Vasile Barbu s-a născut, conform propriei sale mărturisiri, în 17 martie 18891  la Geoagiul de Sus, judeţul Alba, din părinţii Vasile (tatăl său a trăit în intervalul 9 martie 1853- 24 noiembrie 19022) şi Ioana, născută Sabo3 (a trăit din 29 iunie 1859, până în 18 decembrie 1943). Tatăl său, care şi-a încheiat existenţa ca preot al Bisericii de la Râpa Râmeţului (actuala Biserică a Mănăstirii Râmeţ), era fiul lui Gheorghe Barbu [al] Stoichii (trăitor în intervalul 1829- 12 iunie 1864)4, originar din Tibru. O sursă documentară de primă importanţă pentru reînvierea vieţii (respectiv scrierea biografiei) generalului Vasile Barbu, este cu siguranţă Autobiografia sa, referitoare la cariera militară din anii 1908-1942, editată şi comentată istoric recent5. Cu certitudine, orice autobiografie, dar mai ales una redactată cu obiectivitate şi cu meşteşug istoric, cum este cea de faţă, constituie o sursă documentară de primă importanţă pentru scrierea biografiei diverselor personaje şi personalităţi ale istoriei. Un atare adevăr poate fi verificat şi în cazul biografiei fostului general Vasile Barbu- reflectată substanţial în Autobiografia sa dedicată activităţii proprii de militar, care constituie în mod cert pentru noi o bază documentară solidă.

Din start este necesar să relevăm faptul că atracţia pentru satul natal şi locurile de baştină, de fapt forţa lor formatoare, nu a putut fi ştearsă din universul interior al personajului invocat. Este prezentată sintetic, în Autobiografia editată numai o parte a vieţii fostului general Vasile Barbu, dar cu siguranţă editarea manuscriselor sale, dintre care o serie întreagă se află în colecţia documentară a Muzeului din Alba Iulia, substanţial augmentată prin donaţia recentă a nepoatei generalului, doamna Mariana Peteu, se află doar la începuturi.

Dacă ţi-ai petrecut copilăria în comuna Stremţ, cu deosebire la Geoagiul de Sus, nu ai cum să nu îţi doreşti să revii acolo, din nou şi din nou. Şi de fapt duci însemnul locurilor şi al oamenilor care au influenţat oarecum, mai mult sau mai puţin direct, existenţa ta, aşa cum şi l-a dus şi generalul Vasile Barbu, care după detenţie şi domiciliu forţat a revenit anual în satul originar, cu nostalgia locului strămoşesc.

Cu ocazia redactării lucrării Monografia comunei Stremţ, apărută în august 2011, doamna Marieta Tecşa l-a ajutat pe autorul comunicării de faţă să descopere fotografii, documente şi informaţii interesante despre rudele domniei sale, printre care se număra şi generalul Vasile Barbu. Doamna Tecşa l-a ajutat să ia legătura cu nepoata generalului, doamna Mariana Peteu şi soţul acesteia, domnul Gheorghe Peteu,  din Bucureşti. Domniile lor au avut deosebita amabilitate de a răspunde curioziţăţii noastre legate de viaţa generalului şi activitatea sa profesională, amabilitate care nu s-a limitat la acte exterioare, ci au avut generozitatea de a oferi documente deosebit de valoroase Muzeului Unirii din Alba Iulia. Generalul Barbu a fost căsătorit cu Cornelia (Pascu) şi au avut un fiu - Zeno Barbu. Acesta s-a căsătorit cu Ioana, a căror fiică a fost Mariana, căsătorită cu Gheorghe Peteu din Bucureşti. Familia Peteu are o singură fiică, Delia, strănepoata generalului. Doamna Marieta Tecşa ne-a povestit că generalul Barbu a făcut închisoare şi a avut domiciliu forţat, în perioada comunistă. După eliberare venea vara pentru 2-3 săptămâni la Geoagiu de Sus, la învăţătorul Cioara Maftei. Domnul Gheorghe Repede din Geoagiu de Sus, nepot al generalului, ne-a relatat de asemenea că mama generalului, Ioana Barbu, era născută Sabău (Sabo), din  Geoagiu de Sus, iar tatăl generalului, preotul  Vasile Barbu, era originar din Tibru. Tot de la domnul Repede am aflat că generalul Vasile Barbu a fost prieten cu Alexandru Vaida Voevod, fost prim ministru al României, cum de altfel a fost şi un apropiat al lui Iuliu Maniu.

