S-a
născut în anul 1912,
la Dej
, în familia
pianistului şi compozitorului Guilelm Şorban, autorul cântecelor
„Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără
soţ” (Mihai Eminescu), „Numai una”
(George Coşbuc), după versuri de Eminescu, Goga,
Şt.O. Iosif, Dimitrie Bolintineanu, Alecsandri
şi a altora. E o Legendă care, de aproape cinci ani, ne priveşte
de Dincolo. A studiat
la Blaj
,
Cluj, Milano, Viena şi Graz. Vorbea fluent cinci limbi. A fost
violonist, a pictat, a fost secretarul Rezidenţei Regale a Ţinutului
Someş, a întemeiat în timpul Diktatului de
la Viena
singura editură
românească din nordul Ardealului, cedat Ungariei. A fost profesor
universitar
la Cluj
,
Bucureşti şi Madrid. I-a revenit misiunea să reorganizeze
învăţământul artistic universitar din Cluj, fiind primul
rector al Institutului de Arte. A elaborat 20 de cărţi de critică
de artă şi a dat girul la 60 de titluri de doctor. Inclusiv
celui atribuit lui Andrei Pleşu!
|
|
Raoul Sorban |
Constantin
Mustata |
I-a
cunoscut pe Gheorghe Pop de Băseşti, pe Octavian Goga, pe Iuliu
Maniu şi pe dr. Petru Groza, pe mareşalul Antonescu şi pe
Horthy, pe Gheorghiu-Dej şi pe Clinton! O lume... La întrebarea „A
fost Holocaust în România?”, răspunsul său e unul
ferm, fără dubii: „Exclus!”. Altundeva a fost.
Ungaria a trimis la moarte 618.000 de evrei în două luni! A spus-o
şi la inaugurarea Muzeului Holocaustului, în Statele Unite,
la Washington. I-au
susţinut opinia şi doi Mari Rabini plecaţi din
România: Alexandru Şafran din Geneva şi Moshe
Carmilly-Weinberger din New York. Au afirmat-o şi istorici
importanţi. A recunoscut-o şi Fildermann, conducătorul
de-atunci al comunităţii evreieşti din România. Iar pe
profesorul Raoul Şorban, neevreul care a salvat de la moarte evrei,
ca o normală şi omenească recunoaştere, l-au invitat
la Institutul Yad
Washem din Ierusalim,
spre a-i atribui titlul „Drept între popoare”. Apoi, l-au
declarat şi Cetăţean de Onoare al Israelului.
Titluri atribuite, de fapt, unei întregi reţele româneşti ale
omeniei, care au funcţionat cu tacita aprobare a mareşalului Ion
Antonescu...
*
-
Au devenit notorii, mai ales în lumea evreiască, tensiunile în relaţiile
Şorban-Braham. Cine este Randolph Braham?
-
Este un cercetător al Holocaustului din Ungaria. Trăieşte
la New York
şi este profesor
la City College
of the City University. O vreme a locuit
la Dej. L-am
cunoscut
la Bucureşti
,
la Institutul
de Istorie a
Partidului Comunist Român, la o sesiune de comunicări. A vorbit româneşte,
destul de bine, surprinzându-i pe participanţi cu o propunere neaşteptată:
să se ridice
la Bucureşti
o statuie închinată mareşalului Antonescu, pe care
îl considera salvatorul evreimii din România. A intervenit atunci Gheorghe
Gaston-Marin, şi el evreu, care a adus împotriva propunerii lui
Braham afirmaţiile rabinului Mozeş Rosen, care l-a
calificat pe mareşal drept nazist, călău şi unealtă
a lui Hitler...
-
Era prima „ieşire” a lui Braham?
-
Nu. Preocupările lui erau vechi. Până în 1990, poziţia
lui a fost una corectă, după care, inexplicabil, şi-a
modificat radical poziţia, mai ales după ce preşedintele
Ungariei, Arpád Gőncz, l-a invitat la „Palat”, decernându-i una
dintre cele mai importante medalii ale Ungariei. De-atunci a declanşat
incalificabila campanie, folosind toate mijloacele. Mă atacă pe
mine, îi pune la zid, cu neobrăzare, pe rabinii Alexandru Şafran
şi Moshe Carmilly-Weinberger. Articole gen „Pretinse acţiuni
de salvare”, „Purificarea istoriei în România”,
au invadat toată presa. Sunt mostre cum se pot construi minciuni, cum
se pot răstălmăci fapte...
