În preajma
evenimentelor revoluţionare din toamna anului 1918, care au dus la
unirea Transilvaniei cu România şi, cu aceasta, la încheierea
procesului de unificare naţională a poporului român,
localitatea Cugir avea statut de comună. După cum avea să
susţină Consiliul Naţional Român local, ea era în acea
vreme cea mai mare comună din comitatul Hunedoara1.
Dacă din
punct de vedere administrativ Cugirul era evident vitregit, din punct de
vedere economic el avea o importanţa deosebită. În primul rând,
comuna administra o vastă porţiune muntoasă acoperită
cu păduri şi păşuni, orientată spre sud, de-a
lungul Râului Mare până la graniţa cu România şi având
ca limite estice şi vestice interfluviile spre râurile Sebeş
şi, respectiv, Grădişte. În al doilea rând, în
localitate îşi desfăşurau activitatea o seamă întreagă
de întreprinderi şi instituţii economice importante, dintre
care amintim fabrica metalurgica de fier aparţinând societăţii
„Salgotarján”, uzina electrică, societăţile şi
firmele de stat şi particulare pentru exploatarea, transportul,
prelucrarea şi desfacerea lemnelor şi a produselor de lemn,
banca „Cugireana”, Oficiul silvic de stat, oficiul fiscal de stat,
cooperativa de aprovizionare şi consum şi altele. Pentru buna
desfăşurare a activităţilor productive şi
comerciale din Cugir, acesta a fost legat printr-o cale ferata secundară
de linia principală Teiuş - Arad. Comuna, împreună cu cătunele
aparţinătoare, aveau în grijă numeroase turme de oi,
proprietatea statului2.
În zona sa, oieritul, creşterea cornutelor mari şi a cailor
formau baza ocupaţiei populaţiei necuprinse în producţia
industrială, în exploatarea lemnului şi în transporturi.
În Cugirul
acelor vremuri se afla, prin urmare, o populaţie eterogenă din
punct de vedere social, alcătuită din ţărani,
muncitori industriali, lucrători forestieri şi o destul de groasă
pătură burgheză, reprezentând industria, finanţele
şi comerţul. În ceea ce priveşte structura naţională,
se poate afirma că această populaţie era în mare
majoritate românească3.
***
În toamna
anului 1918, în Transilvania se crease o acută situaţie revoluţionară.
Cauzele fundamentale ţineau, desigur, de asuprirea socială
şi naţională la care era supusă în mod permanent
populaţia românească majoritară. Contradicţiile se adânciseră
însă mult în anii războiului
imperialist, datorită
numeroaselor jertfe
de sânge
pentru o
cauză străină
de interesele poporului, exploatării
şi spolierii sporite de nevoile fronturilor,
mizeriei ce
domina viaţa satelor şi oraşelor şi abuzurilor
organelor de stat.
În semn de
protest faţă de războiul nejust, mulţi români înrolaţi
în armata austro-ungară au dezertat, ascunzându-se prin păduri
şi în alte locuri greu accesibile. În munţii şi pădurile
Cugirului sunt semnalaţi de către autorităţi numeroşi
dezertori înarmaţi, încă din vara anului 1914. Cei mai mulţi
dintre ei erau ţărani din zonele apropiate.
În anul
1916, după intrarea în război a României alături de forţele
Antantei, numărul acestora sporeşte, iar rapoartele oficiale
semnalează faptul că mulţi treceau graniţa pentru a se
înrola ca voluntari în armata română4,
evident cu scopul de a contribui la eliberarea Transilvaniei. Considerând
zona ca fiind periculoasă, comandamentul german deplasează aici
trupe „de asigurare” care au supravegheat graniţa cu România,
efectuând în acelaşi timp rechiziţii nemiloase asupra populaţiei
locale, în mod deosebit de cai5.
Dezertorii înarmaţi din zona Cugirului, la care s-au adăugat pe
parcurs şi militarii întorşi de pe fronturi sau din
prizonierat, aveau să constituie principala forţă de şoc
în mişcările revoluţionare ce s-au declanşat la începutul
lunii noiembrie 1918.
Nemulţumirea
si revolta populaţiei româneşti din Cugir şi împrejurimi
erau mult sporite şi de politica cercurilor guvernante în
problema naţionalităţilor. Maghiarizarea forţată,
intensificată mai ales după votarea legilor şcolare Apponyi
de către parlamentul maghiar (aprilie-mai 1907)
6, a
dus la desfiinţarea „sfatului şcolar” de pe lingă
şcoala confesională românească din Cugir si la instituirea
în localitate a unei şcoli de stat. Numai opoziţia înverşunată
a poporului condus de intelectuali a făcut ca şcoala românească
să se menţină totuşi în funcţiune7.
Mişcările
revoluţionare declanşate în Cugir la începutul lunii noiembrie
1918 au cuprins, deopotrivă, masele de ţărani si muncitori,
precum şi intelectualitatea românească. Mobilul principal era
eliberarea naţională şi unirea cu România. Pe lângă
acesta masele au acţionat şi pentru rezolvarea unor probleme
sociale, în funcţie de clasa sau pătura socială de care
aparţineau diferitele grupuri. Este important să menţionăm
că radicalizarea muncitorimii în acea perioadă a dus la
cuprinderea ei într-o puternică organizaţie locală a
Partidului Social-Dcmocrat8.
