România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

1 Decembrie – Ziua Naţională a României
UNIREA CEA MARE - DREPTATEA LUI DUMNEZEU

 

In ziua aceea, clopotele bisericilor sunau cu bucurie, anunţând adunarea românilor la Alba Iulia, a românilor transilvăneni - săracii, robii, umiliţii - care veneau să-şi ia sceptrul de stăpâni în ţara lor. Venise ziua când, pentru suferinţa lor de veacuri, Dumnezeu le-a răsplătit credinţa şi jertfa, transformând iadul asupririi austro-ungare într-un rai românesc, unde şi-au dobândit libertatea şi demnitatea. Atunci, în Transilvania românească, cerul a fost mai albastru, soarele a strălucit mai intens. Atunci, românii au spus: ,,Până aici! Ce este românesc este al românilor!”. Atunci, aici, la Alba Iulia, bătea o inimă românească, pentru că i se schimbase ritmul vieţii, atunci s-a schimbat demnitarul, ocupant al tronului Transilvaniei. „...numai la Alba Iulia trebuia şi era drept să se împlinească izbânda naţională, căci Alba Iulia era străvechiul şi strălucitul Apulum al strămoşilor daci şi romani şi era oraşul măreţiei lui Mihai Viteazul, primul unificator al pământului românesc. Alba Iulia era nu numai simbolul gloriei străbune, ci şi acela al suferinţei naţiunii, locul în care s-a săvârşit cumplitul supliciu al martirilor Horea, Cloşca şi Crişan şi a fost umilit de vrăjmaşi Mândrul Crai al munţilor, Avram Iancu”.(Ioan I. Şerban)

Mai mult, poate, un argument de avânt spre biruinţă era invadarea cetăţii habsbusgice, în ale cărei ziduri se păstra geamătul iobagilor români, ai căror urmaşi veneau acum să potolească vaietele umiliţilor şi oprimaţilor de odinioară. Cetatea devenea a celor care o construiseră sub durerea biciului. Haita nemeşească a honvezilor mai dădea târcoale, dar n-a reuşit să se apropie de fostul sediu al puterii putrede care îşi luase tălpăşiţa, pentru că Marea Adunare a românilor transilvăneni era ocrotită de armata română, participanţii simţindu-se apăraţi de un braţ părintesc. Cei prezenţi erau copiii fericiţi, care reveneau acasă după secole de înstrăinare.

Niciun eveniment al vieţii naţiunii române nu se poate situa deasupra momentului Marii Uniri! Până atunci, românii adăugaseră trepte de avans spre consolidarea şi recunoaşterea dreptului de stat independent al României, dar, până atunci, ţara noastră, alcătuită din bucăţele fragile, cu ciuntiri în cele patru puncte cardinale, era firavă, nesigură şi, mai ales, măcinată şi de contradicţii sociale. Era nevoie de aerul întregului văzduh strămoşesc, era nevoie să ne instalăm puternic în întreg pământul nostru şi să spunem lumii cine suntem cu adevărat. Şi eram cei de la Vaslui, unde balaurul otoman şi-a frânt gâtul, eram cei de la Călugăreni, care au aruncat peste Dunăre, cu zece mii de oşteni, pe cei o sută de mii ai invaziei turceşti, eram cei de la Griviţa, care au decis sfârşitul marelui Osman, iar acum eram cei de la Alba Iulia, care gâtuiau un monstru al Europei. În fiecare din aceste momente, poporul nostru de viteji a rupt câte un fragment din lanţul robiei de neam supus. Sosise momentul culminant al eliberării sale depline.

Marele diplomat român, Nicolae Titulescu, declara în 1915 că „România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare, fără jertfă... Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el. Vom şti să-l luăm şi mai ales să-l merităm!” Şi atunci, la 1 Decembrie, „S-a prăbuşit zidul putred...căci a fost întemeiat pe minciună, pe tiranie, pe cele mai josnice interese. Trebuia să se prăbuşească cu legi, cu împăraţi cu tot. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi” (Ştefan Cicio-Pop)

"Sala Unirii"in care s-a votat Unirea Transilvaniei cu Romania. In fundal fresca cu Premergatorii.

Desprindem din presa ungară, tradusă în paginile ziarului Condeiul ardelean, acuzaţii la adresa românilor care ar fi săvârşit numeroase „atrocităţi” asupra populaţiei maghiare rămasă pe aceste meleaguri. Vorbeşte în ei spiritul criminal care s-a arătat lumii întregi în anii Dictatului de la Viena, vorbeşte ura care le roade fiinţa, vorbeşte simţul bestial al celor care s-au declarat „învingători” în faţa femeilor, copiilor şi bătrânilor lipsiţi de apărare. Faptele îi prea acuză ca să nu încerce să se acopere de minciuni şi imputări nedrepte. NU, românii n-au ucis, n-au torturat, n-au batjocorit pe nimeni, deşi, după secole de lacrimi şi umilinţe, în acele zile ale lui noiembrie şi decembrie 1918, ar fi putut săvârşi fapte de crimă, ca o justificată replică.