-
Ce urmăreşte, de fapt, Braham?
-
Să contribuie substanţial la ştergerea crimelor Ungariei împotriva
evreilor şi să „fabrice” documente şi mărturii
pentru o altfel de istorie. Nu scapă niciun prilej să-i învinovăţească
pe rabinii Alexandru Şafran şi Moshe Carmilly-Weinberger că
vor să scoată basma curată atât România, cât şi pe
Antonescu...
-
...Ciudată schimbare! Braham, cel care sugerase chiar şi
ridicarea unui monument pentru mareşal, a ajuns să-şi
„demoleze” propriile-i idei!
-
Acest Braham minte. E penibil! A devenit un „hopa Mitică”. Neagă
totul. Neagă ajutorul românilor în vremea Holocaustului. Neagă
salvarea evreilor cu vapoarele prin portul Constanţa, prin Sulina.
Neagă salvarea lor cu trenurile, prin Bulgaria, cu destinaţia
Palestina
-
Domnule Raoul Şorban, eu am stat de vorbă cu oameni care s-au
aflat în acele acţiuni. Am cunoscut chiar şi unul dintre ofiţerii
care s-au aflat într-un vapor românesc, a cărui misiune a fost de a
supraveghea şi proteja convoiul în care au fost îmbarcaţi
evreii. Erau destule informaţii privind iminenţa unor atacuri
armate. Mărturiile lui Cezar Apreotesei le-am publicat, iar azi sunt
documente care dezmint campania de denigrare şi nedreaptă
acuzare a României, declanşată de Randolph Braham! Dumneavoastră
ce ştiţi despre destinul vaporului „Kazbek”? Vă-ntreb,
ştiind că era destinat şi plecării dumneavoastră
în Palestina. Pe-atunci eraţi cetăţean ungur, dar autorităţile
române v-au „confecţionat” acte de identitate care atestau că
sunteţi evreul Robert Şmilovici.
-
O vreme s-a ştiut că a fost scufundat. Cu acel vas a plecat
şi rabinul Clujului, Moshe Carmilly, sub numele e Gottesman. Peste
ani,
la New York
,
dar şi
la Cluj-Napoca
, am discutat cu
Moshe Carmilly, mai ales că între timp am luat cunoştinţă
despre studiul asupra vapoarelor angajate în acele curse de Statul Român.
Un studiu amplu, făcut de un ofiţer de marină, Cezar
Apreotesei, care a trăit în ultima parte a vieţii
la Timişoara..
.
-
L-am cunoscut! Mi-a oferit chiar şi documentele oficiale, care au
stat la baza Studiului amintit. A fost comandantul „Vânătorului de
submarine” VS-3, care a avut misiunea de a escorta vaporul Kazbek!
-
Aşa este. El a comandat escorta vasului Kazbek, din portul Constanţa
spre Palestina. Kazbek avea 180 de tone şi putea transporta 300 de
oameni... În disperarea de-atunci, în vapor s-au înghesuit 750 de
refugiaţi, între ei fiind şi 256 copii, majoritatea orfani, cu
părinţi exterminaţi în lagărele morţii. Gândiţi-vă
şi la bagajele pe care le cărau!
-
Sub ce pavilion naviga vasul?
-
Turcesc! În a doua jumătate a lunii mai 1944, din Turcia au fost
trimise
la Constanţa
, în acest scop, patru vase turceşti: Kazbek, Marina,
Bűlbűl şi Mefkure, ultimele trei fiind veliere. Între
3-5 august, când au plecat velierele din portul Constanţa, după
consemnările istoricului naval Nicolae Koslunski, coleg de
promoţie cu ofiţerul Cezar Apreotesei, în cele trei
veliere erau în jur de 1.000 de refugiaţi...
