România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

OŞTIREA, APĂRĂTOARE A ACTELOR DE UNIRE -  

Intervenţia armatei române în Bucovina (noiembrie - decembrie 1918)

 

 

Ultima etapa a procesului de creare a statului modern român unitar - desăvârşirea unităţii statale în frontierele întregii naţiuni - a avut loc în contextul fazei finale a primului război mondial. În anul 1916 România a intrat în război alături de Antanta pentru eliberarea românilor din (Austro – Ungaria) Transilvania.

Deşi, în mare măsură, izolată de aliaţii ei, România a rezistat eroic superiorităţii militare a Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) în campaniile din 1916-19171.

După eroicele bătălii de la Mărăşti , Mărăşeşti şi Oituz din vara lui 1917, România redusă la Moldova , a fost nevoită să încheie armistiţiu cu puterile centrale (noiembrie 1917) şi apoi pacea de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918).

 

Monumentul Unirii de la Cernauti

În anul 1918 a fost declanşată o amplă mişcare de eliberare care a fost încununată de împlinirea marelui ideal al unirii. Mişcările acestea au început în condiţiile în care războiul nu se terminase încă şi fostele autorităţi ruseşti sau austro-ungare din Basarabia, Bucovina şi Ardeal se mai cramponau să reziste încă în aceste ţinuturi. De aceea armata română a trebuit să intervină în aceste teritorii româneşti, la cererea autorităţilor româneşti de acolo pentru a realiza climatul de siguranţă şi ordine necesar înfăptuirii actelor de unire respective.

Ca urmare, la 10 noiembrie 1918, armata română reintra în război împotriva Puterilor Centrale, pentru a îndeplini misiunea dată de regele Ferdinand într-un emoţionant ordin de zi: “Ora mult aşteptată de toată suflarea românească şi îndeosebi de voi, vitejii mei ostaşi, a sunat. Regele vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul nostru de veacuri, unirea tuturor romanilor....”2  

În octombrie-noiembrie 1918, în Bucovina, românii trec hotărâţi la fapte. Astfel grupul parlamentar român de la Viena , se transforma în Consiliul Naţional Roman din Austria (preşedinte C. Isopescu - Grecul). De asemenea, în primul număr al ziarului “Glasul Bucovinei” s-a publicat programul de luptă intitulat “Ce vrem” din care reieşea cu claritate şi ardoare unirea cu fraţii lor de la est şi sud de Carpaţi.

La 14/27 oct. 1918, la Chişinău , se constituie o Adunare Constituantă care se pronunţa pentru realizarea în viitor a unirii şi un Consiliul naţional cu rol executiv, alcătuit din 50 de membri.

Demersul politic al românilor era stânjenit de acţiunile ucrainenilor care, pe lângă acte de jaf şi teroare, au cerut, sprijiniţi fiind şi de contele Etzdorf, Consiliului Naţional Român să accepte ca partea de la nord de Prut a ţării să intre în administraţia Ucrainei, lucru respins categoric de Iancu Flondor, preşedintele C.N.R., care a adresat imediat şi o înştiinţare Guvernului României de la Iaşi , de a interveni cu forţă armata pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor bucovineni.3

Ucrainenii, au răspuns refuzului cu o acţiune de forţă, pătrunzând la 24 oct/6 nov. 1918 în Palatul Guvernamental din Cernăuţi, unde au instalat un guvern din ucraineni, în cadrul căruia Aurel Onciul era erijat în reprezentantul românilor din Bucovina. Factorii de decizie români de la Iaşi care monitorizau cu îngrijorare situaţia din Bucovina au hotărât încă din 23 6ct/5 nov. 1918 să trimită divizia 8 infanterie, comandată de general Iacob Zadik, precum şi subunităţile de jandarmi şi grăniceri de la frontiera cu Bucovina să înainteze până la Chişinău , iar generalul Zadik urma să se pună în legătura cu guvernul naţional din Bucovina.4 Generalul Zadik, analizând misiunea primită, a făcut diferite precizări privind rolul şi conduita trupelor din subordine în Bucovina: “Trupele se vor considera în campanie. În localităţi, comandanţii vor lua legătura cu autorităţile locale pentru a se pune în cunoştinţă cu situaţia existentă; Acolo unde nu există autorităţi comunale se vor înfiinţa; grija de căpetenie a comandanţilor trupelor este de a restabili liniştea în localităţi, dacă e tulburată sau a lua măsuri pentru menţinerea ei, dacă lucrurile sunt liniştite; în principiu, trupele vor fi ţinute în anumite centre mari, acolo unde va fi nevoie de intervenţia armatei pentru ocrotirea populaţiei contra bandelor de răufăcători şi pentru restabilirea ordinii...; în toate localităţile se va soma populaţia să depună armele şi muniţiile ce le au; nu se vor face niciun fel de rechiziţii forţate, totul se va plăti cu bani; se va evita orice provocare faţă de trupele austro-ungare”.5