Se pare că
în Cugir mişcările revoluţionare au debutat în mod
violent sub impulsul soldaţilor dezertori şi al celor reîntorşi
de pe fronturi. Mai întâi au fost dezarmate formaţiunile de
jandarmi şi de grăniceri. Cu această ocazie s-au desfăşurat
probabil lupte de stradă, întrucât directorul şcolii româneşti
afirma că geamurile acesteia s-au spart în timpul revoluţiei.
Acţiunile au continuat cu atacarea oficiilor de stat. Unii dintre
funcţionarii abuzivi şi corupţi reuşesc să fugă.
Printre aceştia erau şeful oficiului silvic şi notarul
comunal Iuga Gyula, un individ veros care s-a remarcat prin necinste
şi abuzuri, precum şi prin asuprirea românilor din localitate9.
Odată înlăturate
organele forţei publice şi ale administraţiei de stat,
masele au trecut la atacarea marilor proprietăţi care le
exploata de secole. Au fost devastate şi expropriate de bunuri marile
moşii, inclusiv domeniile statului. Documentele semnalează mai
ales ocuparea pădurilor şi păşunilor proprietate de
stat şi ale marilor proprietari particulari, împărţirea între
ţărani a vitelor, cailor şi oilor de pe aceste domenii.
Cele mai puternice acţiuni revoluţionare s-au desfăşurat
între 1 şi 11 noiembrie 1918. Ele s-au domolit apoi prin intrarea în
acţiune a gărzilor naţionale româneşti de ordine
şi siguranţă publică. Cu toate acestea, ele au
continuat sporadic şi cu intensităţi diferite până târziu
după unire, ca efect al dorinţei fierbinţi a maselor de a
lichida inegalitatea socială10.
Înlăturând vechile organe de stat şi anihilând forţa
economică, socială şi politică a marilor moşieri
şi proprietari locali, masele din Cugir şi împrejurimi au creat
condiţiile favorabile pentru instituirea organelor
politico-administrative şi militare româneşti şi preluarea
de către acestea a întregii puteri în zonă.
***
Consiliul Naţional
Român din Cugir (multă vreme el s-a autointitulat „Sfatul Naţional
Român”. pentru a ilustra principiile sale democratice) a luat fiinţă
în ziua de 4 sau 5 noiembrie 1918. În orice caz, la 5 noiembrie el face
cunoscute Preturii Orăştie constituirea şi componenţa
sa11.
La început consiliul a avut 24 de membri, un preşedinte (preotul
Ariton Migia) si un notar sau secretar (învăţătorul Traian
Lupea). După primele şedinţe, consiliul îşi sporeşte
numărul de membri până la 31, plus un vicepreşedinte
(preotul Crişan Romul). În consiliul naţional au fost cooptaţi
şi câţiva membri de naţionalitate maghiară şi
germană, pentru a reprezenta interesele conaţionalilor lor12.
De la bun început,
C.N.R. din Cugir se proclamă ca ,,for suprem” al comunei şi
face cunoscut instituţiilor rămase în funcţiune că
,,a luat asupră-si conducerea tuturor afacerilor comunale”13.
Curând după înfiinţare el va intra în subordinea C.N.R.
cercual din Orăştie, aflat sub preşedinţia lui Dr.
Aurel Vlad, membru al C.N.R. Central14.
În prima sa
şedinţă ordinară, al cărui convocator datează
din 6 noiembrie
1918, C
.N.R.
Cugir hotărăşte instituirea imediată a gărzii naţionale
române locale. La început ea s-a constituit din 8 membri, ca mai apoi
numărul acestora să crească la 41, fapt ce a impus
organizarea lor în trei plutoane. Comanda gărzii a fost încredinţată
sergentului major Augustin Olariu. În componenţa ei au intrat
muncitori din fabrică, ţărani si intelectuali, soldaţi
reîntorşi de pe fronturi şi din prizonierat, precum şi
voluntari. Armele şi muniţia necesară s-au luat de la
subunităţile de jandarmerie şi grăniceri dezarmate, de
la paza civilă a fabricii metalurgice, prin rechiziţii de la
particulari şi prin împrumut de la garda naţională română
din Orăştie15.
În ziua de 8
noiembrie, s-a organizat
la Cugir
solemnitatea sfinţirii drapelului naţional al gărzii,
ţesut şi împodobit de către tinerele fete localnice.
Evenimentul s-a petrecut în cadrul solemn al unei impozante adunări
populare, la care au participat locuitorii comunei, ţăranii din
împrejurimi, membri C.N.R. din Orăştie, precum şi cei ai
C.N.R. Cugir. Cu acest prilej s-au făcut cunoscute mulţimii
constituirea şi structura C.N.R. local, după care s-a luat jurământul
de credinţă al membrilor gărzii naţionale. Adunarea
s-a încheiat cu o entuziastă serbare populară, în cadrul căreia
s-au cântat cântece şi s-au recitat poezii patriotice, s-au
prezentat dansuri populare româneşti16.