-
Informaţii exacte! Cezar Apreotesei, în întâlnirea pe care am
avut-o, mi-a povestit că, la un moment dat, cele două „vânătoare
de submarine”, care le-au escortat, s-au întors la bază, iar
velierele şi-au continuat drumul. În zona Burgas, unul dintre
veliere, Mefkure, a fost scufundat şi, din cei aproximativ 320 de
oameni, doar cinci şi echipajul turcesc au fost salvaţi de
velierul Bűlbűl. Mi-a mai povestit atunci şi faptul că, din
portul Constanţa, în Primăvara anului 1944, plecaseră încă
două vase: Milka, cu 360 emigranţi şi Mariţa,
cu 200. ...Şi Kazbek, când a plecat?
-
La 7 iulie
1940. A
ajuns în Bosfor
două zile mai târziu, refugiaţii, în jur de peste 800, au fost
trimişi în carantină,
la Haydar Paşa.
A fost o misiune extrem de grea, în orice clipă vasul
putând fi înghiţit de Marea Neagră. Este motivul pentru care,
pentru asigurarea ordinei pe vas, şi pentru intervenţii în
cazuri grave, pe vas s-a instalat un grup de pază şi control,
alcătuit din şase marinari români, sub comanda căpitanului
Dumitru Trandafirescu. Un transport vegheat şi de remorcherul
românesc „Basarabia”, aflat sub comanda aspirantului Ion Fulgeanu.
*
...Fapte
aproape neştiute. Sau, uitate! Şi nu erau iniţiative scăpate
de sub controlul autorităţilor române! Multă vreme,
marinarul Cezar Apreotesei a crezut, din avalanşa de informaţii,
că vaporul Kazbek a fost scufundat în dreptul portului Varna,
probabil de submarine ruseşti. În anul 1986, când i-a fost dat să
afle despre mărturiile unor supravieţuitori, inclusiv din
reportajele mele, m-a căutat. Atunci au început dezvăluirile.
Atunci a aflat că în „Kazbek” se afla rabinul Clujului, Moshe
Carmilly, dar şi o altă mare personalitate, Maie Rose,
care avea să devină, peste ani, ambasador al Israelului în SUA.
La 3 iunie 1987, după încheierea mandatului său, vorbind
la Radio Washington
, a evocat cu emoţie şi călătoria de
la Iaşi
la Constanţa, şi îmbarcarea, la 7 iulie 1944, pe vasul Kazbek.
Au
apărut şi contestatarii. Un fel de „Gică contra”...
-
Cine sunt „contestatarii? - am încercat să-l
întreb pe profesorul Raoul Şorban...
-
Cei ce ne-au purtat sâmbetele în toate vremurile! Şi o mai fac
şi azi. Dar, ca şi Beniuc, sunt destui care se dezmeticesc greu.
Ce gesturi pot fi mai pline de omenie decât acestea, care au înfruntat până
şi mânia antievreiască a lui Hitler?! Ne e dat să înfruntăm
un fel de fundamentalism hunic. Vor Transilvania! După ei, în anunţarea
celor 51 de ani de anexare sub ameninţări războinice,
Transilvania trebuie să rămână parte integrantă a Sfintei
Coroane Ungare, iar graniţa trebuie să fie pe crestele Carpaţilor,
ca să-şi poată apăra propria-i independenţă.
Ungaria îşi arogă dreptul de proprietar asupra Transilvaniei!
De nu, plutesc ameninţări cu iz de Holocaust!
-
Stăpână peste încă vreo şase milioane de români!
-
Toată Ungaria, cu unguri, slovaci, austrieci, ruteni, români, sârbi,
saşi şi alte minorităţi care trăiesc acolo, are
în jur de nouă milioane de locuitori, fără a mai şti
azi câţi au rezultat din maşinăriile infernale ale ungurizării.
Cartea lui Endre Bajcsy-Zsilinszky, pline de false şi grave
afirmaţii istorice, e cinică. Pentru autor, faptul că în
Ardeal, din cinci locuitori, patru sunt români, e un argument... ridicol!
Acest Zsilinszki are şi soluţii: „Naţiunea maghiară
este gata, în orice clipă, să ia arma în mână, pentru a-şi
asigura acest drept, chiar cu sacrificiul vieţii... De ce? Pentru că,
fără Transilvania, nu există un Stat Ungar, nu există
o misiune ungară realizabilă, nu există viaţa
ungurească”.