Ţinem să mulţumim doamnei Marieta Tecşa din Geoagiu de Sus, doamnei Mariana Peteu şi domnului Gheorghe Peteu din Bucureşti, familiei Repede, Eugenia şi Ioan, din Cugir şi familiei Repede, Alexandrina şi Gheorghe, din Geoagiu de Sus pentru sprijinul acordat în documentarea realizată, referitoare la viaţa şi activitatea de interes istoric naţional a Generalul Vasile Barbu.

În cadrul monografiei dedicate Stremţului s-a încercat să se reconstituie, pe bază documentară, participarea locuitorilor comunei la diferite evenimente istorice de însemnătate deosebită. Cu ocazia respectivă, s-au înseriat şi numele celor 22 eroi geogeni participanţi la primul zăboi mondial, printre care nu a fost inclus şi cel al locotenentului major Vasile Barbu6, pentru că oricum se făceau referiri ulterioare la fostul general maior (r), ca fiu al locului, care a fost decorat de mai multe ori pentru faptele de vitejie săvârşite pe front. Printre aceşti tineri, originari din Geoagiul de Sus s-a numărat şi Augustin Roşianu7, fost soldat austro-ungar, din Regimentul 50 Infanterie, din Alba Iulia, care la un moment dat, ajuns şi el, împreună cu alţi confraţi,  prizonier la ruşi (după ce dezertase din armata austro-ungară), îi scria Ministrului Român de Război, Vintilă I. Brătianu, în termeni emoţionanţi, pentru a fi primit ca luptător în armata română. Scrisoarea lui, din iunie 1917, redactată la Pongoma (Rusia), a fost republicată în revista Timpul Transilvaniei, din 7 Decembrie 1939, apărută la Arad 8 (sub titlul: O pagină măreaţă din istoria războiului pentru întregire. Scrisoarea emoţionantă a soldatului ardelean Augustin Roşianu) şi a restârnit ecouri admirative puternice pentru profilul intelectual şi moral al unui simplu soldat român, originar din Geoagiul de Sus, participant la primul război mondial, după ce ea fusese editată pentru prima dată în 1922.

Editorul scrisorii respective, din 1939, Ion I. Pogana, a conversat la un moment dat cu generalul Vasile Barbu pe marginea textului respectiv şi a aflat că acesta din urmă îl cunoscuse foarte bine pe consăteanul său combatant în primul război mondial, Augustin Roşianu, conform unei notiţe adăugate la textul dactilografiat al articolului de ziar amintit: „Notă: Cu ocazia unei vizite făcute generalului Vasile Barbu, aflând că este originar din Geoagiul de Sus, judeţul Alba, i-am pomenit de Augustin Roşianu şi de scrisoarea acestuia. Generalul Vasile Barbu mi-a declarat imediat că l-a cunoscut bine pe consăteanul său Augustin Roşianu şi m-a rugat să îi duc acest articol, publicat în anul 1939. Dar când să-i duc articolul, regretatul general nu mai era în viaţă”9.

Chiar dacă Vasile Barbu nu a dezertat de pe front, în anii 1916-1918, după intrarea în război a României (în 27 august 1916), pentru că a făcut în aşa fel ca nu cumva să fie pus în situaţia de a fi obligat să tragă în fraţii săi de peste munţi, rămânând la partea sedentară a Regimentului său, locotenentul major şi apoi căpitanul Vasile Barbu a fost cu siguranţă de partea celor care au fugit dincolo. De aceea, considerăm că măsurile luate împotriva sa, în legătură cu evadarea, în decembrie 1916, a unui grup de 4 ofiţeri şi 13 subofiţeri români din Regimentul 64 Infanterie de la Orăştie , colegii de trupă ai viitorului general, de pe frontul din Galiţia, nu vor fi fost lipsite de temei şi dacă el nu ar fi fost reţinut la  Viena , sau ulterior la Sibiu , şi ar fi ajuns din nou pe front, în noile condiţii, ar fi dezertat şi el, cu siguranţă.

