Alba Iulia se află printre cele mai vechi aşezări omeneşti cu continuitate românească şi creştină din Transilvania şi chiar din ţara noastră.

Aşezat pe cursul mijlociu al râului Mureş şi mai ales ca poartă de intrare în frumoasa şi bogata zonă auriferă a Munţilor Apuseni a constituit permanent o importanţă  deosebită, din cele mai vechi timpuri.

Condiţiile favorabile de climă şi relief ale meleagurilor Albei precum şi aşezarea geografică a oraşului, au contribuit în mod hotărâtor la existenţa şi dezvoltarea de aşezări omeneşti, situaţii confirmate în majoritatea localităţilor rurale din jurul oraşului.

Însemnătatea oraşului, din punct de vedere militar, politic, economic, cultural, religios şi istoric, a fost bine cunoscută în decursul timpului chiar şi în ţările Europei.

Bogăţiile naturale ale zonei – aur, argint, sare etc. au contribuit din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre să fim în atenţia „oaspeţilor nepoftiţi” iar importanţa oraşului să crească de la o perioadă la alta.

Pe locul actual al oraşului Alba Iulia, a existat o aşezare dacică cu denumirea de Tharmis (Tarnis) care după cucerirea romanilor s-a dezvoltat mult, devenind un important centru politic, economic şi cultural.

Legiunea XIII Gemina şi-a stabilit castrul pe aceste meleaguri, iar împăratul Marcus Aurelius a ridicat oraşul la rang de municipiu (anul 180) iar Commodus, la cel de rang de Colonia – Colonia Aurelia Apulensis, care a devenit cel mai important centru urban al Daciei Romane. Aşezarea geto-dacică din apropiere Tharmis (Vicus Apulensis) sub împăratul Septimiu Sever a devenit Municipium Septimium Apulensis (23.V.205) iar apoi Colonia Nova Apulensis.

La început Alba Iulia a fost capitala Daciei Superioare iar ulterior a Daciei Apulensis.

Numeroasele denumiri pe care le-a avut oraşul Alba Iulia în decursul timpului, confirmă cu certitudine, desfăşurarea frământată a numeroaselor evenimente istorice care se înscriu în istoria României.

În funcţie de vremelnicele stăpâniri se cunosc următoarele denumiri: Apulum, Chrysopolis (Oraşul de Aur), Belgrad, Bălgrad, Aspron, Gyula Fehervar, Weissenburg, Karlsburg, Korolyfehervar şi Alba Carolina.

În anul 1177, a apărut prima menţiune oficială a Comitatului Alba, iar din anul 1542 Alba Iulia a devenit capitala Principatului Transilvaniei.

Mihai Viteazul ajuns la domnie în Ţara Românească în anul 1593, a aderat în anul următor 1594, la coaliţia creştină, antiotomană „Liga Sfântă”intrând, direct în focul luptelor.

– Domnitorul Mihai Viteazul dorea să aplice „Planul Dacic” de unire a celor trei ţări româneşti: Ţara Românească, Ardealul şi Moldova, având ca exemplu pe strămoşii noştri geto-daci care sub regele Burebista au reuşit să întemeieze primul stat centralizat, puternic, care a rezistat timp de 4 decenii.

Mihai Viteazul a stabilit capitala ţării unificate la Alba Iulia acordându-i caracterul de simbol al unităţii neamului românesc, obiectiv ce va fi urmărit cu perseverenţă de generaţiile care i-au urmat până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Importanţa relaţiilor domnitorului Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, cu oraşul Alba Iulia, prezentate în continuare sunt edificatoare.

–    Domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, la data de 2/12 mai 1595, a trimis la Alba Iulia – capitala Principatului Transilvaniei (1524-1690) o „delegaţie” complexă formată din: Eftimie – mitropolitul Târgoviştei, Teofil, episcopul Buzăului, Mitrea – vornic mare, Hristea – vornic, Dimitrie Preda şi Borca – logofeţi, Dan şi Teodosie – vistieri, Radu Buzescu şi Stamate – postelnici, Vintilă şi Radu cluceri.