Se ştie că, speriaţi de mânia dreaptă a românilor, „exponenţii administraţiei austro-ungare veroase şi corupte au dispărut ca duşi de vânt din oraşele şi satele Transilvaniei. Nemeşii îngâmfaţi, cu pretenţii şi năravuri neschimbate din timpurile medievale, nu mai erau acum apăraţi de armată şi de jandarmii cu pene de cocoş la pălărie. Armata se prăbuşise pe câmpurile de luptă ale războiului mondial şi se împrăştiase cu de la sine putere pe la vetrele risipite în cuprinsul imperiului multinaţional.” (Ioan I. Şerban). În zilele premergătoare Unirii, fapte care ar fi pătat istoria noastră nu s-au petrecut, deoarece conducătorii acestei avalanşe naţionale au cerut ca „...poporul să acţioneze organizat şi demn, pentru că naţiunile lumii ne privesc şi ne judecă faptele “ (idem). Aveam conştiinţa împăcată că luam ce era al nostru şi trebuia să ne revină de drept, firesc, fără a ne încărca sufletul cu fapte defăimătoare. „Remarcabil este că nicăieri în Transilvania românii nu au provocat incidente şi nu s-au dedat la acte de violenţă împotriva populaţiei de alte naţionalităţi. Omenia înnăscută a românului a fost şi de această dată mai presus decât ura; mila şi înţelegerea pentru semeni au ţinut încă o dată locul patimei, nesăbuinţei şi înverşunării oarbe” (idem). Eram români! Ca un triumf al acestei omenii, românii declară cu neaşteptată toleranţă, drepturi pentru maghiarii, ai căror capi înrăiţi aduseseră atâtea nenorociri în viaţa noastră: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”. (Hotărâre, 1918) Aşa au înţeles românii să urmeze legile lui Dumnezeu!

Haideţi să ne punem faptele pe cântar, domnilor maghiari! Să comparăm un asemenea regim omenos, pe care-l trăiţi de 93 de ani, cu ce s-a întâmplat doar în cei patru ani de teroare ungurească asupra românilor! Din câte ştim, românii din Ungaria nu se bucură de aceste libertăţi, ce să mai vorbim despre obrăznicia de a cere, după bunul lor plac, modificarea Constituţiei statului în care vieţuiesc.

Ne simţim demni şi superiori prin omenie în conduita noastră, pentru că avem mărturii istorice că „Noi n-am luat nimănui nimic. Suntem singurul popor pe lume, poate, căruia nu i se poate reproşa că a luat ceva dincolo de dreptul său” ( N. Iorga.) De aceea poporul nostru „este sprijinit de o dreptate pe care nimic n-o va putea dărâma” (idem), chiar dacă croncănitul unguresc se aude din ce în ce mai intens astăzi, sub oblăduirea conducerii actuale a statului român.

Vrem să se ştie că, dacă atunci, în 1918, românii abia ridicaţi din sclavie au reuşit să alunge fantoma trecutului, astăzi, bine înrădăcinaţi în drepturile lor, românii vor păstra cu sfinţenie moştenirea dobândită prin jertfa înaintaşilor. Cu aceeaşi omenie, sperăm că poporul maghiar, acea parte animată de bune intenţii, dirijaţi de condiţia unui avans de civilizaţie, vor recunoaşte dreptul istoric al românilor asupra Ardealului, vor dezaproba acţiunile înrăite ale conaţionalilor revanşarzi, porniţi să-şi manifeste din nou spiritul barbar, ale cărui fapte au generat opinii acuzatoare la adresa naţiunii maghiare.

Pe albaiulieni îi întristează faptul că, de câtva timp, nişte minţi degerate consideră că în ziua de 1 decembrie e incomod să sărbătorim Ziua Naţională, că „ne îngheaţă mâinile pe drapele” (Cioroianu, Jurnalul naţional). Tot în această publicaţie se vehiculează ideea ca ziua naţională să fie la 10 mai, având semnificaţia realizării independenţei de sub otomani. Are şi această zi drepturile ei, dar atunci a fost o independenţă a unei Românii fragmentate, în timp ce eliberarea Transilvaniei a însemnat întregirea ţării, Unirea fiind un act al definitivării, întăririi şi statornicirii puterii statale româneşti.

A schimba sărbătoarea Zilei Naţionale în altă dată ar însemna, mai întâi, să înnegurăm chipul, izbânda şi faima primului unificator al românilor, Mihai Viteazul, să trecem în amuţire strigătul Transilvaniei: ,,Vrem să ne unim cu ţara!”, să slăbim tăria statului român al cărui miez de putere se află aici, în ,,băile” şi în ,,silva” pământului din această parte de ţară ,,binecuvântată de Dumnezeu” (Nicolae Bălcesu, ,,Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”) Mai păcătos ar fi că, prin diminuarea semnificaţiei acestei zile, s-ar face paşi spre un abandon care ar da hrană jinduitorilor, pentru o mai mare îndrăzneală, că nu-i suficient ce trăiesc acum fraţii noştri din Harghita şi Covasna, cărora li se interzic unele drepturile de cetăţeni ai ţării, pentru că nu cunosc limba maghiară.

Să le iertăm acestor degeraţi la minte intervenţiile infantile şi să păstrăm Alba Iulia în aura ei de metropolă istorică a Sărbătorii Naţionale, pentru că, fiind „oraş al gloriei şi al marilor dureri, Alba Iulia a devenit, prin actul de la 1 Decembrie 1918, după jertfe de secole, altarul realizării marelui ideal al poporului nostru: statul naţional unitar român” (Ion Diaconescu).

În ziua aceea, Dumnezeu a fost român şi noi ne-am închinat lui la Alba Iulia, arborând drapelul dumnezeirii noastre pentru eternitate.

Veniţi mereu la ALBA IULIA!

Prof. Georgeta CIOBOTĂ