Atât C.N.R.,
cât şi garda naţională din Cugir, şi-au instituit puţin
mai târziu sigilii, primul cu legenda: „Sfatul Naţional Român
Cugir”, al doilea având inscripţia: „Legiunea Română
Cugir”, cu intenţia evidentă de a reaminti românitatea şi
glorioasele evenimente de la l848—1849, precum şi de a demonstra
continuitatea luptei poporului român pentru libertate naţională17.
În funcţie
de necesitatea rezolvării celor mai acute probleme din teritoriul de
competenţă, încă din primele zile de activitate, C.N.R.
Cugir îşi organizează două comisii de bază şi
anume: alimentară şi silvică, cu misiunile precise de
aprovizionare a populaţiei şi de administrare şi protejare
a pădurilor statului. Mai apoi, de câte ori s-au ivit probleme
deosebite, consiliul a instituit comisii cu sarcini concrete, cărora
le fixa termenele de executare. Toate comisiile instituite, atât
cele permanente cât şi cele ocazionale, erau obligate să
raporteze în şedinţele ordinare sau extraordinare ale
consiliului asupra modului de rezolvare a misiunilor încredinţate18.
Structura
C.N.R. şi a gărzii naţionale din Cugir nu s-a schimbat prea
mult până la încetarea activităţii lor. După unirea
Transilvaniei cu România, înregistrăm însă retragerea din
consiliu a majorităţii membrilor celorlalte naţionalităţi,
dintre care unii au cerut aprobarea de a trece linia de demarcaţie în
Ungaria19.
În timpul
activităţii sale, C.N.R. Cugir a întreţinut relaţii
sau a purtat corespondenţa cu organele politico-administrative şi
militare româneşti din împrejurimi, între care C.N.R. comitatense
Deva şi Sibiu, C.N.R. cercual Orăştie, C.N.R. comunale
Vinerea şi Binţinţi (astăzi Aurel Vlaicu), gărzile
naţionale din Orăştie şi Şibot, iar mai târziu
şi cu Consiliul Dirigent20.
După
realizarea unităţii naţionale şi preluarea puterii
politice în teritoriul de competenţă, Consiliul Dirigent a luat
măsuri de instituire a unei administraţii româneşti
stabile. Astfel, la 30 decembrie 1918 este lansat apelul de încadrare a
militarilor români în noua jandarmerie, făcându-se precizarea că
cel târziu până la l februarie 1919 gărzile naţionale se
vor desfiinţa. Pentru desfiinţarea gărzilor naţionale
el a emis mai apoi şi ordonanţa nr. 201/1919. Având în vedere
aceste dispoziţiuni, C.N.R. Cugir hotărăşte, în şedinţa
sa din 22 ianuarie 1919, să întrebe Consiliul Dirigent cu cine va fi
substituită garda din subordinea sa, încrucât în localitate nu se
afla nici armată, nici jandarmerie românească21.
În şedinţa
din 13 februarie 1919, se aminteşte pentru prima data de desfiinţarea
C.N.R, Cugir, probabil ca urmare a instituirii administraţiei si
jandarmeriei stabile locale. Preşedintele Migia face propunerea,
acceptată de către întregul consiliu, de a se alege o comisie
de 5 persoane care să ţină legătura cu forurile
superioare şi după desfiinţarea sa şi care să
convoace întregul „sfat naţional” în caz de nevoie.
Cu toate că
în protocolul şedinţei de lucru din 18 februarie se face menţiunea
că este „cea din urmă” şi că în aceeaşi zi
se anunţă în scris oficiul silvic local că „sfatul naţional
român din loc. cu ziua de astăzi s-a desfiinţat”, acesta a
continuat totuşi să ţină şedinţe (ultimul
protocol păstrat este din 27 februarie 1919) şi să rezolve
problemele curente.
Se parc că
C.N.R. Cugir s-a desfiinţat cu adevărat numai prin 15 martie
1919, întrucât preşedintele său, Ariton Migia, menţionează
acest lucru atât în adaosul în creion consemnat la sfârşitul
procesului verbal din 15 februarie 1919, cât şi în raportul său
din 19 iunie 1920 înaintat primăriei locale22.
***
Funcţionând
într-o perioadă relativ scurtă, dar densă în ceea ce
priveşte evenimentele politice, sociale şi economice,
C.N.R. Cugir a avut o activitate prodigioasă pusă în slujba
idealului naţional. Pentru a se putea achita de importanta-i misiune
şi sub impulsul alertei evenimentelor, el ţinea dese şedinţe
de lucru, uneori zilnice, în cadrul cărora rezolva operativ
problemele apărute. Aceste probleme au fost inserate în protocoalele
şi corespondenţa sa, care reprezintă pentru istoria noastră
naţională importante izvoare documentare. Sarcinile primordiale
ce au stat permanent în atenţia C.N.R. Cugir după preluarea
puterii pe plan local au fost: menţinerea ordinii şi liniştii
publice, repunerea vieţii economice şi sociale pe făgaşul
normal, reglementarea relaţiilor sociale, combaterea abuzurilor
şi a ilegalităţilor, apărarea avutului obştesc,
al persoanelor juridice şi fizice, aprovizionarea populaţiei
şi altele asemenea.