Delegaţia a fost primită de principele Sigismund Bathory, iar la 20 mai 1595 s-a încheiat şi semnat cunoscutul tratat, care la scurt timp nu s-a mai aplicat.

– La data de 7 aug. 1595, principele Sigismund Bathory s-a căsătorit la Alba Iulia cu arhiducesa Maria Cristina. La nunta respectivă a fost invitat şi domnitorul Mihai Viteazul cu familia, care însă nu a putut participa deoarece oastea turcească condusă de Sinan Paşa era la Dunăre şi ameninţa Ţara Românească. În schimb Mihai Viteazul a trimis la Alba Iulia pe reprezentanţii săi, boierii Stroe Buzescu şi Radu Calomfirescu cu „daruri scumpe” de nuntă.

–    În timpul războiului cu turcii, din perioada anilor 1595-1596, Mihai Viteazul, a trimis pe doamna Stanca şi pe fiul lor Pătraşcu pentru ocrotire şi siguranţă la Alba Iulia , unde au fost găzduiţi de soţia principelui, Maria Cristina. În perioada şederii la Alba Iulia , doamna Stanca a înzestrat Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului cu odoare şi cărţi bisericeşti.

–    În perioada 19-31 decembrie 1596, Mihai Viteazul împreună cu banul Mihalcea, Radu Buzescu şi alţi boieri, s-au aflat la Alba Iulia. Cu această ocazie s-a discutat şi „Planul lui Iojica”, privind unele anticipaţii de legături matrimoniale între fiul său Pătraşcu şi fiica lui Iojica.

–    Boierul Danciu din Brâncoveni, tatăl viitorului domn al Ţării Româneşti, fiind în solie la Principele Transilvaniei , s-a stins din viaţă la Alba Iulia în anul 1597, Doamna Stanca aflându-se, de asemenea, la Alba Iulia s-a îngrijit de înmormântarea boierului Danciu.

–    Aron Vodă domnul Moldovei, la data de 23 aprilie 1595, a fost răpit de la Iaşi împreună cu soţia şi fiul său şi a fost adus şi închis în castelul „Martinuzzi” de la Vinţu de Jos (Alba). Complotul a fost organizat de Sigismund Bathori împreună cu unii boieri moldoveni. Aron Vodă a fost otrăvit în timp şi a murit la data de 19 mai 1597.

Doamna Stanca, de asemenea s-a îngrijit de înmormântarea domnitorului moldovean Aron Vodă la Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului.

–    La data de 28 martie 1598, Mihai Viteazul a primit în dar „Castelul de la Buia ” (jud. Sibiu) în semn de preţuire a „Adunării” de la Alba Iulia.

–    Într-un timp foarte scurt (1597-1599) Mihai Viteazul, a reuşit să construiască cu ajutorul Mitropolitului Ioan de Prislop o nouă clădire pentru Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului care a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie a Ardealului şi subordonată Mitropoliei Ortodoxe a Târgoviştei. Hramul acordat Mitropoliei de: „Sfânta Treime” nu  a fost întâmplătoare el a corespuns şi cu cele trei ţări româneşti unite.

Marele nostru istoric Nicolae Iorga, a afirmat cu privire la acest eveniment: „a fost cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi”.

–    Mihai Viteazul a adus la Alba Iulia pe renumiţii zugravi de biserici şi mănăstiri: Petre Armeanul, Mina şi Nicolae din Creta pentru a zugrăvii noua clădire a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului.

–    Domnitorul Mihai Viteazul, cunoscând bine situaţia deosebit de grea în care se afla biserica ortodoxă din Transilvania, a stabilit pentru perioada domniei sale la fel şi pentru urmaşii la domnie, sprijinirea financiar-materială anual, a Mitropoiliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului pe baza de Acte de Danie. Ultimele acte de danie au fost acordate de domnitorul creştin al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu în anul 1701. Întreruperea sprijinului financiar-material a fost determinată de trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic precum şi de trădarea credinţei străbune de la Alba Iulia , din 7 octombrie 1698 şi apariţia cultului greco-catolic în Transilvania.