Desigur, i s-a consacrat o atenţie deosebită portretului (biografiei) generalului Vasile Barbu, în cadrul secţiunii Personalităţile comunei Stremţ, a monografiei amintite, inserând, succint, în cadrul medalionului respectiv10 şi unele informaţii documentare inedite, spicuite din manuscrisele arhivei familiale, inclusiv din cuprinsul Autobiografiei. Astfel, contribuţia biografică din 2011 avea destule detalii înnoitoare faţă de cea care îi fusese consacrată anterior, într-o foarte bine documentată lucrare de altfel, din 200411, mai puţin cunoscută şi ea ca reper bibliografic.

Tot datorită sondajelor noastre documentare la Geoagiul de Sus, prin doamnele Marieta Tecşa şi îndeosebi Mariana Peteu, au ajuns la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, mai multe piese documentare referitoare la viaţa şi activitatea fostului general Vasile Barbu. Ne referim acum fugitiv, doar la două reviste şi la manuscrisul unui Arbore genealogic al familiei, realizat cu siguranţă la solicitarea fostului general (de către Cornel I. Repede), care relevă faptul că personajul analizat s-a simţit tot timpul ancorat în lumea sa originară, fiind permanent fascinat de originea şi proliferarea neamului din care se trăgea şi căruia a simţit cu tărie că i-a aparţinut până la sfârşitul vieţii.

O revistă din arhiva familială avută în vedere este un număr din Familia, Seria V, Anul 14 (114) nr. 7 (155), iulie 1978, în care pe pagina a 11-a se publicau Fragmente dintr-o Incursiune în istoria militară a Ardealului de Coriolan Gheţie. Era o curajoasă şi ciudată, în acelaşi timp, „recenzie” deghizată la o lucrare de istorie militară a generalului (aflată în manuscris!), nepublicată atunci şi nepublicabilă cu siguranţă, din punctul de vedere oficial al vremii, pentru că viziunea sa istorică nu corespundea cu tipul de istorie comanditată politic a momentului, care numai ea putea fi aplicată unui asemenea subiect istoric, inclusiv evenimentelor din anii 1918-1919. Elogiul făcut autorului de către Coriolan Gheţie era unul dintre cele mai sincere, dar acest lucru se petrecea în chiar anul morţii personajului evocat acum de către noi, deci el era cu totul tardiv, pentru recunoaşterea marilor merite istorice, culturale şi educative ale generalului Vasile Barbu.

O altă revistă la care ne-am oprit, provenind din aceeaşi colecţie familială, era Scînteia. Supliment, Nr. 6, pentru luna noiembrie 1968, în care, pe pagina 8, într-un articol intitulat „Pe-al nostru steag e scris unire” şi nesemnat, apărea, deghizat bine,  şi un succint interviu, care i se luase doamnei Cornelia Barbu, soţia generalului, recent întors din Bărăgan (din Insula Mare a Brăilei, unde avusese domiciliu forţat, după anii grei de detenţie la care a fost supus, ca atâţia alţi făuritori de seamă ai României Mari), despre participarea parsonală, a celei din urmă, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Iată ce declara ziaristului, care realizase articolul, Cornelia Barbu, participantă oficială şi ea la înfăptuirea Marelui Act Istoric de la Alba Iulia , cu credenţional din partea Asociaţiei Femeilor Române din Sibiu: „Au produs un mare entuziasm punctele din proclamaţie în care se formulau largi drepturi democratice, pentru toţi cetăţenii statului, indiferent de naţionalitate, confesiune, grad de cultură, drepturi stipulate la articolul III, în cele 6 puncte, ne-a spus Cornelia Barbu, delegată a Asociaţiei femeilor din Sibiu. Noi femeile, care ne aflam la balcon, am aplaudat cu însufleţire mai ales punctul care prevedea drepturi egale cu bărbaţii pe tărâm politic12...”.