În acest
scop el a folosit cu competenţă garda naţională,
destul de numeroasă la un moment dat. Pentru susţinerea ei s-au
împrumutat bani de la banca „Cugireana”, s-au făcut colecte,
s-au cerut şi încasat sume diferite de la instituţiile de stat
şi particulare, precum şi de la persoanele fizice care au
beneficiat de asistenţă militară. Garda a fost obligată
la o severă disciplină militară. Cei care aveau abateri sau
abuzau de calitatea lor în vederea obţinerii unor profituri
materiale erau imediat scoşi din efective23.
C.N.R. Cugir
s-a bucurat de autoritate în faţa poporului pentru modul în care a
slujit cauza naţională. La 17 noiembrie 1918, de pildă,
consiliul comunal Vaidei i se adresează „cu dragoste românească”24.
În
activitatea sa şi a gărzii se pot stabili două perioade
distincte - până la l Decembrie 1918 şi după această
dată. Sarcinile fundamentale ale primei perioade au fost preluarea
puterii, dominarea situaţiei şi mobilizarea tuturor factorilor
pentru realizarea unităţii naţionale. În cea de-a doua
perioadă se punea problema consolidării puterii, a instituirii
administraţiei româneşti stabile, a stabilizării vieţii
economico-sociale şi a integrării în viaţa statului
unitar.
Încă în
prima sa şedinţă de lucru, C.N.R. Cugir discută cele
mai vitale probleme ale comunei, luând măsuri imediate de
reglementare a lor. Astfel, este repusă în funcţiune primăria
sub o conducere românească, s-au luat măsuri de siguranţă,
strângându-se de la particulari şi unele oficii toate armele
militare şi de vânătoare, s-a acţionat energic,
printr-o comisie special instituită, pentru aprovizionarea populaţiei
cu alimente şi
s-au luat în custodie, ca bun naţional, pădurile, păşunile
şi alte bunuri de stat sau obşteşti2".
Deşi de
la oficiile de stat centrale, precum şi de la cele comitatense şi
de plasă rămase încă în funcţiune, veneau tot felul
de ordine şi dispoziţiuni, acestea nu s-au mai luat în
considerare decât în măsura în care puteau fi folosite în interes
naţional (spre exemplu, pentru întreţinerea gărzii naţionale
cu bani şi echipament)26.
O problemă
acută rezolvată în acea vreme a fost repunerea urgentă în
funcţiune a sectorului de muncă necesar pentru a degaja Râul
Mare de buşteni, întrucât aceştia s-au strâns în număr
atât de mare în perioada întreruperii activităţii, încât
ameninţau cu distrugerea atât calea ferată, cât şi
comunele din zonă, pe o distanţă de peste
10 km
(este vorba de comunele Vinerea, Şibot şi Balomir)27.
Din primele
zile de activitate şi până la desfiinţarea sa, C.N.R.
Cugir s-a preocupat de liniştirea mişcărilor revoluţionare,
de combaterea abuzurilor şi aplanarea conflictelor sociale, de
repunerea în drepturi a celor păgubiţi. Celor vinovaţi le
aplica amenzi în bani. Atunci când păgubaşii nu erau cunoscuţi,
bunurile recuperate erau vândute prin licitaţii, iar sumele
realizate se utilizau pentru susţinerea gărzii naţionale
sau rezolvarea unor probleme de interes obştesc.28
În a treia
decadă a lunii noiembrie, după ce s-a făcut publică
intenţia C.N.R. Central de a convoca
la Alba Iulia
, în l Decembrie 1918, Adunarea Naţională a tuturor
românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi
Ungaria, C.N.R. Cugir ia măsurile necesare pentru reprezentarea
localităţii la măreţul act istoric. Încă din 17
noiembrie, el comandă unui meşter local confecţionarea unei
pancarde cu numele comunei şi a unei prăjini pentru drapelul naţional
de mătase, ambele urmând a fi purtate
la Adunarea Naţională
29.
La 24
noiembrie preşedintele consiliului, Ariton Migia, primeşte o
scrisoare confidenţială de la preşedintele C.N.R. Sibiu,
prin care i se făceau cunoscute rezultatele demersurilor delegaţiilor
transilvănene trimise
la Iaşi
pentru a stabili
modul de colaborare cu fraţii de peste Carpaţi în vederea
realizării unităţii naţionale. În scrisoare se
exprimau păreri în legătură cu necesitatea reprezentării
la Alba Iulia
a tuturor localităţilor şi a tuturor claselor
şi păturilor sociale, în număr cât mai mare. Se cerea ca
în adunările de alegeri ale delegaţilor să se adopte
proclamaţii subscrise, în care poporul să-si exprime voinţa
de unire cu România şi din care, câte un exemplar, să se
trimită
la Blaj
pentru a fi expediate
la Iaşi. Anunţându-se
că armata română a trecut graniţa spre Transilvania, în
scrisoare se menţionează că aceasta va înainta încet
pentru a da posibilitate poporului să realizeze în mod plebiscitar
unirea. În scrisoare se mai cerea pregătirea unor provizii pentru
armata română, precum şi continuarea organizării gărzilor
naţionale româneşti care urmau să-şi desfăşoare
activitatea ca organe de ordine şi siguranţă publică30.
