Vasile
Barbu s-a născut, conform propriei sale mărturisiri, în
17 martie 18891
la Geoagiul
de Sus, judeţul
Alba, din părinţii Vasile (tatăl său a trăit
în intervalul 9 martie 1853- 24 noiembrie 19022)
şi Ioana, născută Sabo3 (a
trăit din 29 iunie 1859, până în 18 decembrie 1943). Tatăl
său, care şi-a încheiat existenţa ca preot al
Bisericii de
la Râpa Râmeţului
(actuala
Biserică a Mănăstirii Râmeţ), era fiul lui Gheorghe
Barbu [al] Stoichii (trăitor în intervalul 1829- 12 iunie
1864)4, originar din Tibru.
O
sursă documentară de primă importanţă
pentru reînvierea vieţii (respectiv scrierea biografiei)
generalului Vasile Barbu, este cu siguranţă
Autobiografia sa, referitoare la cariera militară din anii
1908-1942, editată şi comentată istoric recent5. Cu certitudine, orice autobiografie, dar
mai ales una redactată cu obiectivitate şi cu meşteşug
istoric, cum este cea de faţă, constituie o sursă
documentară de primă importanţă pentru
scrierea biografiei diverselor personaje şi personalităţi
ale istoriei. Un atare adevăr poate fi verificat şi în
cazul biografiei fostului general Vasile Barbu- reflectată
substanţial în Autobiografia sa dedicată activităţii
proprii de militar, care constituie în mod cert pentru noi o bază
documentară solidă. |

|
Din
start este necesar să relevăm faptul că atracţia
pentru satul natal şi locurile de baştină, de fapt forţa
lor formatoare, nu a putut fi ştearsă din universul interior al
personajului invocat. Este prezentată sintetic, în Autobiografia
editată numai o parte a vieţii fostului general Vasile Barbu,
dar cu siguranţă editarea manuscriselor sale, dintre care o
serie întreagă se află în colecţia documentară a
Muzeului din Alba Iulia, substanţial augmentată prin donaţia
recentă a nepoatei generalului, doamna Mariana Peteu, se află
doar la începuturi.
Dacă
ţi-ai petrecut copilăria în comuna Stremţ, cu deosebire
la Geoagiul
de Sus, nu ai cum să nu îţi doreşti să revii acolo,
din nou şi din nou. Şi de fapt duci însemnul locurilor şi
al oamenilor care au influenţat oarecum, mai mult sau mai puţin
direct, existenţa ta, aşa cum şi l-a dus şi generalul
Vasile Barbu, care după detenţie şi domiciliu forţat a
revenit anual în satul originar, cu nostalgia locului strămoşesc.
Cu
ocazia redactării lucrării Monografia comunei Stremţ,
apărută în august 2011, doamna Marieta Tecşa l-a ajutat pe
autorul comunicării de faţă să descopere fotografii,
documente şi informaţii interesante despre rudele domniei sale,
printre care se număra şi generalul Vasile Barbu. Doamna Tecşa
l-a ajutat să ia legătura cu nepoata generalului, doamna Mariana
Peteu şi soţul acesteia, domnul Gheorghe Peteu,
din Bucureşti. Domniile lor au avut deosebita amabilitate de a
răspunde curioziţăţii noastre legate de viaţa
generalului şi activitatea sa profesională, amabilitate care nu
s-a limitat la acte exterioare, ci au avut generozitatea de a oferi
documente deosebit de valoroase Muzeului Unirii din Alba Iulia. Generalul
Barbu a fost căsătorit cu Cornelia (Pascu) şi au avut un
fiu - Zeno Barbu. Acesta s-a căsătorit cu Ioana, a căror
fiică a fost Mariana, căsătorită cu Gheorghe Peteu din
Bucureşti. Familia Peteu are o singură fiică, Delia, strănepoata
generalului. Doamna Marieta Tecşa ne-a povestit că generalul
Barbu a făcut închisoare şi a avut domiciliu forţat, în
perioada comunistă. După eliberare venea vara pentru 2-3 săptămâni
la Geoagiu
de Sus, la învăţătorul
Cioara Maftei. Domnul Gheorghe Repede din Geoagiu de Sus, nepot al
generalului, ne-a relatat de asemenea că mama generalului, Ioana
Barbu, era născută Sabău (Sabo), din
Geoagiu de Sus, iar tatăl generalului, preotul
Vasile Barbu, era originar din Tibru. Tot de la domnul Repede am
aflat că generalul Vasile Barbu a fost prieten cu Alexandru Vaida
Voevod, fost prim ministru al României, cum de altfel a fost şi un
apropiat al lui Iuliu Maniu.