–    Mihai Viteazul aderă la „Liga Sfântă” (1594), formată din ţările creştine, împotriva Imperiului Otoman iniţiată de papalitate şi a încheiat tratate de colaborare cu Transilvania şi Moldova. În urma preocupărilor „creştineşti” ale domnitorului Mihai Viteazul, la data de 22 aprilie 1600, Papa Clement al VIII-lea, printr-o scrisoare, în care prin momeli şi promisiuni băneşti îl sfătuieşte pe Mihai să-şi părăsească credinţa străbună şi să treacă la catolicism. Referitor la această propunere, cronicarul Samoskozy, contemporan şi cunoscător al evenimentelor din perioada respectivă spunea că: „... Mihai Viteazul, primind scrisoarea a strâmbat din nas, de felul cum acesta cutează să-i atace şi să-i defaime credinţa”.

Răspunzând Papei Clement al VIII-lea, Mihai Viteazul i-ar fi făcut propunerea: „ca părăsind rătăcirile italice, se va întoarce dimpreună cu poporul creştin la adevărata legătură obştească a bisericilor răsăritene, căci numai aşa va fi cu putinţă, alungarea turcului spurcat din spinarea creştinătăţii”. Papalitatea sprijinea financiar şi material acţiunile organizate şi desfăşurate pentru apărarea creştinismului.

–    După victoria în luptele de la Şelimbăr din 26 octombrie 1599, Mihai Viteazul a intrat triufal în Alba Iulia la data de 1 noiembrie 1599 fiind întâmpinat cu multă bucurie de locuitorii oraşului în fruntea cărora s-au aflat conducătorii instituţiilor principatului.

–    Mihai Viteazul a organizat imediat – Cancelaria – care a început să emită pentru prima data în Transilvania, la Alba Iulia , acte oficiale în limba română, alături de cele în limba latină şi slavă, intitulându-se de la început „Domn din mila lui Dumnezeu, al Ţării Româneşti şi al Ardealului” iar după victoriile din Moldova, la data de 27 mai 1600, Mihai Viteazul a emis primul document în care se intitula „din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”. Titulatură considerată cea mai completă, a apărut la Alba Iulia la data de 6 iulie 1600. „Io Mihai Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

Înalta Poartă Otomană a recunoscut unirea, trimiţându-i un steag de domnie pentru Ardeal.

–    Dieta Transilvaniei, care a fost convocată iniţial la Cluj pentru data de 3 Noiembrie 1599,  a fost transferată în Alba Iulia şi s-a  desfăşurat sub conducerea lui Mihai Viteazul la Alba Iulia , în perioada 20-28 noiembrie 1599. Cu această ocazie nobilii au depus jurământul faţă de Mihai Viteazul la Alba Iulia , în calitate de „locţiitor al împăratului”.

A doua dietă a Transilvaniei s-a ţinut la Braşov (12-15 martie 1600) iar a treia dietă, a avut loc din nou la Alba Iulia în luna iulie 1600.

– Sărbătorile de Crăciun ale anului 1599, precum şi cele prilejuite de noul an – 1600 – Mihai Viteazul le-a petrecut la Alba Iulia , participând la slujbele religioase desfăşurate în clădirea nouă a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului inaugurată în acelaşi an, 1599.

– La 9 februarie 1600, Mihai Viteazul a primit la Alba Iulia pe trimişii împăratului Rudolf al II-lea: David Ungnad şi Mihai Szekely.

În acelaşi timp la Praga , împăratul Rudolf al II-lea a primit solii lui Mihai Viteazul.

– La 11 iulie Mihai Viteazul a primit la Alba Iulia , comisarii imperiali.

– După victoria obţinută la Gurăslău 3/13 august 1601 Mihai Viteazul a început deplasarea în fruntea oştilor către capitala ţărilor române unite la Alba Iulia.

În drum spre Alba Iulia, după tabăra de lângă Zalău, în zilele de 11-15 august s-a aflat cu tabăra la Cluj. În zilele de 17-18 august Mihai Viteazul şi-a stabilit tabăra pe câmpul de la Cristis de la Turda.

În dimineaţa zilei de 9/19 august 1601 Mihai Viteazul a fost ucis prin trădare, în tabăra sa de pe Câmpul Turzii de către soldaţii generalului Ghe. Basta.