O zi mai târziu,
C.N.R. Cugir intră în posesia apelului lansat de către
generalul Prezan la intrarea armatei române în Transilvania, prin care
se garanta libertatea deplină, siguranţa vieţii şi a
avutului tuturor locuitorilor, indiferent de naţionalitatea lor,
precum şi a manifestului C.N.R- Orăştie, prin care românii
erau atenţionaţi să nu asculte îndemnurile propagandei
dezlănţuite împotriva unirii de către cei interesaţi,
şi erau chemaţi să meargă în număr cât mai mare
la Alba Iulia
, unde va fi proclamată „România Mare”31.
Având în
vedere importanţa Cugirului, C.N.R. local cere la 26 noiembrie 1918
consiliului cercual din Orăştie ca unul dintre cei 5 delegaţi
ai cercului electoral Orăştie ,,la congresul din Alba Iulia” să
fie din această comună. La 28 noiembrie C.N.R. Orăştie
răspunde că cererea este tardivă, întrucât cei 5 delegaţi
erau deja aleşi şi cere ca
la Cugir
să se facă alegerea a 5 delegaţi comunali pentru Adunare.
În acele
zile de mare entuziasm, C.N.R. Cugir expediază
la Alba Iulia
doua telegrame, una
în 26 noiembrie, prin care cerea găzduirea în preziua Adunării
a 30 de persoane şi alta în 29 noiembrie, prin care modifica numărul
persoanelor delegate de comună la 100.
La 28
noiembrie, obştea din Cugir adoptă adeziunea pentru unirea
necondiţionată cu România, pe care o semnează 499 de
persoane. Două zile mai târziu, la 30 noiembrie, în cadrul „Adunării
generale a poporului din Cugir”, la care a luat parte şi un mare
număr de ţărani din împrejurimi, a avut loc alegerea celor
5 delegaţi ai comunei pentru Alba Iulia. Toţi cei 5 aleşi
erau membri al consiliului naţional local32.
Astfel, în
ziua de l Decembrie 1918, Cugirul a participat la realizarea măreţului
act istoric de
la Alba Iulia
prin 5 deputaţi cu drept de vot, cel puţin 300 de
persoane care s-au încadrat în marea adunare populară de pe ,,Câmpul
lui Horea” şi, probabil, câţiva dintre membrii gărzii
sale naţionale, încadraţi în formaţiunea de siguranţă
pusă la dispoziţia organizatorilor de către C.N.R. Orăştie.
Activitatea
de după unire a C.N.R. şi a gărzii naţionale din Cugir
nu a fost de mai mică importanţă.
Realizarea
statului unitar a impus consiliului, în primul rând, să întrerupă
legăturile cu vechile organe de stat care au mai rămas în funcţiune,
mai ales că acestea, sfidând actul de la l Decembrie 1918, au
continuat să trimită ordine şi dispoziţiuni până
pe la 10 ianuarie 1919. La fel se procedează şi pe linie
administrativă de către primăria comunală33.
În al doilea
rând, s-au luat noi măsuri de siguranţă, instituindu-se un
control riguros asupra armamentului şi muniţiei existente în
localitate. Acţiunea de sechestrare a armelor militare continuă,
iar celor suspecţi li se refuză eliberarea armelor de vânătoare,
până la „limpezirea definitivă a situaţiei”34.
În al
treilea rând, încă înainte de instituirea administraţiei
stabile româneşti, au fost luate măsuri de remaniere a
consiliului comunal şi de schimbare a unora dintre funcţionarii
primăriei, ca urmare a voinţei poporului şi cu scopul de
românizare a instituţiei35.
În acelaşi
timp, se atrage atenţia conducerii fabricii din localitate să nu
mai folosească în antetul scrisorilor sale oficiale termenul de
„Republica Populară Maghiară, întrucât nu mai corespunde după
cele hotărâte
la Alba Iulia
şi după ce a fost dat publicităţii Decretul Regal nr.
3631/1918 al statului român36.
Odată
luate aceste măsuri, C.N.R. Cugir procedează la trecerea în
proprietatea statului român a pădurilor, păşunilor şi
turmelor de oi erariale (de stat), a exploatărilor forestiere ale
fostei intendenţe militare din Sibiu, a fabricii metalurgice şi
a altor bunuri de interes obştesc37.
Pentru a preîntâmpina
orice posibilitate de scoatere din comună a bunurilor statului, a
documentelor de stat şi a altor valori, consiliul instituie o blocadă
ermetică, fiind singurul în drept să acorde concesiuni de
transport pentru persoane şi mărfuri. În această perioadă
s-a acordat fabricii metalurgice dreptul de a vinde fier societăţii
„Silva” din Cluj, precum şi în satele din jur, cu scopul de a
putea procura alimentele necesare muncitorilor şi s-a aprobat
trecerea peste linia de demarcaţie a unor foşti jandarmi şi
a unor tehnicieni şi funcţionari ai fabricii şi ai unor
oficii de stat, împreună cu familiile şi toate bunurile lor38.