Ţinem
să mulţumim doamnei Marieta Tecşa din Geoagiu de Sus,
doamnei Mariana Peteu şi domnului Gheorghe Peteu din Bucureşti,
familiei Repede, Eugenia şi Ioan, din Cugir şi familiei Repede,
Alexandrina şi Gheorghe, din Geoagiu de Sus pentru sprijinul
acordat în documentarea realizată, referitoare la viaţa şi
activitatea de interes istoric naţional a Generalul Vasile Barbu.
În
cadrul monografiei dedicate Stremţului s-a încercat să se
reconstituie, pe bază documentară, participarea locuitorilor
comunei la diferite evenimente istorice de însemnătate deosebită.
Cu ocazia respectivă, s-au înseriat şi numele celor 22 eroi
geogeni participanţi la primul zăboi mondial, printre care nu a
fost inclus şi cel al locotenentului major Vasile Barbu6, pentru că oricum se făceau
referiri ulterioare la fostul general maior (r), ca fiu al locului, care a
fost decorat de mai multe ori pentru faptele de vitejie săvârşite
pe front. Printre aceşti tineri, originari din Geoagiul de Sus s-a
numărat şi Augustin Roşianu7,
fost soldat austro-ungar, din Regimentul 50 Infanterie, din Alba Iulia,
care la un moment dat, ajuns şi el, împreună cu alţi
confraţi, prizonier la ruşi
(după ce dezertase din armata austro-ungară), îi scria
Ministrului Român de Război, Vintilă I. Brătianu, în
termeni emoţionanţi, pentru a fi primit ca luptător în
armata română. Scrisoarea lui, din iunie 1917, redactată
la Pongoma
(Rusia), a fost
republicată în revista Timpul Transilvaniei, din 7 Decembrie
1939, apărută
la Arad
8 (sub
titlul: O pagină măreaţă din istoria războiului
pentru întregire. Scrisoarea emoţionantă a soldatului ardelean
Augustin Roşianu) şi a restârnit ecouri admirative
puternice pentru profilul intelectual şi moral al unui simplu soldat
român, originar din Geoagiul de Sus, participant la primul război
mondial, după ce ea fusese editată pentru prima dată în
1922.
Editorul
scrisorii respective, din 1939, Ion I. Pogana, a conversat la un moment
dat cu generalul Vasile Barbu pe marginea textului respectiv şi a
aflat că acesta din urmă îl cunoscuse foarte bine pe consăteanul
său combatant în primul război mondial, Augustin Roşianu,
conform unei notiţe adăugate la textul dactilografiat al
articolului de ziar amintit: „Notă: Cu ocazia unei vizite
făcute generalului Vasile Barbu, aflând că este originar din
Geoagiul de Sus, judeţul Alba, i-am pomenit de Augustin Roşianu
şi de scrisoarea acestuia. Generalul Vasile Barbu mi-a declarat
imediat că l-a cunoscut bine pe consăteanul său Augustin Roşianu
şi m-a rugat să îi duc acest articol, publicat în anul 1939.
Dar când să-i duc articolul, regretatul general nu mai era în viaţă”9.
Chiar
dacă Vasile Barbu nu a dezertat de pe front, în anii 1916-1918, după
intrarea în război a României (în 27 august 1916), pentru că
a făcut în aşa fel ca nu cumva să fie pus în situaţia
de a fi obligat să tragă în fraţii săi de peste munţi,
rămânând la partea sedentară a Regimentului său,
locotenentul major şi apoi căpitanul Vasile Barbu a fost cu
siguranţă de partea celor care au fugit dincolo. De aceea,
considerăm că măsurile luate împotriva sa, în legătură
cu evadarea, în decembrie
1916, a
unui grup de 4 ofiţeri
şi 13 subofiţeri români din Regimentul 64 Infanterie de
la Orăştie
, colegii de trupă ai viitorului general, de pe frontul din Galiţia,
nu vor fi fost lipsite de temei şi dacă el nu ar fi fost reţinut
la
Viena
, sau ulterior
la Sibiu
, şi ar fi ajuns
din nou pe front, în noile condiţii, ar fi dezertat şi el, cu
siguranţă.