-
Cine e acest Bajcsy-Zsilinszky Endre?
-
Un înverşunat antiromân, gata în orice clipă să ia arma
în mână, cum singur declară, pentru a-şi asigura acest
drept. S-a născut într-o familie de moşieri. A fost antinazist
convins, dar numai în privinţa ideilor revizioniste, născute
după Tratatul de Pace de
la Paris. Nume
un pic exotic pentru galeria numelor ungureşti. A studiat Dreptul
la Cluj
şi Haidelberg, şi a fost un apropiat al lui Horthy. În
decembrie
1944, a
fost spânzurat...
-
Se cunosc împrejurările?
-
În anii ’30, el era de stânga, apropiat de social-democraţie. În
1944, s-a opus Gestapoului cu arma în mână, fiind rănit. A
ajuns apoi în puşcărie, însă, după ce a fost
eliberat, a fost rearestat. La 24 decembrie 1944, l-au spânzurat...
-
L-aţi cunoscut?
-
Da, chiar foarte bine. Ne-am întâlnit de multe ori... Profesorul Emil Haţieganu
m-a delegat să port discuţii cu el în problema Transilvaniei. Mărturisea
şi susţinea ideile cuprinse în cartea „Transilvania.
Trecut şi viitor”. O carte comandată de regimul lui
Horthy, scrisă iniţial în limba maghiară, pentru a
contrabalansa activitatea prinţului Ştirbey şi a lui
Grigore Gafencu, şi tradusă apoi în limba engleză, pentru
a contesta în faţa opiniei publice de limbă engleză,
tezele lui Seton-Watson din broşura „Transilvania: A
Key-Problem” („Transilvania: problemă cheie”).
După 46 de ani, versiunea în limba engleză a fost realizată,
sub auspiciile oficiale ale Ministerului Culturii din Ungaria, chiar de către
Arpad Gőncz, preşedintele Ungariei, la acea oră! A fost
o „bombă” editorială. O carte cu un profund conţinut
şovin, un act politic şocant, periculos, înţesată de
provocări precum „...O asemenea misiune cere în mod imperativ o
Ungarie foarte puternică, capabilă să apere atât politic cât
şi militar propria-i independenţă. Ceea ce presupune o
frontieră pe întreaga linie a Carpaţilor”; „Naţiunea
maghiară (...) în mod ferm, indubitabil, pretinde să i se
respecte dreptul de proprietate asupra întregii Transilvanii...”;
„Naţiunea maghiară este gata, în orice clipă, să
ia arma în mână, pentru a-şi asigura acest drept, chiar cu
sacrificiul vieţii sale în această luptă”; „În
schimb, argumentele României pentru stăpânirea Transilvaniei se
bazează pe un singur aspect şi încă anemic: pe majoritatea
etnică – români – un argument pur şi simplu ridicol”.
-
Ridicolă e logica lui Bajcsy-Zsilinszky! El afirmă în carte
că în Ardeal din cinci oameni, patru sunt români, dar n-a ajuns să-l
citească pe István Szechenyi, care, în 1837, afirma că „Nu
pământul face ţara, oamenii fac ţara!”...
-
Acesta e doar unul din miile de volume, „destinat fiecărui ungur
cu simţ de răspundere, el putând fi recomandat în zilele
noastre întregului popor maghiar”... Face parte din „lanţul
educativ”, începând încă din prima zi de grădiniţă!
Să mai mire pe cineva participarea Ungariei la înfăptuirea
tragediilor umane, antievreieşti, sau antiromâneşti, în timpul
Holocaustului declanşat de „Imperiul Nazist”...
După
opinia lui Braham, implicarea românilor în salvarea evreilor e o
fantezie ce s-a născut în închipuirea lui Moshe Carmilly-Weinberger
şi a lui Raoul Şorban, pentru a „polei” imaginea României
şi a scoate în evidenţă barbaria ungurilor. El crede că
toţi oamenii sunt în stare de astfel de trădări! Ce vrea,
de fapt, Braham? Să participe la rescrierea istoriei Regatului Ungar.