De fapt Arborele genealogic, desenat la Bucureşti în 7 august 1985 de Profesor Inginer Cornel I. Repede, pe baza informaţiilor furnizate în mare, putem considera, de către generalulul Vasile Barbu (oricum lucrarea s-a realizat la sugestia sa!), este  Arborele genealogic al familiei Sabău de Geoagiul de Sus, respectiv al familiei mamei sale, de care generalul s-a simţit foarte ataşat, pe întreg parcursul vieţii. Arborele începea spectaculos cu Pavel Sabău (1760- 1830), tatăl bunicului său dinspre mamă, Pamfir! Se găsise, probabil piatra sa de mormânt sau se ştia de existenţa lui din surse documentare locale13!. Nu pare prea cert faptul că Pavel Sabău l-a avut ca fiu (ci, poate, ca nepot!) pe Pamfir (1813-1890, sau 1820- 1897), dacă într-adevăr el se născuse prin 1760, deoarece el ar fi avut 53, sau 60 de ani la naşterea fiului său, ceea ce este desigur puţin probabil, dacă nu cu totul neobişnuit14. Pamfir şi Elena Sabo au avut cel puţin 3 fete, Ioana (29 iunie 1859-18 decembrie 1943), căsătorită cu Vasile Barbu (1853-decembrie 1902), Ana decedată în 1944- căsătorită cu Nicolae Repede (decedat în 1905) şi Istina (născută în 1853)- căsătorită cu Ioan Murgău. Cercetarea, pe baza căreia s-a realizat sinteza genealogică amintită, denotă atracţia irezistibilă a generalului pentru istorie şi ştiinţele sale auxiliare (în speţă pentru genealogie) şi trebuie iarăşi să recunoaştem că Vasile Barbu ştia să procedeze metodic şi ştiinţific în cercetarea trecutului (ceva din preocupările sale transmiţându-i-se şi lui Cornel I. Repede).

Ca o potrivită introducere spre biografia generalului (lucrare pentru care strângem desigur informaţii diverse) apelăm la evocarea sintetică pe care Eugen Hulea i-o făcea lui Vasile Barbu, în calitatea sa de fost bun prieten şi cunoscător, la modul direct, al vieţi şi activităţii sale15, în paginile anuarului Apulum, din 1979: „Munţii Apuseni, cu profilul semeţ, cu roci purtătoare de aur, cu climă aspră şi ierni prelungite, au zămislit oameni de caracter dârz, pătrunşi de dragoste faţă de popor şi de neostoita cercetare a trecutului său, încărcat de atâtea suferinţe, din care izbucneau periodic mari răscoale şi revoluţii. Un bogat şi curat strop uman din aceste vrednicii, s-a acumulat şi în fiinţa lui Vasile Barbu, de curând reîntors ad patres (s. n.), după o vieţuire dedicată integral neamului din care s-a născut şi binelui obştesc, pe care l-a slujit timp de [aproape] nouăzeci de ani...Democrat, în înţelesul pur al noţiunii, prieten devotat şi constant, fire deschisă şi neşovăitoare de a vorbi adevărul în orice împrejurare16, acesta a fost omul căruia îi închinăm aceste rânduri, cu o lacrimă izvorâtă din cea mai înaltă şi sinceră preţuire”17.

În legătură cu rodul intelectual şi practic al vieţii lui Vasile Barbu, acelaşi autor afirma următoarele: „Activitatea desfăşuraţă pe teren organizatoric, de esenţă militară, decedatul a dublat-o cu lucrări de istorie, cum ar fi, de pildă, pretenţioasa versiune a revoluţiei din toamna anului 1918, rămasă în manuscris şi alte elaborări privind aceeaşi perioadă, ca înfiinţarea consiliilor şi gărzilor naţionale din întreaga Transilvanie etc. A tipărit zeci de broşuri cu conţinut militar, donate muzeului din Alba Iulia, în cuprinsul cărora surprindem şi numeroase date biografice ale dispărutului. Memoriile personale, apostilate cu restricţia de a fi publicate numai după moartea sa, vor completa substanţial aceste crâmpeie ale vieţii bogate în fapte. Volumul şi diversitatea lor ni-l atestă pe Vasile Barbu ca o personalitate marcantă şi ca un distins fiu al neamului”18.