Desigur,
i s-a consacrat o atenţie deosebită portretului (biografiei)
generalului Vasile Barbu, în cadrul secţiunii Personalităţile
comunei Stremţ, a monografiei amintite, inserând, succint, în
cadrul medalionului respectiv10 şi
unele informaţii documentare inedite, spicuite din manuscrisele
arhivei familiale, inclusiv din cuprinsul Autobiografiei. Astfel,
contribuţia biografică din 2011 avea destule detalii înnoitoare
faţă de cea care îi fusese consacrată anterior, într-o
foarte bine documentată lucrare de altfel, din 200411, mai puţin cunoscută şi ea ca reper
bibliografic.
Tot
datorită sondajelor noastre documentare
la Geoagiul
de Sus, prin doamnele Marieta Tecşa şi îndeosebi Mariana Peteu,
au ajuns
la Muzeul Naţional
al Unirii din Alba Iulia, mai multe piese documentare
referitoare la viaţa şi activitatea fostului general Vasile
Barbu. Ne referim acum fugitiv, doar la două reviste şi la
manuscrisul unui Arbore genealogic al familiei, realizat cu siguranţă
la solicitarea fostului general (de către Cornel I. Repede), care
relevă faptul că personajul analizat s-a simţit tot timpul
ancorat în lumea sa originară, fiind permanent fascinat de originea
şi proliferarea neamului din care se trăgea şi căruia
a simţit cu tărie că i-a aparţinut până la sfârşitul
vieţii.
O
revistă din arhiva familială avută în vedere este un număr
din Familia, Seria V, Anul 14 (114) nr. 7 (155), iulie 1978, în
care pe pagina a 11-a se publicau Fragmente dintr-o Incursiune
în istoria militară a Ardealului de Coriolan Gheţie. Era o
curajoasă şi ciudată, în acelaşi timp, „recenzie”
deghizată la o lucrare de istorie militară a generalului (aflată
în manuscris!), nepublicată atunci şi nepublicabilă cu
siguranţă, din punctul de vedere oficial al vremii, pentru că
viziunea sa istorică nu corespundea cu tipul de istorie comanditată
politic a momentului, care numai ea putea fi aplicată unui asemenea
subiect istoric, inclusiv evenimentelor din anii 1918-1919. Elogiul făcut
autorului de către Coriolan Gheţie era unul dintre cele mai
sincere, dar acest lucru se petrecea în chiar anul morţii
personajului evocat acum de către noi, deci el era cu totul tardiv,
pentru recunoaşterea marilor merite istorice, culturale şi
educative ale generalului Vasile Barbu.
O
altă revistă la care ne-am oprit, provenind din aceeaşi
colecţie familială, era Scînteia. Supliment, Nr. 6,
pentru luna noiembrie 1968, în care, pe pagina 8, într-un articol
intitulat „Pe-al nostru steag e scris unire” şi nesemnat,
apărea, deghizat bine, şi
un succint interviu, care i se luase doamnei Cornelia Barbu, soţia
generalului, recent întors din Bărăgan (din Insula Mare a Brăilei,
unde avusese domiciliu forţat, după anii grei de detenţie
la care a fost supus, ca atâţia alţi făuritori de seamă
ai României Mari), despre participarea parsonală, a celei din urmă,
la Marea Adunare
Naţională
de
la Alba Iulia.
Iată ce declara ziaristului, care realizase articolul,
Cornelia Barbu, participantă oficială şi ea la înfăptuirea
Marelui Act Istoric de
la Alba Iulia
, cu credenţional
din partea Asociaţiei Femeilor Române din Sibiu: „Au
produs un mare entuziasm punctele din proclamaţie în care se
formulau largi drepturi democratice, pentru toţi cetăţenii
statului, indiferent de naţionalitate, confesiune, grad de cultură,
drepturi stipulate la articolul III, în cele 6 puncte, ne-a spus Cornelia
Barbu, delegată a Asociaţiei femeilor din Sibiu. Noi
femeile, care ne aflam la balcon, am aplaudat cu însufleţire mai
ales punctul care prevedea drepturi egale cu bărbaţii pe tărâm
politic12...”.