Divizia 8 infanterie (8 I) a trecut la acţiune la 26 oct/8 nov. 1918, fiind împărţită în 3 detaşamente: “Dragoş”, “Alexandru cel Bun” şi “Suceava”, care la data stabilită au început deplasarea din garnizoanele lor: Dorohoi, Botoşani şi Fălticeni. În ordinul de zi emis, generalul Zadik se adresa ostaşilor săi cu îndemnuri ca: “Prin purtarea voastră în toate ocaziile să căpătaţi dragostea cu adevărat frăţească, a populaţiei în sprijinul căreia aţi venit.... Cu Dumnezeu înainte!”6

Înainte de intrarea trupelor în Bucovina, 3 aeroplane româneşti au împrăştiat manifeste în localităţile unde urmau să intre trupele române prin care se explică rolul şi atitudinea armatei noastre: “Răspunzând la chemarea comitetului bucovinean, prin înalt ordin de zi al Majestăţii Sale Regele Ferdinand, a păşit pe pământul marelui voievod Ştefan pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertăţile locuitorilor împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere...”. Tot în manifeste se arăta că generalul comandant al trupelor române “garantează oricărui locuitor libera exercitare a drepturilor sale civice”, dar că “va reprima, cu toata severitatea cuvenită, orice încercare de dezordine, sete de violenţă sau nesupunere la ordonanţele date de noi.”

În aceeaşi zi Iancu Flondor, preşedintele C.N.R. din Bucovina, trimite o adresa generalului Zadik, în care îl informează despre acţiunile anarhice ale bandelor bolşevice (ucrainene - n.n.) care acţionează puternic în nordul Bucovinei, supunând populaţia la “silnicii brutale” care reclamă intervenţia neapărată şi rapidă a armatei române.7

Trupele diviziei 8 I au intrat în Cernăuţi, la 28 oct/11 nov. 1918, zi în care detaşamentului “Dragoş”, în fruntea căruia se afla şi generalul Zadik, i-a fost rezervată o primire entuziastă din partea autorităţilor şi locuitorilor oraşului. În alocuţiunea sa, I. Flondor a spus că: “Am datoria de a binecuvânta falnica oştire română la intrarea ei în capitala Bucovinei... care păstrează la sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Suntem pe cale să reîntregim iarăşi moştenirea lor - România Mare.” În discursul său generalul Zadik reiterează ideea că trupele române au intrat în Bucovina “în urma dorinţei Consiliului Naţional Bucovinean, ... pentru ca liniştea acestei ţări să nu fie tulburată.”8

În acelaşi timp cu manifestările de vibrantă simţire românească de la Chişinău , trupele detaşamentului „Alexandru cel Bun” au trecut la nord de Prut pentru a face siguranţa capitalei, iar detaşamentul „Suceava” s-a regrupat ca rezervă la sud-vest de Cernăuţi.

După încheierea armistiţiului cu puterile centrale s-a constatat că ucrainenii încearcă să mobilizeze toţi bărbaţii apţi de luptă, situaţie în care Marele Cartier General Român a ordonat înaintarea spre nord şi vest până la hotarele istorice ale Bucovinei.9

În acest context a avut loc chiar o luptă, la 31 oct/31 nov 1918, în zona localităţii Luzan, unde detaşamentul “Alexandru cel Bun” a înfrânt o grupare ucraineană, de la care a capturat 17 prizonieri, 6 mitraliere şi alte arme, pierderile noastre fiind de un mort, trei răniţi şi patru dispăruţi.10

În continuare, executând diverse manevre pe spaţii interioare şi regrupări, trupele noastre au luat sub control nordul Bucovinei, iar Sudul Bucovinei a fost împărţit în două sectoare: sectorul I, cu judeţele Suceava, Gura Humorului, Vatra Dornei, aflat în zona brigăzii 15 infanterie şi sectorul II cu judeţele Siret şi Rădăuţi sub controlul unui detaşament format din regimentul 8 roşiori, grăniceri şi jandarmi (comandant colonel Nicolae Samsonovici).

Trupele principale din divizia 8 I, care acţiona în nordul Bucovinei, au îndeplinit după 8/21 nov. 1918 diverse misiuni. Astfel, regimentul 13 infanterie, venit între timp ca forţă de întărire din Moldova, a acţionat pentru dezarmarea populaţiei (ucraineni n.n.) din jud. Zastovna, după care a acoperit graniţa de nord pe aliniamentul Jukovtz- Kissilev. În acelaşi timp, regimentul 21 infanterie a luat sub control jud. Kotzman, dirijându-şi o parte din forţe şi spre graniţa de vest.