Să şteargă din memoria omenirii cele 618.000 de crime, săvârşite
din ordinul autorităţilor ungare în timpul Holocaustului din
anii 1940-1944, şi să reînvie vremea amiralului Horthy. O vreme
de mărire a Regatului Ungar...
-
La grea misiune s-a înhămat Braham. Să albească pete
care au înnegrit paginile de istorie din vremea participării masive
a Ungariei
la Holocaust
!
-
Voi cita dintr-o scrisoare pe care am primit-o din Los Angeles, în legătură
cu atitudinea ungurilor şi a românilor faţă de evrei, în
cel de-al II-lea Război Mondial: „Când în ultimele săptămâni
de război se cutremura pământul sub unguri şi prăbuşirea
imperiului nazist era iminentă, atunci, cu cea mai cruntă
barbarie şi cu o grabă incredibilă, ungurii au deportat
şi au fost asasinaţi 618.000 de evrei (conform statisticilor
ungare!) în cuptoarele de
la Auschwitz
şi pe malurile Dunării,
la Budapesta
(...) Deviza românilor era «emigrare, nu deportare!» Dar,
cum a procedat R. Braham în articolul său defăimător? El a
ascuns masacrele săvârşire de armata ungară
la Novi-Sad
, ca şi măcelul de
la Kameneţ-Podolsk
, din anul 1941, când au fost asasinaţi 36.000 de evrei
din zona Maramureşului, deşi menţionează evenimentul
de acolo, dar o face cu litere minuscule, într-o notă de subsol, ca
să nu se observe (...)” Din cartea lui Braham lipseşte esenţialul:
tragedia particulară, specială a evreimii ungare – după
cum observa Győrgy Ránki, fostul director al Secţiei de
Istorie din cadrul Academiei Ungare de Ştiinţe. Din revista „Elet
és irodalom”, aflăm că Braham supune unui tratament
de înfrumuseţare comportamentul ungurilor din perioada
Holocaustului. Din acest motiv, conducerea Comunităţii din
Budapesta a permis difuzarea cărţilor sale subiectiviste, „care
nu se puteau desface decât prin biroul Comunităţii evreieşti
din Budapesta” (G. Komoróczy, „A zsidó Budapest”
– „Budapesta evreiască”, 1992).
-
Acest „istoric” a devenit un important „activist” de seamă!
-
Scrisoarea din Los Angeles atrage atenţia că Braham a declanşat
o puternică propagandă, plină de ură, împotriva celor
care au susţinut şi au argumentat atitudinea umană a românilor
în chestiunea salvării evreilor refugiaţi în timpul Războiului.
Adevărul în chestiunea evreiască nu serveşte interesele
politicilor şi afacerilor lui Braham. Onorurile acordate şi susţinerea
care i-a fost acordată de autorităţile postbelice din
Ungaria, obligă. Şi, pentru asta, trebuie să recurgă
la orice. Să joace cum se cântă
la Budapesta. Deşi
este evreu, Braham reînvie stafii şi trăieşte
intens sloganul „Cel ce nu simte durerea Trianonului, nu este
ungur”...
-
...Sfidând şi adevărul despre cei 30.000 de evrei salvaţi
de România!
-
Aşa este! Iar pentru mine rămâne enigmatică şi
atitudinea lui Jean Ancel, născut
la Iaşi
, care trăieşte
azi
la Ierusalim. El
este cel care a îngrijit cartea de amintiri a lui Alexandru
Şafran. O carte corectă, din care a lipsit un singur amănunt
din cuvântarea Marelui Rabin Alexandru Şafran în Parlamentul României,
susţinută în anul 1995: mulţumirile pe care mi le-a
adresat mie, pentru ce am făcut în acei ani, pentru salvarea
evreilor. Enigma este legată de semnătura lui Jean Ancel
pe „Scrisoarea deschisă” publicată în revista
„Menora” din Toronto şi adresată Marelui
Rabin, alături de cele ale lui Radu Ioanid, Eschenazy
şi Braham. Atunci a început deformarea adevărurilor
despre rolul României în salvarea evreilor. Şi nu numai!...
-
Ce simbolizează „Menora”?