De
fapt Arborele genealogic, desenat
la Bucureşti
în 7 august 1985 de Profesor Inginer Cornel I. Repede, pe baza informaţiilor
furnizate în mare, putem considera, de către generalulul Vasile
Barbu (oricum lucrarea s-a realizat la sugestia sa!), este
Arborele genealogic al familiei Sabău de Geoagiul de Sus,
respectiv al familiei mamei sale, de care generalul s-a simţit foarte
ataşat, pe întreg parcursul vieţii. Arborele începea
spectaculos cu Pavel Sabău (1760- 1830), tatăl bunicului său
dinspre mamă, Pamfir! Se găsise, probabil piatra sa de mormânt
sau se ştia de existenţa lui din surse documentare locale13!. Nu pare prea cert faptul că Pavel Sabău
l-a avut ca fiu (ci, poate, ca nepot!) pe Pamfir (1813-1890, sau 1820-
1897), dacă într-adevăr el se născuse prin 1760, deoarece
el ar fi avut 53, sau 60 de ani la naşterea fiului său, ceea ce
este desigur puţin probabil, dacă nu cu totul neobişnuit14.
Pamfir şi Elena Sabo au avut cel puţin 3 fete, Ioana (29 iunie
1859-18 decembrie 1943), căsătorită cu Vasile Barbu
(1853-decembrie 1902), Ana decedată în 1944- căsătorită
cu Nicolae Repede (decedat în 1905) şi Istina (născută în
1853)- căsătorită cu Ioan Murgău. Cercetarea, pe baza
căreia s-a realizat sinteza genealogică amintită, denotă
atracţia irezistibilă a generalului pentru istorie şi
ştiinţele sale auxiliare (în speţă pentru genealogie)
şi trebuie iarăşi să recunoaştem că Vasile
Barbu ştia să procedeze metodic şi ştiinţific în
cercetarea trecutului (ceva din preocupările sale transmiţându-i-se
şi lui Cornel I. Repede).
Ca
o potrivită introducere spre biografia generalului (lucrare
pentru care strângem desigur informaţii diverse) apelăm la
evocarea sintetică pe care Eugen Hulea i-o făcea lui Vasile
Barbu, în calitatea sa de fost bun prieten şi cunoscător, la
modul direct, al vieţi şi activităţii sale15,
în paginile anuarului Apulum, din 1979: „Munţii Apuseni,
cu profilul semeţ, cu roci purtătoare de aur, cu climă aspră
şi ierni prelungite, au zămislit oameni de caracter dârz, pătrunşi
de dragoste faţă de popor şi de neostoita cercetare a
trecutului său, încărcat de atâtea suferinţe, din care
izbucneau periodic mari răscoale şi revoluţii. Un bogat
şi curat strop uman din aceste vrednicii, s-a acumulat şi în
fiinţa lui Vasile Barbu, de curând reîntors ad patres (s.
n.), după o vieţuire dedicată integral neamului din
care s-a născut şi binelui obştesc, pe care l-a
slujit timp de [aproape] nouăzeci de ani...Democrat, în
înţelesul pur al noţiunii, prieten devotat şi
constant, fire deschisă şi neşovăitoare de a
vorbi adevărul în orice împrejurare16,
acesta a fost omul căruia îi închinăm aceste rânduri, cu o
lacrimă izvorâtă din cea mai înaltă şi sinceră
preţuire”17.
În
legătură cu rodul intelectual şi practic al vieţii lui
Vasile Barbu, acelaşi autor afirma următoarele: „Activitatea
desfăşuraţă pe teren organizatoric, de esenţă
militară, decedatul a dublat-o cu lucrări de istorie, cum ar fi,
de pildă, pretenţioasa versiune a revoluţiei din toamna
anului 1918, rămasă în manuscris şi alte elaborări
privind aceeaşi perioadă, ca înfiinţarea consiliilor
şi gărzilor naţionale din întreaga Transilvanie etc. A tipărit
zeci de broşuri cu conţinut militar, donate muzeului din Alba
Iulia, în cuprinsul cărora surprindem şi numeroase date
biografice ale dispărutului. Memoriile personale, apostilate cu
restricţia de a fi publicate numai după moartea sa, vor completa
substanţial aceste crâmpeie ale vieţii bogate în fapte.