După comiterea crimei, gen. Basta a ordonat tăierea capului domnitorului Mihai Viteazul, iar trupul batjocorit a fost aruncat într-un şanţ şi îngropat. Ulterior, un boier muntean, Paharnicul Turturea a luat capul lui Mihai Viteazul şi l-a dus la Mănăstirea Dealu , iar trupul a fost adus la Alba Iulia şi înmormântat în clădirea Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului construită de domnitor.

Realitatea faptelor prezentate, au fost cercetate şi confirmate în timp, de specialişti.

În acest sens, la loc de frunte se află cercetătorul Constantin Rezachevici în ceea ce priveşte „relicva sfântă a neamului românesc – capul lui Mihai Viteazul”, iar cronicarul George Brancovici în ceea ce priveşte înmormântarea trupului marelui unificator al neamului românesc, la Alba Iulia.

Cronicarul George Brancovici, a fost adus la Alba Iulia în anul 1656, la vârsta de 12 ani, de către fratele său mai mare, mitropolitul Sava Brancovici, odată cu înscăunarea acestuia. George Brancovici a locuit şi trăit în incinta reşedinţei metropolitane timp de 20 de ani (1656-1663 şi 1667-1680) fiind un bun cunoscător al evenimentelor, iar ca şi cronicar a fost trimis la Constantinopol în funcţie diplomatică. Datele prezentate de către George Brancovici cu privire la înmormântarea trupului lui Mihai Viteazul în Mitropolia sa sunt cât se poate de convingătoare.

În decursul timpului atât racla cu craniul domnitorului cât şi trupul său nu a avut parte de odihna veşnică, liniştită şi cuvenită. Viaţa zbuciumată din timpul domniei a continuat şi sub această formă. În urma distrugerii complete a complexului

Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului din Alba Iulia de către Imperiul Habsburgic, trupul lui Mihai Viteazul a fost scos şi reînhumat în noua biserică Sfânta Treime construită la marginea oraşului.

În ceeace priveşte racla cu craniul de la Mănăstirea Dealu , a avut parte în general, de o situaţie mai aparte, mai ales în timpul primului război mondial.

Istoricul Nicolae Iorga împreună cu alte personalităţi ale timpului au luat măsuri preventive pentru a evita profanarea “sfintei relicve a lui Mihai Viteazul” de către trupele austro-ungare intrate în ţară în primul război mondial.

Profesorul preot Alexandru Dolinescu şi prof. de română Teodor Naum de la Liceul Militar “Nicolae Filipescu” au fost cei care au avut onoarea de a ocroti şi duce în refugiu la Iaşi , caseta cu craniul lu Mihai Viteazul.

Considerând că acest episod este mai puţin cunoscut, deşi este important şi interesant îl vom readuce în “pagină”, din relatările marelui patriot român din Mărginimea Sibiului (Sălişte) din cartea “Pe baricadele vieţii - în Basarabia revoluţionară (1917-1918)” (Onisifor Ghibu fiind în refugiu, s-a întâlnit cu caseta în care se afla capul lui Mihai Viteazul, în gară la Bucureşti , Iaşi, Chişinău şi Cherson - Rusia).

“Spre Moscova, cu Mihai Viteazul!