-
Este un sfeşnic cu şapte torţe, în care, în şabes,
ard lumânările de vineri seara până sâmbătă seara.
„Declaraţia” lua atitudinea împotriva „neruşinatei
cuvântări a Marelui Rabin Şafran în Parlamentul României”,
dând tonul şi în cazul mareşalului Antonescu, punându-i-se în
cârcă destule fapte imaginate de semnatari. O scrisoare încărcată
de prea multe patimi şi minciuni!
-
Cine va citi „Testamentul” lui Wilhelm Fildermann,
legalizat în anul 1956,
la New York
,
va găsi şi mărturii despre faţeta negată de unii,
a mareşalului Antonescu: „(...) Adevărul este că Mareşalul
Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste din
România, oprind toate activităţile teroriste ale Gărzii de
Fier, din anul 1941 şi suprimând toate activităţile
politice ale acestei organizaţii. (...) În timpul dominaţiei
hitleriste în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul
Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea
soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste. (...)
Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care
cereau măsuri contra evreilor. El este cel care mi-a dat paşapoarte
în alb, pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria,
a căror viaţă era în pericol!”
-
Cât de profunde sunt cercetările de până azi, privind
Holocaustul?
-
Nu pot pune niciun preţ pe verdictele date sub impulsul unor interese
politice de moment, cum, din păcate, s-au lansat până acum.
Echipa „Wiesel”, după cum a fost alcătuită şi a
pornit cercetarea, n-are credibilitate. Nu avea credibilitate nici Moses
Rosen, implicat peste măsură în jocuri politice, interesat
direct sau indirect să-şi impună punctul de vedere, ca să
nu mai amintesc numele lui Radu Ioanid şi rolul lui în
acuzarea României de participare
la Holocaust. El
este între cei care au impus minciuna şi falsul înscris pe
panourile de la „Muzeul Holocaustului” de
la Washington..
.
-
...La inaugurarea căruia aţi fost între invitaţii de
onoare!
-
Aşa este... În anul 1993, la sfârşitul lunii aprilie, am călătorit
cu avionul prezidenţial, în cadrul delegaţiei conduse de preşedintele
de-atunci al României, domnul Ion Iliescu. În calitate de „Drept
între popoare” şi „Cetăţean de Onoare al
Israelului”, am fost primul invitat la recepţia oficială
oferită de preşedintele Statelor Unite, chiar înaintea preşedintelui,
având rezervat un loc chiar lângă preşedintele Bill Clinton,
cum am aflat apoi de la telereporterul Mănase Radnev, aflat
şi el printre membrii delegaţiei României...
...Să-nţeleg
că aţi fost prezent la festivităţi, dar nu şi la
recepţia oficială?...
-
Aţi înţeles bine! Invitaţia de onoare care mi s-a făcut,
l-a înfuriat într-atât pe Moses Rosen, încât a manipulat schimbarea
invitaţiei mele la recepţie, şi a impus dirijarea mea spre
o sală secundară, un fel de antecameră... O scenă
penibilă, pusă la cale de şef-rabinul României, prin Radu
Ioanid. Gest descalificant, revoltător! Un „joc” căruia nu
i-am dat curs. Am preferat să vizitez Biblioteca Congresului SUA,
aflată vizavi. Şi n-am avut ce regreta... Cum se ştia că
printre invitaţi eram doar doi deţinători ai titlului de
„Drept între popoare”, eu şi un polonez, absenţa mea
a fost remarcată, iar seara, la hotel, am primit multe telefoane
pentru a fi întrebat ce s-a întâmplat. Nu ştiu cât a fost
„triumful” lui Moses Rosen, dar adevăraţii organizatori, aflând,
erau îngrijoraţi să nu declanşez un scandal. N-am făcut-o!
-
Care e adevărul despre cifrele privind holocaustul, afişate
la Muzeul
Holocaustului
?
