-o şi-i devenise din clipa aceea nepot, fiu al sorei ei. A inventat povestea, să-l poată salva. Tot pentru asta, Maria l-a rugat să nu vorbească, mimând că ar fi mut...

*

Superbe gânduri! Şi ce frumos omagiu v-a adresat... El nu mai este. De aproape un deceniu a plecat şi ne priveşte de sus, din steaua lui. L-a urmat şi îngerul care l-a ocrotit o viaţă, Doamna Eva, cu „D” mare. Cu siguranţă l-aţi cunoscut, sau, şi mai sigur, i-aţi preţuit opera, apreciind că „el exprimă, prin muzica sa, cântul etern”... L-am vizitat adesea, în apartamentul de bloc în care locuia. Mic, dar cu o încărcătură sentimentală aparte. A adus acolo tot Maramureşul! Costume din cele pe care şi el le-a purtat în tinereţe, o „ceteră”, lucruri care să-i aducă mereu aminte de vecinii lui români, cu care se zbenguia zilnic, fiind nedespărţiţi. „Ne strigam pe nume, Pepi, Harri, Hani – povestea Harry Maiorovici. Când se apropiau sărbătorile, fugeam ca nişte iepuraşi, ne băgam prin cămara deja plină de bunătăţile Crăciunului, uitând adesea şi de... «cuşer»!”... Şi bucium avea în micul lui muzeu, care face interesantă companie lângă sintetizatoarele electronice de ultimă oră, între care şi cel pe care a improvizat la Berkeley acel spectacol unic, pe care i l-a dăruit atunci proprietarul...

Şi el, ca şi dumneavoastră, domnule Wiesel, a avut zile şi n-a ajuns în faţa puştii, mai ales că ajunse la 38 de kilograme şi nu mai putea lucra. Norocul i l-au adus soldaţii sovietici. Când a văzut primul soldat care a deschis porţile lagărului, a îngenunchiat, i-a mulţumit şi a vrut să-l sărute. El s-a-ntors acasă, dar niciodată, nimic, nu i-a putut stinge durerea pentru cei a căror viaţă le-a fost luată. Marea majoritate a celor 16.000 de evrei din Sighet, trimişi la moarte în lagăre, nu s-au mai întors. Acolo au pierit şi părinţii lui, deportaţi la Auschwitz , împreună cu sora lui.

România – îmi spunea Harry – a fost o voce demnă în «corul» morţii, dirijat atunci de Hitler”. L-a emoţionat şi demnitatea regelui Danemarcei. Atunci când s-a impus evreilor să poarte steaua galbenă a lui David, ca semn distinctiv, spre a fi cât mai uşor recunoscuţi, regele danez, în semn de protest, a purtat şi el un astfel de însemn, chiar şi-n biserică. Era un protest vehement, o demonstraţie de nesupunere la pogromurile de exterminare. „Eu am avut ocazia să merg în Israel, la Yad Washem , şi să studiez documente cutremurătoare, a ţinut să precizeze compozitorul. E bine să se ştie: România n-a cedat presiunilor lui Hitler! România nu figurează pe listele Auschwitz-ului. E o firească lecţie a alcătuirii sufleteşti a poporului român!”...

*

Opinii lucide, ale unui om lucid, cu sufletul înnobilat cu bunătate. N-a fost duşmanul nimănui. Pe toţi i-a respectat. Cu evreii vorbea în idiş, cu românii, româneşte, iar cu ungurii, ungureşte. Şi toţi l-au respectat. Sighetul i-a conferit titlul de Cetăţean de Onoare, iar atunci când a plecat să se odihnească, a venit şi primăriţa din Sighet să-l conducă şi să-i spună că i-a adus omagiul Sighetului. La fel a făcut şi Clujul, iar primarul Gheorghe Funar, în mandatul căruia i s-a înmânat titlul de Cetăţean de Onoare, a ţinut să-l conducă pe ultimul drum, pe cel care a păstrat toată viaţa în suflet crezul sfânt în ţăranul român în lumea în care i-a fost dat să trăiască. Nu pot să nu vă mărturisesc însă şi faptul că n-a aplaudat niciodată pornirile dumneavoastră, adesea necontrolate, dar şi insuficient documentate, împotriva unui popor care i-a ocrotit şi i-a respectat pe evrei. Ideea de holocaust a respins-o. Chiar dacă, atât cât a putut şti, pe bază de documente, nu de intuiţie, a trăit şi durerea provocată de crimele de la Iaşi , cele de la Dorohei , sau altele, puse în seama românilor.