Volumul şi diversitatea lor ni-l atestă pe Vasile Barbu ca o
personalitate marcantă şi ca un distins fiu al neamului”18.
În
faza actuală, cu editarea şi comentarea istorică a Autobiografiei
generalului Vasile Barbu ne aflăm tocmai la debutul restituirilor
istorice, pe care le preconizase Eugen Hulea în 1979, anume în momentul
începerii publicării lucrărilor de tot felul lăsate de către
Vasile Barbu în manuscris, inclusiv a textelor sale
evocator-autobiografice sau memorialistice în general, din cadrul cărora
am ales să edităm, pentru început, Autobiografia sa
referitoare, în principal, la activitatea militară din anii
1908-1942, deoarece ea reliefează şi contribuţia sa
importantă la realizarea Marii Unirii şi la instituirea Armatei
şi Jandarmeriei Române în primii ani de fiinţare a României
Mari.
Am
urmărit să analizăm mai întâi informaţiile
autobiografice- în sens direct şi strict, pe care sursa investigată
ni le furnizează, cu mare parcimonie, aşa cum îi stătea
bine unui bărbat dedat îndeosebi la fapte şi mai apoi, doar, la
vorbe. Mărturisirile sale sunt făcute metodic, extrem de ordonat
şi după un plan de redactare precis configurat, în stil cazon (în
înţelesul bun al expresiei), lapidar şi la obiect. Cum s-ar
zice, textul a fost redactat cu mare exactitate după planul sau
strategia de redactare, configurate iniţial, urmărit cu
rigurozitate, fără nicio divagaţie inutilă, conform
dictonului militar punct ochit- punct lovit. Dar dincolo de
obiectivitatea rece şi rigurozitatea excesivă a textului, noi
trebuie să decelăm trăirile reprimate şi să
scoatem la iveală valoarea complexă a informaţiilor
istorice pe care autobiografia le conţine condensate, pentru a releva
întreaga lor bogăţie de semnificaţii şi deschideri
pentru cunoaşterea - aşa cum au fost- a unor interesante vremuri
istorice, trăite de către autor. E necesar să stoarcem întreaga
semnificaţie a faptelor relatate, deoarece ele ne parvin de la un
personaj direct implicat în derularea lor, respectiv de la un martor
ocular şi un trăitor al evenimentelor respective, personajul în
sine, împreună cu autobiografia redactată la vârsta când avea
în urmă o activitate militară de 34 de ani. Astfel, Autobiografia
generalului este pentru noi o sursă istorică de gradul I (prin
intermediul căreia se reflectă în mod direct, nemediat trecutul
istoric). Faptele istorice prezentate se reflectă, se
oglindesc, astfel, fără intermediari, în sursa istorică
analizată, autobiografia nefiind decât o oglindă a lor,
cu doza sa de subiectivitate inerentă oricăror referiri
personale la realitatea exterioară subiecţilor istorici.
Iar
în acest context este cu atât mai importantă mărturia lui
Eugen Hulea, care a trăit şi el evenimentele Marii Uniri, ca
gardist naţional, despre rolul pe care l-a jucat Vasile Barbu în
zilele de 28 noiembrie- 1 Decembrie 1918, în calitate de adjunct al
comandantului Gărzilor Naţionale, reunite în zilele respective
la Alba Iulia.
