„... Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul este adevărul natural, iar creştinismul este adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu...” (Nichifor Crainic)      În valul mereu curgător al vieţii, răsar bărbaţi, care în durata unor zile mai puţine „trăiesc mult”, strălucind la locul unde providenţa divină şi vrednicia lor i-a aşezat prin înţelepciunea minţii, prin frumuseţea caracterului şi bogăţia faptelor bune.

Din sânul poporului român în decursul timpului s-au ridicat oameni de seamă, adevărate genii, comori de gândire şi de frumuseţe morală. Caracteristica dominantă a adevăratului om de cultură, de ştiinţă, a fost religiozitatea - au crezut în Dumnezeu.

De la Eminescu , V. V. Voiculescu, C. Brâncuşi, la N. Titulescu , G. Enescu, N. Iorga, L. Blaga şi alte mari personalităţi româneşti - au fost „oameni religioşi”. Dumnezeu vorbeşte prin creaţiile mintii, a mâinilor şi descoperirilor lor.

Indiferent de vârstă, formaţie intelectuală, omul, - mai ales în zilele noastre —, are nevoie de modele de urmat, oameni morali, modeşti, toleranţi. Oameni care la rândul lor au avut ca modele pe Hristos şi învăţătura Sa.

Drum greu de urmat, cale spinoasă, aspră, să nu te abaţi nici la stânga, nici la dreapta. Satisfacţiile sunt numai pentru acei ce urmează acest drum, pentru acel care îşi împleteşte aspiraţiile vieţii cu credinţa în Dumnezeu.

Prof. Dr. Nicolae Paulescu, model demn de urmat pentru omul iubitor de cultură.

Om de ştiinţă, savant român, flacăra nestinsă de credinţă în duh românesc.

Istoricul Nicolae Iorga astfel îl caracterizează pe prof. Paulescu: „A trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt. Înfăţişează în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre”. Icoană a adevăratului „Om” pentru care ştiinţa este scara către Dumnezeu şi oglindirea duhului românesc în lucrurile Adevărului.

Prof. Dr. Nicolae Paulescu face parte din elitele intelectuale şi morale ale tării noastre, înzestrat cu o inteligentă pătrunzătoare, o mare putere de muncă, încă din anii de şcoală s-a impus prin însuşirile sale excepţionale.

Primul care a găsit în El „genialitatea” a fost prof. Lancereaux - una din gloriile ştiinţei medicale franceze, clinician incomparabil şi neîntrecut astmo-patologist, pe lângă care s-a format şi despre care s-a spus „că omenirea n-a avut medic mai mare ca Lancereaux”.

Nicolae Paulescu a lucrat ca medic internist - alături de marele maestru. A susţinut trei doctorate: în Medicină (1897), în Ştiinţele Naturale (1899) şi în Chimie organică (1901). Refuzând o catedră la Universitatea din Freiburg, se întoarce la Bucureşti , fiind numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină din capitala ţării.

Opera lui ştiinţifică se sintetizează în două tratate de mare răsunet în lumea medicală: Traite Medicine - 5 vol. şi Trăite de Psychologie medicale - 3 vol. A publicat lucrări de popularitate, spre ex.: Cele patru patimi şi remediile lor, Instincte sociale, Patimi şi conflicte,

Prof. Dr. Nicolae Paulescu este cel care a descoperit tratamentul ştiinţific al diabetului care este insulina, folosit şi azi ca medicament. Acesta i-a adus satisfacţii dar şi amărăciuni sufletului său. Noul preparat, descoperirea românească a insulinei, şi-au însuşit-o trei medici biochimişti canadieni care au primit în anul 1923 premiul Nobel pentru Chimie - furând savantului român marea descoperire.

Oamenii de specialitate au recunoscut, după 50 de ani prioritatea şi paternitatea acestei epocale descoperiri şi extraordinara ei valoare ştiinţifico-medicală.

Treizeci şi unu de ani prof. Nicolae Paulescu s-a mistuit pe altarul ştiinţei medicale româneşti, împărtăşind învăţăceilor săi cunoştinţele şi înflăcărarea inimii sale spre a-i forma ca tămăduitori ai trupurilor,

Orele lui de curs aveau seriozitatea, demnitatea şi măreţia unui oficiu sacerdotal. Era sever, dar drept şi imparţial cu studenţii pe care îi iubea ca pe copiii săi.

Prof. Dr. Nicolae Paulescu a fost savant, om de ştiinţă în sensul cel mai autentic, dar mai presus de toate „un Om de o aleasă ţinută morală”.

Viaţa lui pământească a fost fără prihană - viaţă de anahoret, închinată desăvârşirii intelectuale şi morale.

În cursurile sale la Facultate , cu o severă, dar ştiinţifică critică, arăta netemeinicia materialismului, a darwinismului.

Convins de dumnezeirea lui Iisus a trăit intens sub revărsarea harică a Bisericii strămoşeşti - Biserica Ortodoxă. Mărturisea: „Nu e Duminică şi nu e sărbătoare în care să nu mă duc la o modestă bisericuţă ortodoxă, ascult predica des la „Biserica Ene” şi acolo răpit de frumuseţea sublimei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur - să asist la jertfa Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Nu se ruşina să se plece sub patrafirul preotului spre mărturisirea sfântă. Se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci. Prezenţa mea în biserică înseamnă „Unirea desăvârşită ce trebuie să existe între religie şi ştiinţă”, Unire pe care materialismul ateu a încercat în zadar s-o schimbe într-o infamă şi dezastruoasă duşmănie. Vin deci să aduc înţelepciunii infinite prinosul de adoraţie, al ştiinţei vieţii.