Orice
nereguli şi abuzuri petrecute pe teritoriul comunei erau sancţionate
cu amenzi substanţiale, sumele încasate fiind depuse la banca „Cugireana”,
în contul statului. Se pedepseau tăierile ilegale sau abuzive
de păduri, dosirile de cereale şi alte alimente, înşelăciunile
şi altele. Spre exemplu, a fost amendat cu 10.000 coroane morarul
local, care din 1916 înşela pe cei săraci, folosind la moară
o măsură falsă. De la „mărgineni se strângeau taxe
de „focuit”, ceea ce înseamnă că aceştia produceau cărbune
mangal pentru fabrică sau aveau cuptoare de var. Pe aceeaşi cale
s-au rezolvat şi unele conflicte particulare, precum şi
litigiile dintre conducerea fabricii şi persoanele particulare care
au prestat servicii pentru aceasta39.
O mare atenţie
a acordat C.N.R. Cugir aprovizionării populaţiei şi instituţiilor
cu lemne de foc, cu alimente şi, în mod deosebit, cu bunuri
industriale de larg consum, ca petrolul, talpa, pielea, sarea, zahărul,
făina şi altele. El fixează şi preţurile de
desfacere ale diferitelor produse40. Bunurile rămase fără stăpân sunt licitate
şi vândute.
Totul se
petrecea însă pe fondul unor mari frământări sociale. Din
acest motiv, într-o scrisoare adresată C.N.R. Cugir, C.N.R. Orăştie,
sub impresia evenimentelor din Rusia Sovietică, aprecia că dacă
nu se vor lua măsuri urgente „bolşevismul” se va răspândi
şi în satele româneşti.
Situându-se,
în general, pe poziţia de clasă a burgheziei româneşti,
C.N.R. Cugir ajunge curând în conflict cu organizaţia socialistă
a muncitorilor din fabrică. Întrucât în incinta acesteia se pare că
au avut loc întruniri, mitinguri şi greve ale muncitorilor,
consiliul pune la dispoziţia conducerii 10 gardişti pentru menţinerea
ordinii cu precizarea că în „cazuri grave” va interveni
„pentru apărare” cu întreaga gardă. Probabil că
muncitorii au intrat în conflict cu conducerea fabricii, întrucât C.N.R.
îi acuză pe membrii
acesteia (toţi de naţionalitate străină) că prin
purtarea lor incorectă şi prin
exploatarea nemiloasă au ajuns „odioşi”, până şi
în faţa muncitorilor de aceeaşi naţionalitate cu ei.
Membrii gărzii naţionale ameninţau şi ei la 29
decembrie 1918 că vor trece la „soţietatea socialistă ce
există azi în comună”, dacă nu li se asigură condiţii
mai omeneşti de serviciu
În faţa
acestei situaţii, C.N.R. hotăreşte, în şedinţa
sa din 31 decembrie 1918, să nu recunoască partidul
social-democrat local şi să-i interzică orice adunare fără
aprobarea sa. Hotărârea este comunicată în scris şi
conducătorului organizaţiei locale, motivându-se că s-au
ţinut anterior adunări tumultuoase, în care s-au agitat
spiritele pentru „terorizarea” unei „alte pături sociale”
(este vorba de burghezie). În şedinţa din 9 ianuarie 1919,
consiliul cere din nou şefului organizaţiei de partid locale să-i
comunice de fiecare dată programul detaliat al fiecărei şedinţe
pentru care cere aprobare.
Organizaţia
P.S.D. Cugir intervine
la Consiliul
Dirigent
pentru aplanarea conflictului. La 20 ianuarie 1919 Resortul
Ocrotirilor Sociale al Consiliului Dirigent, al cărui şef era
socialistul Ioan Fluieraş, ordonă C.N.R. din Cugir să
permită întrunirile săptămânale „paşnice” ale
muncitorilor, pentru dezbaterea problemelor de alimentaţie ce îi
preocupa. Se pare că, într-adevăr, conflictul s-a aplanat, întrucât
în şedinţa sa din 20 februarie
1919 C
.N.R. Cugir decide să
aprobe întrunirea organizaţiei P.S.D., care avea ca scop alegerea
unor membri români în conducerea sa42.
Măsuri
excepţionale a luat C.N.R. din Cugir cu ocazia sosirii în zonă
a armatei române. Astfel, în şedinţa sa din 10 decembrie 1918
el decide să instituie o comisie specială formată din două
secţiuni şi anume: una formată din 7 membri pentru festivităţile
din Cugir şi alta formată din 4 membri pentru cele de
la Orăştie
43.
După stabilirea unităţilor militare române în zonă,
C.N.R. din Cugir a contribuit la aprovizionarea lor cu alimente, predându-le
şi armele militare rechiziţionate. De asemenea, el a luat măsuri
de publicare a ordonanţelor nr. 1-12, emise de către generalul
Moşoiu pentru reglementarea situaţiei din Transilvania în condiţiile
stării de asediu14.