Funcţia de comandant a fost exercitată, cum bine se
ştie, de către căpitanul Florian Medrea, ca reprezentant al
Gărzilor Naţionale din zona Alba Iuliei, gazda Marelui
eveniment. Dar cum forţele gardiste locale şi zonale (în jur de
1000 militari) nu puteau asigura pe deplin securitatea Marii Adunări
şi pentru a preîntâmpina orice risc, Florian Medrea, cu concursul
şi din însărcinarea Consiliului
Naţional Român Central (în special al preşedintelui acestui
organism, Dr. Ştefan Cicio Pop) a solicitat sprijinul altor Gărzi
Naţionale, respectiv al celor de
la Sibiu
, Cluj, Orăştie,
Blaj etc. pentru a conlucra la asigurarea bunei desfăşurări
a Adunării. Respectiv, Eugen Hulea mărturiseşte fără
echivoc faptul că Vasile Barbu (care însă nu era locotenent19,
ci, căpitan20) conlucrase îndeaproape cu Florian
Medrea la elaborarea planului strategic şi tactic de asigurare a
pazei şi bunei desfăşurări a Marii Adunări. În
acest sens, Eugen Hulea amintea următoarele: „...Rezultatul a
fost cel scontat: trupele germane au ocolit oraşul [Alba Iulia,
n. n.], mărşăluind pe câmpiile desfundate, spre a ieşi
la şoseaua naţională, lăsând în urma lor chesoane,
bucătării etc. împotmolite. A doua ameninţare, aceasta
permanentă şi mult mai posibilă o reprezenta detaşamentul
secuiesc cantonat în gara Teiuş, cu avanposturi împinse până
la podul de peste Mureş, în dreptul comunei Mihalţ. Acest
pericol însă a fost neutralizat printr-un dispozitiv de apărare
compus din trei centuri, conceput de căpitanul Medrea şi
locotenentul [recte căpitanul, n. n.] Barbu,
sistem care interzicea apropierea de oraş a oricărui inamic
potenţial”21.
Deci, repetând, la relatarea lui Eugen Hulea avem de făcut doar
observaţia că Vasile Barbu era în mod absolut cert căpitan,
începând de fapt din noiembrie 1917, având acelaşi grad cu Florian
Medrea şi fiind, nu întâmplător- cum vom argumenta în
continuare, primul dintre conducătorii gardişti care s-au
prezentat
la Alba Iulia
pentru a suplimenta
forţele militare locale, în 28 noiembrie 1918 (când el sosea cu
primele 2 plutoane din compania sa, a 3-a a Gărzii Naţionale de
la Sibiu
), lui menindu-i-se
acest rol important, deoarece el se bucura şi de protecţia
deosebită a preşedintelui Consiliului Naţional Central, dr.
Ştefan Cicio Pop, care devenise de altfel de curând şi naşul
de căsătorie al tinerei familii Barbu. Imediat, de la sosirea sa
la Alba Iulia
, în 28 noiembrie
1918, Vasile Barbu a devenit adjunct al căpitanului Florian Medrea (şi
şi-a menţinut această funcţie oficială, până
la plecarea sa din Alba Iulia), în calitatea sa de comandant al Gărzilor
Naţionale Reunite în zilele de 28- noiembrie- 1 Decembrie
1918 (aşa cum a fost adjunct al aceluiaşi Florian Medrea şi
cu ocazia organizării Corpului de moţi Horea), pentru
asigurarea pazei, securităţii şi bunei desfăşurări
a Adunării, fiind evident că el nu l-a înlocuit, cum interpreta
greşit un coleg modernist, din funcţia de adjunct al Gărzii
Naţionale Române Albaiuliene propriu-zise, pe locotenentul
Ovidiu Gritta, care şi-a menţinut funcţia avută
anterior şi pe parcursul şederii lui Vasile Barbu
la Alba Iulia.
Astfel, mărturia
sa în acest sens din Autobiografie, trebuie luată ad
litteram, deoarece Vasile Barbu nu a fost mitoman, ci un subiect
istoric şi un martor obiectiv al faptelor petrecute
la Alba Iulia
, inclusiv în privinţa
propriilor sale acte săvârşite atunci, el nefiind adeptul înfloririi
adevărului istoric, în general. Ceea ce nu ne spunea totuşi, în
Autobiografia sa, era faptul că atunci, atât el cât şi
soţia sa Cornelia, se bucurau de deplina şi înalta protecţie
a lui Ştefan Cicio Pop, existând între ei o prietenie şi o
consideraţie deosebită, de unde, probabil a rezultat şi
trimiterea în mod special, cu o însărcinare deosebită, a lui
Vasile Barbu, de
la Sibiu
la Alba Iulia. El
era, pe de altă parte şi un ofiţer, cu o foarte bună
pregătire profesionlă (dovedită pe frontul din Galiţia
îndeosebi, unde capacitatea sa de orientare strategică deosebită
îi atrăsese, la un moment dat, atenţia generalui Goldbach!), în
acel moment, aportul său de tactician fiind considerat, îndeosebi de
către Ştefan Cicio Pop, ca extrem de necesar, pentru buna
organizare a pazei şi securităţii Adunării. Funcţia
respectivă, de adjunct al comandantului Gărzilor Naţionale
Reunite pentru a asigura paza, securitatea şi buna defăşurare
a Marii Adunări de
la Alba Iulia
, a exercitat-o, în
mod natural, numai pe parcursul celor 4 zile amintite, respectiv numai
în contextul de dinainte, din timpul şi imediat de după
constituirea, deliberările şi manifestările populare ale
Marii Adunări Naţionale de
la Alba Iulia.