În faza actuală, cu editarea şi comentarea istorică a Autobiografiei generalului Vasile Barbu ne aflăm tocmai la debutul restituirilor istorice, pe care le preconizase Eugen Hulea în 1979, anume în momentul începerii publicării lucrărilor de tot felul lăsate de către Vasile Barbu în manuscris, inclusiv a textelor sale evocator-autobiografice sau memorialistice în general, din cadrul cărora am ales să edităm, pentru început, Autobiografia sa referitoare, în principal, la activitatea militară din anii 1908-1942, deoarece ea reliefează şi contribuţia sa importantă la realizarea Marii Unirii şi la instituirea Armatei şi Jandarmeriei Române în primii ani de fiinţare a României Mari.

Am urmărit să analizăm mai întâi informaţiile autobiografice- în sens direct şi strict, pe care sursa investigată ni le furnizează, cu mare parcimonie, aşa cum îi stătea bine unui bărbat dedat îndeosebi la fapte şi mai apoi, doar, la vorbe. Mărturisirile sale sunt făcute metodic, extrem de ordonat şi după un plan de redactare precis configurat, în stil cazon (în înţelesul bun al expresiei), lapidar şi la obiect. Cum s-ar zice, textul a fost redactat cu mare exactitate după planul sau strategia de redactare, configurate iniţial, urmărit cu rigurozitate, fără nicio divagaţie inutilă, conform dictonului militar punct ochit- punct lovit. Dar dincolo de obiectivitatea rece şi rigurozitatea excesivă a textului, noi trebuie să decelăm trăirile reprimate şi să scoatem la iveală valoarea complexă a informaţiilor istorice pe care autobiografia le conţine condensate, pentru a releva întreaga lor bogăţie de semnificaţii şi deschideri pentru cunoaşterea - aşa cum au fost- a unor interesante vremuri istorice, trăite de către autor. E necesar să stoarcem întreaga semnificaţie a faptelor relatate, deoarece ele ne parvin de la un personaj direct implicat în derularea lor, respectiv de la un martor ocular şi un trăitor al evenimentelor respective, personajul în sine, împreună cu autobiografia redactată la vârsta când avea în urmă o activitate militară de 34 de ani. Astfel, Autobiografia generalului este pentru noi o sursă istorică de gradul I (prin intermediul căreia se reflectă în mod direct, nemediat trecutul istoric). Faptele istorice prezentate se reflectă, se oglindesc, astfel, fără intermediari, în sursa istorică analizată, autobiografia nefiind decât o oglindă a lor, cu doza sa de subiectivitate inerentă oricăror referiri personale la realitatea exterioară subiecţilor istorici.