În timpul
activităţii sale, C.N.R. Cugir a avut şi alte acţiuni
importante. Astfel, el a făcut eforturi mari pentru redresarea
agriculturii din zonă, prin procurarea de seminţe, altoi şi
alte materiale necesare, precum şi pentru sprijinirea meseriaşilor
în reluarea activităţii lor. Soldaţii reîntorşi acasă
au primit ajutoare de stat, iar cei care au fost mobilizaţi la căile
ferate au fost îndemnaţi să rămână în serviciul
C.F.R.
A fost
stimulată şi activitatea culturală, mai ales a tineretului,
care a început să organizeze ,,producţiuni teatrale” urmate
de dans. De asemenea, s-au repus în funcţiune şcolile.
Una dintre
problemele căreia consiliul nu i-a putut găsi soluţia a
fost cererea mai multor cetăţeni de a beneficia de curent
electric în locuinţele proprii. El a trebuit să demonstreze
oamenilor că uzina electrică, fiind de mică capacitate, nu
putea furniza mai mult curent decât era necesar fabricii şi
iluminatului public al comunei45.
La l ianuarie
1919 echipa de căluşari din Cugir a fost prezentă
la Sibiu
, unde a participat
la festivităţile de primire a generalului francez Berthelot. Cei
8 căluşari şi vătaful lor s-au dovedit a fi cea mai
bună formaţie dintre cele prezente la festivităţi,
fapt pentru care a fost premiată cu 1200 de coroane, iar conducătorii
ei primiţi de generalul Berthelot şi felicitaţi.
Ca un semn al
recunoaşterii activităţii depuse de către locuitorii
Cugirului în folosul cauzei naţionale, Consiliul Dirigent a promovat
pe notarul local Valeriu Herlea în postul de secretar de secţie la
resortul său pentru agricultură şi comerţ46.
Având în
vedere condiţiile excepţionale ale stării de asediu, C.N.R.
Cugir informează Consiliul Dirigent că a arestat pe membrii din
localitate ai fostei gărzi naţionale maghiare din Teiuş,
care au luptat împotriva armatei române
la Brănişca
şi la podul Mihalţului. Conform ordinului primit ulterior, el
dispune escortarea acestora
la Deva
şi apoi
la Sibiu
pentru a fi predaţi Marelui Stat Major al armatei române, nu însă
înainte de a fi dat posibilitate celor în cauză să-şi
procure dovezi de nevinovăţie, prin declaraţii de martori47.
În sfârşit,
în şedinţa sa din l februarie 1919 consiliul din Cugir ia măsuri
pentru pregătirea viitoarelor alegeri pentru parlamentul României,
instituind două comisii: una pentru zona muntoasă şi
cealaltă pentru comună, cu misiunea de a întocmi listele alegătorilor48.
Fără
îndoială, activitatea desfăşurată de către C.N.R.
Cugir şi garda sa naţională a fost mult mai amplă decât
s-a putut reda în studiul de faţă, cu toate că perioada
lor de funcţionare a fost relativ scurtă. Am putea spune că
tot ce s-a realizat atunci, fiecare amănunt, are o semnificaţie
deosebită, prin faptul că s-a petrecut în momentul istoric
crucial al realizării unităţii naţionale depline a
poporului şi statului român.
Cu toate că
au acţionat pe un teritoriu limitat, dar important din punct de
vedere economic, C.N.R. şi garda naţională română din
Cugir şi-au adus o preţioasă contribuţie la realizarea
măreţului act de la l Decembrie 1918 de
la Alba Iulia
,
iar după aceea, la transpunerea în viaţă a hotărârilor
adoptate de către Marea Adunare Naţională.
prof. IOAN PLEŞA
NOTE
1 Serviciul Arhivelor Naţionale
jud. Alba (în continuare SAN jud. Alba), fond Consiliul Naţional
Roman Cugir, actul nr. 24/1918.
2
Ibidem, actele nr. 9, 10, 17, 19, 27, 44, 47, 50, 51, 55, 94,
100, 107 şi 116/1918, 28/1919 şi procesele verbale ale CNR din 9
şi 11 ianuarie 1919.
3
Ioan
I. Şerban,
Mişcările revoluţionare
din toamna,
anului 1918
şi pregătirea unirii
Transilvaniei cu România
în ţinutul Orăştiei, în Apulum, XIV, Alba Iulia, 1976, p. 365.
4
Ibidem, pp. 369—370.
5
Loc. cit., fond cit., actul nr. 88/1918.
6
Constantin C. Giurescu şi alţii, Istoria. României
în date, Editura Enciclopedica Română, Bucureşti, 1971, p.
284.
7
Loc. cit., fond cit., actele nr. 40/1918, 31, 39, 40/1919,
procesele verbale ale şedinţelor din 21 şî 23 ianuarie
1919.
8
Ibidem, actele nr. 119 şi 128/1918, procesul verbal al
şedinţei din 31 decembrie 1918,
vezi şi Ioan I.
Şerban, op. cit., p. 371.
9
Ibidem, actele nr. 2, 4, 9, 13, 106/1918, act fără
număr din 18 dec. 1918, 39/1919, proc. verbale din 9, 13, 21, 28 ian.