În calitatea de adjunct al căpitanului Florian Medrea, căpitanul
Vasile Barbu, venit în mod special pentru aceasta de
la Sibiu
, încă din 28
noiembrie, a şi participat la perfectarea planului tactic amintit,
contribuţia sa în acest sens fiind evidentă, în lumina mai
multor manuscrise din arhiva familială (pe care avem de asemenea
intenţia de a le edita), inclusiv a celor trei schiţe strategice
referitoare la centurile de siguranţă ale Marii
Adunări Naţionale de
la Alba Iulia
din 1 Decembrie 1918,
la itinerariile de afluire a poporului
la Alba Iulia
, pe Câmpul lui
Horea, precum şi la repartiţia tribunelor, afluirea
şi dispersarea coloanelor de pe Câmpul lui Horea (planuri
originale care există în arhiva familială a fostului general).
Putem considera că în contextul dat, contribuţia sa
strategică şi practic militară, a fost, alături de cea
a lui Florian Medrea, esenţială.
Prin
strădaniile noastre de a recupera şi face cunoscută
specialiştilor şi marelui public zestrea documentară a
familiei fostului general Vasile Barbu, fiu al Judeţului Alba, nu am
făcut decât să salvăm de la distrugere mărturii
documentare importante referitoare la un răstimp istoric îndelungat,
marcat de mari evenimente, cele două conflagraţii mondiale,
Marea Unire, perioada interbelică, dictatul de
la Viena
, perioada de după
1945, în toate evenimentele personajul nostru fiind mai mult sau mai puţin
implicat, dar toate oglindindu-se în biografia sa şi influenţându-i
destinul. Este de menţionat şi faptul că în cariera sa
militară, important a fost şi rolul jucat de el în întemeierea
Jandarmeriei române, în calitatea sa de absolvent de drept fiind
implicat inclusiv în elaborările legislative referitoare
la Jandarmerie
, jucând, printre altele, şi rolul de întemeietor
al Revistei Jandarmeriei.
Prin
consideraţiile noastre actuale, nu dorim decât să atragem atenţia
asupra biografiei unui personaj important al istoriei noastre, ale cărui
manuscrise reprezintă surse istorice de mare valoare, chiar dacă,
în contextul lor se mai simt unele subiectivtăţi inerente, nota
lor preponderentă fiind însă cea de obiectivitate şi de
prezentare a unor adevăruri istorice incontestabile, indiferent de
consecinţe sau interpretări, conform idealului lui Petru Maior,
respectiv de redare a adevărului istoric. De aceea, cercetarea noastră
s-a direcţionat, în ultimul timp spre valorificarea interesantelor mărturisiri
şi studii istorice ale fostului general Vasile Barbu, fiu plin de
personalitate al meleagurilor judeţului Alba.
Dr.Gabriela Mircea, Cristian Florin Bota,
Note
1 În
manuscrisul Autobiografiei apare ca dată a naşterii ziua
de 17 martie 1889, iar la primii autori care au relatat despre viaţa
şi activitatea sa s-a dat ca an al naşterii 1888 (vezi Eugen
Hulea, In memoriam Vasile Barbu (n. 17/ III. 1888- m. 13. IX.
1978), în Apulum, XVII, 1979, p. 699 şi
Dorin Petresc, Ioan Lăzărescu, Istoria Regimentului
cezar şi regesc Nr. 64 Orăştie, Deva, 2004, p.
224-227).
2 Se
pare că nu a murit în decembrie, acelaşi an, cum se specifica
în Arborele genealogic al familiei Sabău (!).
3 Păstrăm
această grafie, fără să o maghiarizăm (adică
fără a scrie numele sub forma Szabó), cum se obişnuia înainte
de 1918, sau sub forma Sabău, utilizată şi ea în familie,
deoarece forma respectivă a numelui constituia o tradiţie în
zona şi familia respectivă şi deoarece, cu litere
chirilice, cum am mai găsit în documente numele, slovele redau
sunetele aşa cum se pronunţau, deşi ne este foarte clar, în
cazul acestei familii româneşti din Geoagiul de Sus, că numele
respectiv a fost supus unui proces de maghiarizare.