E mult prea mult spus „holocaust”. „Bâlbâiala” prin care, la început, aţi pus în cârca României faptele săvârşite de Ungaria (şi nu de... horthyşti! Horthy nu era un nebun singuratic. Era şeful de stat al Ungariei!) l-a surprins şi l-a mirat cum aţi putut lansa o astfel de idee! Aţi pus foc în România şi nu l-aţi mai stins. Deşi, din câte am priceput, Premiul Nobel pentru Pace, are o conotaţie importantă: „pentru combaterea fermă a violenţei, urii şi agresiunii”. Or, această afirmaţie, insuficient documentată nici azi şi mult prea „umflată”, care vă aparţine („România a ucis, a ucis, a ucis!)”, seamănă cu deconspirarea unui criminal notoriu, şi cu invitaţia evidentă la a-i da replica. Aţi ţintit prea departe, domnule Elie Wiesel! Păcat! Şi fie iertat Harry Maiorovici, care, încă n-avea atunci toate confirmările să creadă că v-aţi angajat la căruţa lui Randolph L. Braham, a cărui coloană vertebrală era atât de încovoiată, încât a devenit unul dintre marii cocoşaţi ai veacului. Ca să treacă pe „baricadele” Budapestei, înalte autorităţi ale Ungariei i-au conferit ordine, l-au omagiat, l-au îndestulat! Aşa a intrat Randolph în corul revizionist ungar, decorat cu „Meritul Republicii Ungare în grad de ofiţer”. Cumplit preţ, plătit pentru falsificarea istoriei... Şi vreau să cred că, în ce vă priveşte, domnule Wiesel, doar conştiinţa profundă v-a îndemnat să aruncaţi în cârca României un verdict ce n-are acoperire documentară... Şi, din păcate, aţi făcut-o atât de imperativ, încât n-aţi lăsat loc posibilei descifrări a evenimentelor tragice complexe, petrecute atunci. Da, în Europa ocupată de Reich-ul hitlerist, a fost Holocaust! Fapt necontestabil... Dacă aţi fi invocat „Holocaustul Roşu”, n-aş fi ezitat să afirm că, da, a fost! Sunt documente, sunt dovezi. Nici Moscova n-are argumente să-l nege. Şi nu-mi rămâne decât să mă-ntreb, ce-o fi fost în capul celor care, cred, sub presiunea mediatică a Laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, evreu de origine română, născut la Sighet şi trimis de guvernul de-atunci al Ungariei în lagărele morţii, a fost „fabricată” Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002?

Am discutat în multe rânduri despre acest grav exces şi cu Harry Maiorovici. În mod straniu, pentru un imaginat „holocaust” care s-ar fi produs în România, au fost stabilite, prin acea Ordonanţă, împotriva celor care l-ar nega, şi pedepse între 6 luni şi 5 ani! E notorie mărturia lui Filderman: „La sfârşitul Războiului Mondial, în România, era cea mai mare comunitate evreiască din Europa!” Iar cine va studia atent structurile de conducere la nivel naţional, cele ale Partidului Comunist sau instituţiile represive, va întâlni surprinzător de multe personalităţi evreieşti în importante funcţii: Ana Pauker-Rabinsohn, fiică de rabin , ajunsă chiar ministru de externe al României! Ea a fost „gardată” de cele două secretare ale ei: Ilka Wassemann şi Ana Grosmann – soţia lui Sorin Toma, fiul celebrului „poet” A. Toma; Iosif Chişinevski (Ioşka Broitman); Teohari Georgescu (Baruch Tescovici); Gheorghe Apostol (Gherschwin); Avram Bunaciu (Abraham Gutman); Vasile Luca (László Luka); Lothar Rădăceanu (Wűrtzel); Alexandru Moghioroş (Mogyorós), Silviu Brucan (Bruckner); Leonte Răutu (Oigenstein); Alexandru Bârlădeanu; Gh. Gaston-Marin (Grossmann); Constanţa Crăciun, Miron Constantinescu (Mehr Kohn), Ghizela Vass, Walter Roman (Neulander); Leon Tesmeneţki. Adjunctul lui Teohari Georgescu (Baruch Tescovici) era Alexandru Nikolski (Boris Grűnberg), organizatorul „Experimentului Piteşti” (socrul lui Teodor Brateş, cel care a transmis în direct Revoluţia Română în 1989!). La fel de densă era şi prezenţa în structurile judeţene şi apoi în cele regionale. Prezenţa lor, imediat după război, în aceste structuri, e o realitate, care nu susţine ideea falsă a aversiunii antievreieşti a românilor. Încă un argument al negării ferme a ideii persecuţiei şi organizării aşa-zisului „holocaust”, este şi prezenţa evreilor în actul de cultură. O prezenţă valoroasă, notabilă. Fie să-i amintim doar pe Alexandru Graur (Alter Brauer), pe Silviu Brucan (Bruckner), pe Marcel Breslaşu (Mark Breslau), pe Aurel Baranga (Ariel Leibovici), pe Harry Brauner, Lena Constante, Harry Negrin (Schwartz), Silvian Iosifescu (Samson Iosifovici), Ioan Vitner (Iacob Winter) sau Ovidiu Crohmălniceanu...

Aţi „acuzat, acuzat, acuzat”... Pe ce bază?! Etica publicistului implică cercetarea a cel puţin trei surse! Iar în acest caz, a 100! Sunt prea grave acuzele, care nu vizează un om, ci un popor! V-aţi făcut „planul” şi, poate, aţi fost fericit. Cum priviţi însă, azi, isprava de atunci? Aţi încăierat oamenii, aşezându-i în tabere, iar „adevărul” pe care l-aţi susţinut cu atâta vehemenţă, continuă să fie foarte contestat!...

prof. univ. dr. Constantin MUSTAŢĂ