Iar în acest context este cu atât mai importantă mărturia lui Eugen Hulea, care a trăit şi el evenimentele Marii Uniri, ca gardist naţional, despre rolul pe care l-a jucat Vasile Barbu în zilele de 28 noiembrie- 1 Decembrie 1918, în calitate de adjunct al comandantului Gărzilor Naţionale, reunite în zilele respective la Alba Iulia. Funcţia de comandant a fost exercitată, cum bine se ştie, de către căpitanul Florian Medrea, ca reprezentant al Gărzilor Naţionale din zona Alba Iuliei, gazda Marelui eveniment. Dar cum forţele gardiste locale şi zonale (în jur de 1000 militari) nu puteau asigura pe deplin securitatea Marii Adunări şi pentru a preîntâmpina orice risc, Florian Medrea, cu concursul şi din însărcinarea  Consiliului Naţional Român Central (în special al preşedintelui acestui organism, Dr. Ştefan Cicio Pop) a solicitat sprijinul altor Gărzi Naţionale, respectiv al celor de la Sibiu , Cluj, Orăştie, Blaj etc. pentru a conlucra la asigurarea bunei desfăşurări a Adunării. Respectiv, Eugen Hulea mărturiseşte fără echivoc faptul că Vasile Barbu (care însă nu era locotenent19,  ci, căpitan20) conlucrase îndeaproape cu Florian Medrea la elaborarea planului strategic şi tactic de asigurare a pazei şi bunei desfăşurări a Marii Adunări. În acest sens, Eugen Hulea amintea următoarele: „...Rezultatul a fost cel scontat: trupele germane au ocolit oraşul [Alba Iulia, n. n.], mărşăluind pe câmpiile desfundate, spre a ieşi la şoseaua naţională, lăsând în urma lor chesoane, bucătării etc. împotmolite. A doua ameninţare, aceasta permanentă şi mult mai posibilă o reprezenta detaşamentul secuiesc cantonat în gara Teiuş, cu avanposturi împinse până la podul de peste Mureş, în dreptul comunei Mihalţ. Acest pericol însă a fost neutralizat printr-un dispozitiv de apărare compus din trei centuri, conceput de căpitanul Medrea şi locotenentul [recte căpitanul, n. n.] Barbu, sistem care interzicea apropierea de oraş a oricărui inamic potenţial”21. Deci, repetând, la relatarea lui Eugen Hulea avem de făcut doar observaţia că Vasile Barbu era în mod absolut cert căpitan, începând de fapt din noiembrie 1917, având acelaşi grad cu Florian Medrea şi fiind, nu întâmplător- cum vom argumenta în continuare, primul dintre conducătorii gardişti care s-au prezentat la Alba Iulia pentru a suplimenta forţele militare locale, în 28 noiembrie 1918 (când el sosea cu primele 2 plutoane din compania sa, a 3-a a Gărzii Naţionale de la Sibiu ), lui menindu-i-se acest rol important, deoarece el se bucura şi de protecţia deosebită a preşedintelui Consiliului Naţional Central, dr. Ştefan Cicio Pop, care devenise de altfel de curând şi naşul de căsătorie al tinerei familii Barbu. Imediat, de la sosirea sa la Alba Iulia , în 28 noiembrie 1918, Vasile Barbu a devenit adjunct al căpitanului Florian Medrea (şi şi-a menţinut această funcţie oficială, până la plecarea sa din Alba Iulia), în calitatea sa de comandant al Gărzilor Naţionale Reunite în zilele de 28- noiembrie- 1 Decembrie 1918 (aşa cum a fost adjunct al aceluiaşi Florian Medrea şi cu ocazia organizării Corpului de moţi Horea), pentru asigurarea pazei, securităţii şi bunei desfăşurări a Adunării, fiind evident că el nu l-a înlocuit, cum interpreta greşit un coleg modernist, din funcţia de adjunct al Gărzii Naţionale Române Albaiuliene propriu-zise, pe locotenentul Ovidiu Gritta, care şi-a menţinut funcţia avută anterior şi pe parcursul şederii lui Vasile Barbu la Alba Iulia. Astfel, mărturia sa în acest sens din Autobiografie, trebuie luată ad litteram, deoarece Vasile Barbu nu a fost mitoman, ci un subiect istoric şi un martor obiectiv al faptelor petrecute la Alba Iulia , inclusiv în privinţa propriilor sale acte săvârşite atunci, el nefiind adeptul înfloririi adevărului istoric, în general. Ceea ce nu ne spunea totuşi, în Autobiografia sa, era faptul că atunci, atât el cât şi soţia sa Cornelia, se bucurau de deplina şi înalta protecţie a lui Ştefan Cicio Pop, existând între ei o prietenie şi o consideraţie deosebită, de unde, probabil a rezultat şi trimiterea în mod special, cu o însărcinare deosebită, a lui Vasile Barbu, de la Sibiu la Alba Iulia. El era, pe de altă parte şi un ofiţer, cu o foarte bună pregătire profesionlă (dovedită pe frontul din Galiţia îndeosebi, unde capacitatea sa de orientare strategică deosebită îi atrăsese, la un moment dat, atenţia generalui Goldbach!), în acel moment, aportul său de tactician fiind considerat, îndeosebi de către Ştefan Cicio Pop, ca extrem de necesar, pentru buna organizare a pazei şi securităţii Adunării. Funcţia respectivă, de adjunct al comandantului Gărzilor Naţionale Reunite pentru a asigura paza, securitatea şi buna defăşurare a Marii Adunări de la Alba Iulia , a exercitat-o, în mod natural, numai pe parcursul celor 4 zile amintite, respectiv numai în contextul de dinainte, din timpul şi imediat de după constituirea, deliberările şi manifestările populare ale Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. În calitatea de adjunct al căpitanului Florian Medrea, căpitanul Vasile Barbu, venit în mod special pentru aceasta de la Sibiu , încă din 28 noiembrie, a şi participat la perfectarea planului tactic amintit, contribuţia sa în acest sens fiind evidentă, în lumina mai multor manuscrise din arhiva familială (pe care avem de asemenea intenţia de a le edita), inclusiv a celor trei schiţe strategice referitoare la centurile de siguranţă ale Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, la itinerariile de afluire a poporului la Alba Iulia , pe Câmpul lui Horea, precum şi la repartiţia tribunelor, afluirea şi dispersarea coloanelor de pe Câmpul lui Horea (planuri originale care există în arhiva familială a fostului general). Putem considera că în contextul dat, contribuţia sa strategică şi practic militară, a fost, alături de cea a lui Florian Medrea, esenţială. 