-
Am spus-o în repetate rânduri: în mod nedrept şi absurd, România
este învinovăţită pentru cei aproximativ 200.000 de evrei
trimişi de unguri
la Auschwitz
! E o falsă şi nu întâmplătoare
„contabilitate”. Şi asta o ştie bine acest „jucător”
numit Elie Wiesel! E acelaşi lucru şi la „Templul Coral” din
Bucureşti. Şi-acolo, din textul înscris pe placa de marmură,
rezultă că evreii au fost trimişi la moarte de către
români. Alt fals grosolan! Mă preocupă şi mă nelinişteşte
şi faptul că pe frontispiciul sinagogii evreilor neologi din
Cluj, de pe strada Horia, continuă să existe un text mincinos,
prin care se atribuie crimele împotriva evreilor... fasciştilor!
Cine erau, de fapt, „fasciştii”? Cine i-a deportat din
ghetoul de
la Cluj
pe cei 18.000 de evrei, după ce au fost încartiruiţi
la Fabrica
de Cărămidă? Fasciştii? Nu fasciştii,
ci Statul Ungar i-a deportat! Poliţia şi jandarmeria
Regatului Ungar. Termenul „fascist” este o poleială. O
„metodă” prin care sunt ocrotiţi criminalii. E vremea, după
şaizeci de ani, să se spună adevărul, eliminând „măştile”
tranziţiei. Chiar dacă, teatral, prin anul 2005, László Tőkes
s-a aşezat în genunchi, în faţa Templului şi a rabinului-şef
al Cultului Mozaic din România, Moses Rosen, cerând iertare
pentru faptele înaintaşilor săi.
*
Faptele
petrecute atunci au îndoliat lumea civilizată. Da, în Ungaria
– cu nordul Ardealului anexat - a fost Holocaust! Şi-n România
au fost crime, a căror istorie n-are verdictul unor cercetări
temeinice, desprinse de zona intereselor politice de moment. Dar nu Elie
Wiesel are dreptul să conducă o astfel de acţiune. Oare de
ce „tac” arhivele? Oare de ce nişte pseudo-cercetători
precum Randolph Braham, după ce şi-au luat „tainul”
şi şi-au fixat pe piept cele mai înalte ordine ale unui stat,
au pornit marele travaliu de despovărare, transformând negrul
consemnat altădată, aproape în alb imaculat.
Nu
pot să nu închei acest reportaj, fără să-i povestesc
lui Elie Wiesel un fapt pe care l-am trăit
la Rozavlea
, pe Valea Izei, la
vreo douăzeci de kilometri de Sighetul său natal. O întâmplare
petrecută prin anul 2003... Eram prezent la o nouă ediţie a
unei frumoase manifestări, al cărei nume e unul aparent exotic:
„Roza Rozalina”. Vin acasă fiii satului, se-adună
formaţii folclorice din Maramureş şi de pretutindeni,
se-ncing petreceri, de la care nu lipsesc micii şi pălinca...
Şi eu sunt considerat un fel de fiu al satului, în care, atunci când
s-a declanşat cumplitul Diktat de
la Viena
,
tata era şeful postului de jandarmi. Fapt pentru care, atunci când
şi peste evreimea din Maramureş pluteau nori negri şi
familia mea a trebuit să plece... Atunci, în 2003, avea să se
petreacă un moment deosebit. A venit
la Rozavlea
o echipă de filmare americano-israeliană, formată din vreo
15 persoane. Era punctul de plecare în realizarea unui film pe traseul
Haifa-Rozavlea-Sighet-Budapesta-Auschwitz.
Şi-a
propus o temă deosebit de interesantă, dar şi actuală.
Povestea a pornit de
la Haifa. Prin
1996, un grup de ziarişti din Israel au început să
investigheze evrei proveniţi din România, care au trăit şi
au pătimit în vremea Holocaustului. Erau la fel de dezinformaţi
şi dezorientaţi ca şi dumneavoastră, domnule Wiesel!
În Haifa, au găsit o femeie care avea 82 de ani. Când au rugat-o să
le povestească despre suferinţele pe care i le-au produs românii
în perioada 1940-
1944, a
rămas mirată,
dar şi mai miraţi au rămas cei trei ziarişti care îi
bătuseră la uşă: „Să ştiţi că
românii nu mi-au făcut niciun rău! Ei s-au străduit, cât
au putut, să ne ajute. Când ne-au dus în lagărul de
la Dragomireşti
, au încercat să ne aducă apă, pâine, mâncare...