Regimentul 37 infanterie, a ocupat până la 11/24 nov 1918 localităţile din ţinutul Cernăuţi de la nord de Prut, fiind în susţinerea trupelor ce acţionau în zona frontierelor de nord şi vest. În sfârşit regimentele 3 şi 8 roşiori acţionau în sudul Bucovinei, iar grănicerii se aflau în curs de instalare la graniţele de nord şi vest marcate de Nistru şi Ceremuş.

La 15/28 noiembrie, divizia 8 I avea în compunere: 261 ofiţeri, 7342 trupa, 2316 cai şi 417 trăsuri, având o încadrare corespunzătoare, dacă ţinem cont de problemele majore cu care se confrunta armata română atunci.11

După ce divizia 8 I a luat în stăpânire tot teritoriul Bucovinei, după 24 nov./7 dec. comandamentul ei a elaborat un plan de măsuri complex şi riguros pentru desăvârşirea ordinii şi normalizarea vieţii publice. Potrivit acestui plan, jandarmeria era însărcinată cu menţinerea ordinii în comune; s-a înfiinţat un serviciu economic central la Cernăuţi şi un serviciu economic de judeţ în reşedinţa fiecăruia, toate fiind compuse din autorităţi civile şi militare, s-a reglementat şi situaţia depozitelor de materiale şi vite ce aparţineau Austro-Ungariei, acum, în bună parte, devastate înainte de sosirea trupelor române; controlul trenurilor în unele staţii de graniţa (Nepolcăuti, Noua Suliţă etc.) interzicând pătrunderea în ţară a armelor şi scoaterea alimentelor. Aceste măsuri au reglementat în scurt timp ordinea în Bucovina.

Totuşi, în condiţiile în care informaţiile culese arătau că ucrainienii revendicau un teritoriu până la Siret şi organizau două regimente la Kolomela şi Snyatin, iar bande izolate mai atacau frontiera de N.V., comandamentul Diviziei 8 I a elaborat un plan de apărare în mai multe ipostaze de acţiune a ucrainenilor. În esenţă, planul consta în rezistenţa cu orice preţ la frontiere, concentrarea forţelor la nord de Prut şi ofensiva pentru nimicirea inamicului ce ar fi pătruns.12 Trupele noastre s-au achitat cu succes de misiunile acordate. Astfel, în urma respingerii forţelor ucrainene şi a retragerii celor austro-ungare, C.N.R. a putut convoca pentru 15/28 nov. 1918 un Congres General al Bucovinei care a hotărât în unanimitate unirea Bucovinei cu România până la vechile hotare de la Ceremus , Colacin şi Nistru.

Unirea Bucovinei cu România ca de altfel, şi a celorlalte provincii româneşti aflate sub ocupaţie străină, a fost rezultatul îngemănării tuturor forţelor sociale, politice, religioase ale poporului român, forţe pe lângă care un rol de prim rang l-a avut armata, care a conferit naţiunii române din toate provinciile istorice româneşti protecţie, siguranţă şi încredere.

Prof. univ. dr.  Mircea POPA

 

NOTE

1. Acad. Şt. Stefănescu, Unitatea Românească - idee şi fapta, în: Marea Unire şi idealurile naţionale, Ed. “Fundaţiei României de mâine “, Buc, 1993, pp. 35-36.

2. Col. P. Otu,. Oştirea apărătoare a actelor de unire, în: Revista de Istorie Militară, nr. 6(52), 1998, p. 6.

3; Col. dr. J. Giurca, Un factor care n-a putut să desprindă inimile, în: Revista de Istorie Militară, nr. 6 (52), 1998, p. 6 şi urm. apud Arhivele Militare Naţionale, fond 948, dosar 836, f . 285.

4. Ibidem, p. 7, apud 8, op.cit., f. 285.

5. Ibidem, p.7, apud 8, op.cit., f.  28.9.

6. Ibidem, p.8, apud 8, op.cit, f.f. 289-290.

7. Ibidem, p.9, apud 8, op.cit., f.f. 295.

8. Ibidem, p.9, apud 8, op.cit., f. 330.

9. Ibidem, p.9, apud 8, op.cit., f.331.

10. Ibidem, p.9, apud 8, op.cit., f. 332.

11. Ibidem, p. 10, apud 8. op.cit., f. 333.

12. Ibidem, p. 11, apud 8. cit., f. 334.

 

BIBLIOGRAFIE

1. Col. dr. I. Giurca, Un factor care n-a putut sa desprindă inimile, în: Revista de Istorie Militară, nr. 6 (52), 1998.

2. Col. P. Otu, Oştirea apărătoare a actelor de unire, în: Revista de Istorie Militară, nr. 6 (52), 1998.

3. Acad. Şt. Ştefănescu, Unitatea românească - idee şi fapta, în: Marea Unire şi idealurile naţionale, Ed. “Fundaţiei României de mâine “, Buc, 1993.