Prin strădaniile noastre de a recupera şi face cunoscută specialiştilor şi marelui public zestrea documentară a familiei fostului general Vasile Barbu, fiu al Judeţului Alba, nu am făcut decât să salvăm de la distrugere mărturii documentare importante referitoare la un răstimp istoric îndelungat, marcat de mari evenimente, cele două conflagraţii mondiale, Marea Unire, perioada interbelică, dictatul de la Viena , perioada de după 1945, în toate evenimentele personajul nostru fiind mai mult sau mai puţin implicat, dar toate oglindindu-se în biografia sa şi influenţându-i destinul. Este de menţionat şi faptul că în cariera sa militară, important a fost şi rolul jucat de el în întemeierea Jandarmeriei române, în calitatea sa de absolvent de drept fiind implicat inclusiv în elaborările legislative referitoare la Jandarmerie , jucând, printre altele, şi rolul de întemeietor al Revistei Jandarmeriei.

Prin consideraţiile noastre actuale, nu dorim decât să atragem atenţia asupra biografiei unui personaj important al istoriei noastre, ale cărui manuscrise reprezintă surse istorice de mare valoare, chiar dacă, în contextul lor se mai simt unele subiectivtăţi inerente, nota lor preponderentă fiind însă cea de obiectivitate şi de prezentare a unor adevăruri istorice incontestabile, indiferent de consecinţe sau interpretări, conform idealului lui Petru Maior, respectiv de redare a adevărului istoric. De aceea, cercetarea noastră s-a direcţionat, în ultimul timp spre valorificarea interesantelor mărturisiri şi studii istorice ale fostului general Vasile Barbu, fiu plin de personalitate al meleagurilor judeţului Alba.

Dr.Gabriela Mircea, Cristian Florin Bota,

Note

1  În manuscrisul Autobiografiei apare ca dată a naşterii ziua de 17 martie 1889, iar la primii autori care au relatat despre viaţa şi activitatea sa s-a dat ca an al naşterii 1888 (vezi Eugen Hulea, In memoriam Vasile Barbu (n. 17/ III. 1888- m. 13. IX. 1978), în Apulum, XVII, 1979, p. 699 şi  Dorin Petresc, Ioan Lăzărescu, Istoria Regimentului cezar şi regesc Nr. 64 Orăştie, Deva, 2004, p. 224-227).

2 Se pare că nu a murit în decembrie, acelaşi an, cum se specifica în Arborele genealogic al familiei Sabău (!).

3 Păstrăm această grafie, fără să o maghiarizăm (adică fără a scrie numele sub forma Szabó), cum se obişnuia înainte de 1918, sau sub forma Sabău, utilizată şi ea în familie, deoarece forma respectivă a numelui constituia o tradiţie în zona şi familia respectivă şi deoarece, cu litere chirilice, cum am mai găsit în documente numele, slovele redau sunetele aşa cum se pronunţau, deşi ne este foarte clar, în cazul acestei familii româneşti din Geoagiul de Sus, că numele respectiv a fost supus unui proces de maghiarizare.