A doua zi, seara, către ora 11, eram cu toţi cei dragi ai mei în gara Chişinău, în aşteptarea trenului Băncii Naţionale a României care transporta la Moscova tezaurul ţării spre păstrare, şi în care tren un compartiment din unicul vagon de persoane era rezervat pentru cele 14 persoane din familia mea (5), a lui Bucşan (6) şi Sculy (3). Am aşteptat trenul românesc, în gară, de marţi seara până sâmbătă dimineaţa, când, în fine, mi-am încărcat familia şi bagajele în trenul atâta vreme aşteptat, care a plecat apoi spre inima Rusiei în flăcări. Eu am rămas singur mai departe la datoria mea în Basarabia, împăcat cu gândul că „aşa mi-a fost scris”. Am urmărit încă minute întregi trenul care-mi ducea spre marele necunoscut comoara cea mai scumpă a vieţii mele, şi totuşi, nu mă simţeam nenorocit. O imensă credinţă mă făcea să privesc despărţirea ca pe un fapt fără importanţă prea deosebită. Starea aceasta sufletească îşi avea explicaţia, desigur, şi în faptul că în timpul cât trenul s-a oprit în gara Chişinău, am întâlnit un prieten de la Bucureşti care ducea cu sine, în compartimentul vecin, de la Iaşi la Cherson, valiza misterioasă, pe care am adus-o eu în toamna anului 1916 de la Bucureşti la Iaşi, împreună cu părintele C. Dolinescu de la Mânăstirea Dealu , şi în care era capul lui Mihai Viteazul, pornit şi el în al treilea refugiu, în oraşul de pe malul stâng al Niprului. Aşadar, familia mea călătoreşte din nou în tovărăşia asta simbolică, - ceea ce nu poate fi lipsit de un înţeles mai înalt... Conştiinţa aceasta îmi dă o credinţă şi o putere în Destin...”

“ La Cherson , să-mi aduc familia

Am plecat deci, a doua zi dimineaţa, în 24 decembrie 1917, la Cherson. Am călătorit toată ziua, fără nici o primejdie, nefiind atacaţi de nimeni. Am sosit în apropierea Chersonului abia după ce se înserase. Toate drumurile erau acoperite de zăpadă şi nu se vedea nici o urmă de mişcare omenească. Nu găseam posibilitatea de a intra în oraş. Am colindat vreo două ore până am găsit o intrare, în acea noapte de ajun de Crăciun, de iarnă grea.

Familia mea locuia pe Erdelevscaia uliţa - strada Ardealului, - pe care locuia şi Claudia Bucşan cu cei doi copii ai ei, şi Eugen Goga. Am ajuns cu mare greutate să găsim strada şi casa. O casă foarte modestă, în subsolul căreia locuia familia mea; fiind foarte săraci, nu ne puteam permite o locuinţă mai bună. La geam era lumină. Am coborât în subsol. N-a fost fericire mai  mare decât acea de a-mi revedea pe cei dragi, de a-mi îmbrăţişa soţia şi pe cei trei copilaşi. Cel mai mic dintre aceştia, Onisifor, căruia-i spuneam Onisiforel sau Forel, când mă despărţisem de el cu şase luni înainte nu umbla încă în picioare; acum umbla pe picioarele proprii şi începuse deja să articuleze: ta-ta, ta-ta, ta-ta.

I-am găsit pe toţi sănătoşi, locuind şi trăind în condiţii modeste, chiar foarte modeste. Nici n-am intrat bine în casă şi auzim colindători la fereastră. La Cherson erau mulţi refugiaţi români, între care numeroşi copii; dintre aceştia unii plecaseră la colindat, pentru a aduce puţină bucurie, de Crăciun, printre casele bieţilor băjenari. Cu emoţie, să aud cântecele copilăriei mele, pe strada Ardealului, din Cherston!

Am stat la Cherson cele trei zile de Crăciun, în care timp, pe lângă orele de poveşti cu familia, am luat contact cu câţiva dintre românii refugiaţi acolo. Între aceştia a fost şi Petre Gârboviceanu, administratorul Casei Bisericii din ţară, un bun român şi un patriot minunat, un om cu sentimente prieteneşti faţă de toată lumea şi mai ales faţă de lumea suferindă. Îl cunoşteam foarte bine, căci colaborasem cu el în anii mei de refugiu la Bucureşti. Mi-a arătat, într-un colţ al camerei, o valiză în care era craniul lui Mihai Viteazul, ce fusese evacuat de la Mănăstirea Dealu la Iaşi , de unde, în vară, luase drumul Moscovei cu acelaşi tren cu care plecase şi familia mea; la Razdelnaia aprinzându-se osia singurului vagon de persoane, acela în care călătoreau şi ai mei, scumpa relicvă a ajuns şi ea la Cherson , unde era păstrată cu mare grijă de Gârboviceanu. Îşi poate oricine închipui ce emoţie m-a cuprins. Mă întâlneam acum, pentru a cincia oară cu craniul lui Mihai Viteazul: prima oră la Mănăstirea Dealu , apoi în gară la Bucureşti , în toamna lui 1916, când plecam în pribegie în Moldova, apoi la Iaşi , apoi în gara Chişinău şi acum, din nou, la Cherson. Mi se păru în acele momente că Dumnezeu e cu noi. Nu se putea să fie la mijloc o simplă întâmplare oarbă! La mai puţin de un an după aceea Dumnezeu mi-a ajutat să văd împlinit visul pe care-l reprezenta conştiinţa noastră măreaţa figură a lui Mihai, cu al cărui craniu mă întâlnisem de atâtea ori.”

După făurirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia , caseta cu relicva lui Mihai Viteazul a fost readusă şi aşezată din nou la Mănăstirea Dealu.

Preţuirea şi respectul albaiulienilor faţă de primul unificator al neamului românesc, Mihai Viteazul, care a stabilit capitala în oraşul nostru Alba Iulia, sunt confirmate de acţiunile întreprinse în decursul timpului după anul 1918, dintre care amintim:

- primul liceu românesc care a luat fiinţă în Transilvania după 1 Decembrie 1918 a fost la Alba Iulia (februarie 1919), cu numele: LICEUL „MIHAI VITEAZUL”;

- în anul 1926 s-a ridicat la Mirăslău (Alba) un obelisc în amintirea luptelor din anul 1600;

- cea mai importantă statuie a domnitorului Mihai Viteazul a fost amplasată şi dezvelită în faţa fostului palat princiar în care a locuit când a fost prezent la Alba Iulia , cu ocazia sărbătoririi semicentenarului unirii; în anul 1968. Statuia, deosebit de reuşită a fost realizată de renumitul artist Oscar Han;

- în mai 1975, cu ocazia sărbătoririi a 2000 ani de existenţă a oraşului Alba Iulia şi a 375 ani de la prima unire a neamului românesc sub Mihai Viteazul, pe palatul princiar s-a amplasat „Basorelieful Unirii”, autor fiind Horia Flamand;

- în anul 1987, episcopul ortodox Emilian Birdaş a construit o bisericuţă din lemn în amintirea lui Mihai Viteazul, care a fost amplasată pe locul unde a existat Mitropolia construită de domnitor (1597-1599);

- la data de 1 noiembrie 1990, Colegiul Militar „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, a dezvelit în faţa instituţiei un bust al marelui Mihai Viteazul, care să amintească de intrarea triumfală în Alba Iulia, după victoria de la Şelimbăr;

- în anul 2004, cu prilejul deschiderii Serbărilor Unirii de la Alba Iulia , Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României” cu sprijinul Primăriei Municipiului Alba Iulia, a amplasat o placă comemorativă pe palatul princiar, cu un bogat conţinut privind personalitatea lui Mihai Viteazul.

- în anul 2007, cu eforturi proprii, fundaţia noastră,  a construit un bust important al domnitorului Mihai Viteazul, care a apreciat oraşul Alba Iulia, pe care l-a ridicat la rang de capitală a celor trei ţări româneşti: Ţara Românescă, Ardealul şi Moldova. Bustul a fost amplasat la Biserica Ortodoxă „Sfânta Treime” din Maierii Bălgradului, unde a fost reînhumat trupul domnitorului, în semn de preţuire şi amintire veşnică.

Afirmaţia marelui scriitor şi patriot, academician Marin Sorescu: „Mihai Viteazul este principiul de funcţionare a poporului român”, trebuie să ne trezească la realitate pe toţi cei care simţim româneşte.

ec. Ioan STRĂJAN

Bibliografie

- „Cronologia Mihai Viteazul (1593-1601)”, autor prof. univ. dr. Nicolae EDROIU, prof. Damian TODIŢĂ membru corespondent al Academiei Române;

- Lucrarea istoricului Gheorghe Anghel „Corpul lui Mihai Viteazul a fost reînhumat în Biserica Mitropoliei ctitorită de el la Alba Iulia ”;

- „Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală de la Alba Iulia ”,  de Silviu Dragomir, membru al Academiei Române;

- „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, de Nicolae Bălcescu.