4 A
murit tânăr la
35 de ani.
5 Vezi
Gabriela Mircea, Cristian Florin Bota, Autobiografia generalului Vasile
Barbu, fost comandant adjunct al Gărzilor Naţionale de
la Alba Iulia
din 1 Decembrie
1918, ca izvor istoric,
Alba Iulia, Tipografia Tiporex, 2011, format A4,
97 pagini.
6 Vezi
Cristian Florin Bota, Monografia comunei Stremţ, Alba Iulia,
2011, p. 54
7 Pe
care l-am avut în atenţie în monografia menţionată (Ibidem,
p. 54)
8 A
fost publicată
şi în Monografia comunei Stremţ, după P. Nemoianu, Prima
Alba Iulie. Voluntarii români în războiul pentru întregirea
neamului, Timişoara, 1922, p. 13-16, dar o reinterpretăm
acum, după un manuscris dactilografiat din Arhiva personală a
Generalului Vasile Barbu.
9 Manuscris
dactilografiat din Arhiva familială General Vasile Barbu, p. [3]. Noi
am actualizat grafia, pentru ca mesajul textului să fie mai clar.
10 Vezi
Cristian Florin Bota, op. cit., p. 286.
11 Dorin
Petresc, Ioan Lăzărescu, op. cit., p. 224-227, pentru
semnalarea căreia îi mulţumim domnului Iulius Mureşan.
12 Şi
observăm că Marea Adunare Naţională de
la Alba Iulia
din 1 Decembrie 1918 este primul Forum politic naţional românesc, în
cadrul căruia femeile au avut realmente un rol de jucat şi un
cauvânt de spus, fiind şi ele, alături de tineretul implicat,
adeptele Unirii necondiţionate cu România şi doritoare de-a li
se conferi drepturi politice identice cu cele ale bărbaţilor,
ceea ce constituia o stipulaţie politică deosebit de progresistă
a momentului.
13 Desigur
îi putuse relata despre acest mai degrabă străbunic decât
bunic şi propria sa mamă, dar ea nu putea şti nimic altceva
despre el decât ceea ce îi relatase el însuşi. Ioana îl prinsese
în viaţă până la vârsta de 17 ani dacă Pamfir se născuse
în 1813, sau până la 10 ani doar, dacă se născuse numai
în 1829, ceea ce ar fi însemnat că avusese doar amintiri destul de
vagi despre el!
14 Dar
dacă el a fost realmente tatăl lui Pamfir, atunci ar fi putut să
se nască prin 1780, ca să aibă 33 sau 40 de ani la naşterea
celui din urmă, ceea ce ar fi mai de acceptat, incluzându-se aici
şi ideea că el ar trăit numai în jur de 50 de ani, nu 80,
cum ar reieşi din Arborele genealogic analizat.
15 Notăm
de asemenea faptul că amândoi cei implicaţi au fost protagonişti
ai Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, fiind direct implicaţi în
derularea evenimentelor, respectiv în asigurarea pazei, securităţii
şi bunei desfăşurări a Adunării, chiar dacă
Eugen Hulea avea doar 19 ani atunci, iar viitorul general era cu 10 ani
mai bătrân, având 29 de ani!
16 Portretul
moral sintetic, realizat de Eugen Hulea, în 1979, corespunde întru totul
alcătuirii interioare a personajului evocat.
17 Eugen
Hulea, op. cit., p. 699.
18 Ibidem.
19 Cum
deformat prezenta lucrurile, din memorie, Eugen Hulea în 1978 şi
trebuie să acceptăm aici amendamentul că memoria uneori
alterează sensibil, mai mult sau mai puţin, realitatea trecută!
Desigur esenţa celor relatate era corectă, doar gradul lui
Vasile Barbu era altul!
20 Vasile
Barbu fusese avansat căpitan în armata austro-ungară din
noiembrie 1917, fiind, în mod evident, egal în grad cu Florian Medrea!
21 Ewugen
Hulea, Alba Iulia în zilele Marii Uniri din 1918, în Apulum,
XVI, 1978, p. 456.
|
|