4 A murit tânăr la 35 de ani.

5 Vezi Gabriela Mircea, Cristian Florin Bota, Autobiografia generalului Vasile Barbu, fost comandant adjunct al Gărzilor Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, ca izvor istoric, Alba Iulia, Tipografia Tiporex, 2011, format A4, 97 pagini.

6 Vezi Cristian Florin Bota, Monografia comunei Stremţ, Alba Iulia, 2011, p. 54

7 Pe care l-am avut în atenţie în monografia menţionată (Ibidem, p. 54)

8 A fost publicată şi în Monografia comunei Stremţ, după P. Nemoianu, Prima Alba Iulie. Voluntarii români în războiul pentru întregirea neamului, Timişoara, 1922, p. 13-16, dar o reinterpretăm acum, după un manuscris dactilografiat din Arhiva personală a Generalului Vasile Barbu.

9 Manuscris dactilografiat din Arhiva familială General Vasile Barbu, p. [3]. Noi am actualizat grafia, pentru ca mesajul textului să fie mai clar.

10 Vezi Cristian Florin Bota, op. cit., p. 286.

11 Dorin Petresc, Ioan Lăzărescu, op. cit., p. 224-227, pentru semnalarea căreia îi mulţumim domnului Iulius Mureşan.

12 Şi observăm că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 este primul Forum politic naţional românesc, în cadrul căruia femeile au avut realmente un rol de jucat şi un cauvânt de spus, fiind şi ele, alături de tineretul implicat, adeptele Unirii necondiţionate cu România şi doritoare de-a li se conferi drepturi politice identice cu cele ale bărbaţilor, ceea ce constituia o stipulaţie politică deosebit de progresistă a momentului. 

13 Desigur îi putuse relata despre acest mai degrabă străbunic decât bunic şi propria sa mamă, dar ea nu putea şti nimic altceva despre el decât ceea ce îi relatase el însuşi. Ioana îl prinsese în viaţă până la vârsta de 17 ani dacă Pamfir se născuse în 1813, sau până la 10 ani doar, dacă se născuse numai în 1829, ceea ce ar fi însemnat că avusese doar amintiri destul de vagi despre el!

14 Dar dacă el a fost realmente tatăl lui Pamfir, atunci ar fi putut să se nască prin 1780, ca să aibă 33 sau 40 de ani la naşterea celui din urmă, ceea ce ar fi mai de acceptat, incluzându-se aici şi ideea că el ar trăit numai în jur de 50 de ani, nu 80, cum ar reieşi din Arborele genealogic analizat.

15 Notăm de asemenea faptul că amândoi cei implicaţi au fost protagonişti ai Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, fiind direct implicaţi în derularea evenimentelor, respectiv în asigurarea pazei, securităţii şi bunei desfăşurări a Adunării, chiar dacă Eugen Hulea avea doar 19 ani atunci, iar viitorul general era cu 10 ani mai bătrân, având 29 de ani!

16 Portretul moral sintetic, realizat de Eugen Hulea, în 1979, corespunde întru totul alcătuirii interioare a personajului evocat.

17 Eugen Hulea, op. cit., p. 699.

18 Ibidem.

19 Cum deformat prezenta lucrurile, din memorie, Eugen Hulea în 1978 şi trebuie să acceptăm aici amendamentul că memoria uneori alterează sensibil, mai mult sau mai puţin, realitatea trecută! Desigur esenţa celor relatate era corectă, doar gradul lui Vasile Barbu era altul!

20 Vasile Barbu fusese avansat căpitan în armata austro-ungară din noiembrie 1917, fiind, în mod evident, egal în grad cu Florian Medrea!

21 Ewugen Hulea, Alba Iulia în zilele Marii Uniri din 1918, în Apulum, XVI, 1978, p. 456.