Ne-au dat haine de-ale lor, ţărăneşti, ne-au ascuns
prin şuri... După un timp, ungurii ne-au dus şi ne-au băgat
în trenuri de marfă. Ei ne-au trimis
la Auschwitz..
.”
Au
aflat apoi şi povestea familiei Ovici. „Tata avea mai
multe prăvălii în comuna de pe Valea Izei. El şi fraţii
mei mai mari le ţineau. Oamenii l-au iubit, iar noi, copiii, eram în
bună prietenie cu toţi cei de vârsta noastră. Noi am fost
zece fraţi... Eu am fost cea mai mică, şi a treia de înălţime
normală. Şapte fraţi au fost pitici...”
E
momentul când jurnaliştii au rămas câteva clipe muţi, cu
gândul spre un subiect care se anunţa senzaţional: „Cei
şapte pitici din Rozavlea românească!”... Şi
poveştile au continuat. Zeci de întrebări, albumul de amintiri,
lagărul de
la Dragomireşti
, drumul spre lagărele morţii, drama familiei, reîntoarcerile,
povestea mormântului din cimitirul evreiesc din Rozavlea, plecarea în
Ţara Făgăduinţei... Peste două zile, reportajul
senzaţional apărut în ziarele din Haifa, era preluat de ziare
de pe patru continente. O editură din Műnchen a intrat în contact
cu autorii şi le-a propus un contract pentru o carte de 300-400 de
pagini. Peste un an, cartea despre cei şapte pitici din Maramureş
– România trezea un interes nesperat de mare. Autorii cărţii,
au primit apoi o altă tentantă propunere: să participe la
realizarea unui film, care avea în vedere viaţa celor şapte
pitici, care, între altele, alcătuiau şi o formaţie
artistică unică.
Atunci,
în miezul verii 2005 am întâlnit echipa de filmare, alcătuită
din colaborarea între două Case de Film, una din Israel şi alta
din Statele Unite. Cum transmiteam în direct
la Radio Cluj
– conduceam pe-atunci Departamentul de Actualităţi – am
introdus în program şi un radioreportaj live de aproape o jumătate
de oră, relatând câteva momente încărcate de emoţie:
primarul ing. Gheorghe Vişovan, cu eşarfa tricoloră
la piept, depunând o coroană de flori la mormântul părinţilor
celor „şapte pitici”, regăsirea Casei Rituale şi a
casei familiei, iar seara,
la Sala
de Festivităţi a comunei, întâlnirea cu bătrânii
comunei. Oameni care i-au cunoscut pe cei „şapte pitici”, ca
şi pe ceilalţi evrei care au fost duşi în lagăre de către
administraţia ungară. Drame petrecute nu pe scena teatrului de război,
ci în spatele frontului. Vreo trei ore a ţinut acea „seară a
rememorărilor”, spre miezul nopţii cameramanii încă înregistrau
senzaţionalele amintiri ale „seniorilor” din Rozavlea.
Peste
două zile, echipa de filmare pleca
la Sighet
,
pe urmele familiei Ovici, dar şi ale dumneavoastră, domnule Elie
Wiesel. Traseul mai avea apoi alte două importante puncte de reper:
Budapesta şi Auschwitz. Din câte am auzit, filmul a fost realizat,
dar n-am avut însă şansa să-l văd. Pot însă, fără
ocol „diplomatic”, să vă spun – dintr-o mărturie a
coordonatorului de program, un evreu plecat din România prin anii ’70,
că imaginea iniţială apropiată de cea a dumneavoastră
(„România a ucis, a ucis, a ucis!”), n-a mai rămas
aceeaşi: prin intervenţia fermă a românilor,
la Rozavlea
, pe-atunci în zona
anexată Ungariei, evreii au simţit aproape de ei sufletul românilor.
La mai bine de 1.000 de kilometri,
la Odessa
, ca şi
la Iaşi
,
Dorohoi sau în Transnistria, era război, cu mulţi eroi şi
drame omeneşti cumplite, ale căror scenarii au rămas până
azi controversate. Au fost săvârşite pe scena teatrului de război!
(Cluj-Napoca, noiembrie 2011)
Constantin MUSTAŢĂ
|
|