Umbla în haine albe, simbol al curăţiei şi sfinţeniei creştine. Nu a fost căsătorit.

Atât în fata studenţilor la facultate cât şi a credincioşilor la biserică, cuvântul său avea putere - trăire.

Redăm doar câteva mărturisiri din gândirea „Paulesciană” – actuale şi în zilele noastre - demne de urmat:

-  Educaţia creştină a tineretului este unica salvare a neamului;

-  Creştinul trebuie să citească cel puţin o dată pe an, cartea sfântă a Evangheliilor;

- Viaţa cu toate splendorile este un Imn închinat Creatorului - ştiinţa vieţii - cu toate luminile ei. Este o punte de lumină către Dumnezeu. Ştiinţa descoperă ceea ce a creat Dumnezeu. Ea nu creează, ci luminează. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să zică; „Credo în Deum”. El trebuie să afirme: „Scio Deum esse”;

-  Ştiinţa este îngenuncherea smerită a creaturii în fata Creatorului;

-  Cel mai mare păcătos poate deveni o icoană de virtute, numai să vrea să îngenuncheze sub zarea înlăcrimată a pocăinţei — în luminişul de cer şi taină al iubirii divine. Dacă Omul şi-ar da numai puţină osteneală să experimenteze trăirea spiritului în Dumnezeu prin credinţă - toţi cei ce astăzi se îndoiesc de existenta lui Dumnezeu şi a sufletului lor, ar culege roadele unor fericite certitudini, şi-ar da seama câtă deşertăciune e în viaţa de ţărână ce-o trăim şi câtă uscăciune fără sens e în toate halucinaţiile materialiste şi atee;

-  Chemarea lui Hristos răsună şi azi peste zbuciumul neamurilor „cel ce vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie”. Crucea, adică lupta cu patimile;

-  Dumnezeu este iubire. Iubirea trebuie să stea în inima vieţii umane ca paradisul visurilor noastre să devină realitate. Prin iubirea plăcerii ne robim, prin iubirea lui Dumnezeu ne eliberăm. Iubirea este călăuza voinţei; ea e puterea ce ne uneşte cu Dumnezeu, ne face asemenea Lui, ea e cheagul şi temelia oricărei societăţi umane;

-  Iisus Hristos este mai adânc decât toţi filosofii, mai divin decât toţi întemeietorii de religii, mai sublim decât toţi moraliştii, mai puternic decât toţi conducătorii de popoare. Om desăvârşit şi pur ca o lacrimă de rouă a zorilor, a cărui neprihănire atinge cerul. Asemenea Lui nu a fost Om pe pământ;

-  Ştiinţa fără Dumnezeu se năruie-n haos; e o mărturie a neputinţei şi a nefiinţei;

-  Viaţa care nu simte prezenta lui Dumnezeu în lume se afirmă în anarhie. Dumnezeu e temelia şi încoronarea ştiinţei şi vieţii umane;

-  Şcoala trebuie să fie un sanctuar unde slujesc cele mai reprezentative figuri de savanţi, zămisliţi din plămada duhului românesc; nu azil pentru concepţiile oloage ale unei pseudo-ştiinţe îmbolnăvite de ateism. Ştiinţa românească lipsită de respiraţia marilor orizonturi, n-are nici o aderenţă roditoare cu sufletul Ţării. Ea falsifică generaţiile neamului, acele generaţii care trebuie să ştie că: Natura e un templu pe lespezile căruia poţi săruta  urmele paşilor lui Dumnezeu;

-  Adevărata civilizaţie nu poate fi decât creştină. Credinţa în Hristos e singura în stare să civilizeze pe om;

-  Civilizaţia română? Hristos este piatra de temelie a istoriei noastre. Creştinismul este unica zare care deschide istoriei româneşti porţile veşniciei.

Prof. Dr. Nicolae Paulescu a fost savant, om de ştiinţă în sensul cel mai autentic al cuvântului, dar mai presus de toate om de o aleasă factură morală.

Frumuseţea sufletului său - urmarea lui Hristos-prin cuvânt şi fapte şi-a manifestat-o iertând pe cei care i-au furat descoperirea vieţii sale - insulina - pe numeroşii săi vrăjmaşi prin cuvintele biblice: „Iartă-le lor, Doamne”!

S-a stins din viaţă la 19 iulie 1931. A fost îngropat în cimitirul Bellu din Bucureşti, în murmur de rugăciune cu „tricolorul românesc şi Sfânta Cruce la cap”, conform dorinţei sale.

Biserica Ortodoxă, omul de ştiinţă în care bate o inimă de român şi creştin îi cinsteşte memoria.

Din pilda vieţii lui, din gândirea lui se adapă generaţiile neamului.

De sus, din lumea de fericire şi lumină divină duhul celui ce a fost Prof. Dr. Nicolae Paulescu priveşte surâzător peste veacuri.

Ctitor al ştiinţei româneşti, creştin de elită al Bisericii Ortodoxe - icoană în veac a savantului român - flacără de duh românesc,

Pr. Eugen GOIA

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Pr. Dr. Nicolae Mladin, Doctrina despre viaţă a Prof. Nicolae Paulescu, reeditată, 1997, Iaşi.

2. Pr. Prof. Ioan Bunea, Prof. Dr. Nicolae Paulescu, îndrumător Bis., Cluj, 1982.

3. Dicţionar Enciclopedic Român, vol. III, Bucureşti, 1965, p.687.

4. Pr. Gheorghe Băbuţ, Pelerinul Român, Oradea, 1991.

5. Nicolae C. Paulescu, Instincte, Patimi şi Conflicte, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Bucureşti, 1995.