1919.
10
Ibidem, actele nr. 6, 10, 14, 15,
16, 19, 20, 68/1918, procesele verbale din 2, 4, l6 şi 25 ian.
1919, vezi şi Ioan I. Şerban, op. cit. pp. 371—372.
11
Ibidem, actele nr. l şi 2/1918.
12
Ibidem, actele nr. 3 şi 5/1918.
13 Ibidem, actele nr.
4 şi 128/1918.
14 Ibidem,
actele nr. 9, 10, 17, 24, 28/1918.
15
Ibidem, actele nr.
3, 5, 12,
39, 41,
47, 50,
54, 56, 64,
77 şi 119/1918; actul
nr. 970./1920 al Primăriei comunei Cugir trimis lui Ariton
Migia, ca persoană particulară, pr. verbal al şedinţei
din 31 dec. 1918.
16
Ioan I. Şerban, op. cit. p, 375.
17
Loc. cit., fond cit., procesul verbal din 12 dec. 1918.
18
Ibidem, actele nr. 3, 4, 5/1918 şi procesele verbale ale
consiliului din perioada 12. dec. 1918 - 27 febr. 1919.
19
Ibidem, actele nr. 42, 48, 69/1918.
20
Ibidem, actele nr. 9, 10, 17, 24, 25, 28, 32, 41, 49, 54, 56,
68, 70, 77, 78, 82, 88, 91, 92, 96, 100, 107, 110, 113, 117, 118, 123/1918
şi altele.
21 Ibidem,
actul nr. 37/1919, proc. verbal din 22 ian. 1939 şi Apelul Consiliului
Dirigent din 30 dec. 1918 — foaie volantă.
22 Ibidem,
actul nr. 63/1919; pr.
verbale din 13, 15,
18, 20, 27 febr. 1919,
actul nr. 970/1920 al Primăriei Cugir către Ariton Migia.
23 Ibidem,
actele nr. 14, 16, 17, 18, 35, 50, 51, 54, 56, 64, 65, 77, 83, 87, 97,
108, 119/1918 şi altele.
24 Ibidem,
actul nr. 6/1918
25 Ibidem,
actele nr. 3, 4, 10, 18, 27, 29, 44/1918, actele fără număr
de înregistrare din 7 nov. 1918 Binţinţi şi 25 nov. 1918
Cugir.
26 Ibidem,
actele nr. 2, 12, 13, 14, 21, 64, 87/1918 şi altele.
27 Ibidem,
actul nr. 9/1918,
28
Ibidem, actele nr. 6, 10, 15, 19, SO/1918 şi altele.
29
Ibidem, actul nr. 45/1918 şi procesul verbal din 20 febr.
1919.
30 Ibidem, actul nr. 25/1918 (preşedinte al CNR
comitatens era Andrei Bârseanu, în acelaşi timp şi preşedinte
al „Astrei”)
31 Ibidem, actele nr. 30, 31, 32/1918.
32 Ibidem,
actele nr. ’24, 28, 40/1918; Muzeul Naţional al Unirii Alba
Iulia, Documentele
Unirii, nr. 1396, 2020, 2021, 3751 şi 3784; I. Şerban, op.
cit., p. 383 şi anexa de la p. 389.
33 Ibidem,
actele nr. 66, 71, 110/1918; 10, 19-22/1919, pr. verbale din 12 dec. 1918,
9 ianuarie, 11 februarie 1919 şi altele.
34 Ibidem,
actele nr. 47, 102, 103/1918, pr. verbal din 8 febr. 1919.
35 Ibidem,
actul nr. 70/1918, pr. verbale
din 12
dec./1918, 9
ian. şi
27 febr,
1919.
36 Ibidem,
actul nr. 41/1919, pr. verbal din 21 ian. 1919.
37 Ibidem, actele nr. 44, 49, 71, 100,
107, 108/1918, 43/1919,
pr. verbale din 12 dec. 1918,
21, 22 şi 25 ian. 1919.
38 Ibidem,
actele nr.
42, 48,
49, 51,
63, 69/1918,
43/1919, pr.
verbal din
22 ian.
39 Ibidem,
actele nr.
62, 63,
76, 116/1918,
28, 32,
33/1919, pr.
verbal din
21 ian. 1919
40
Ibidem,
actele nr. 61, 96, 126/1918, pr. verbale din 13
dec. 1918, 2 ian., 30ian., 27 febr. 1919.
41 Ibidem,
pr. verbal din 15 februarie 1919.
42 Ibidem,
actele nr. 47, 68, 108, 119, 128/1918, 38/1919, pr. verbale din 31 dec.
1918, 9 ian. şi 20 febr. 1919.
43 Ibidem,
protocolul foaie volantă din 10 dec. 1918.
44
Ibidem, actul nr. 26/1919 şi pr. verbale din 11 şi 21
ian. 1919.
45
Ibidem, actele nr. 59, 111, 112, 118, 124/1918, 31/1919, pr.
verbale din 16, 21, 23, 30 ianuarie si l febr. 1919.
46 Ibidem,
actele nr. 107 şi 113/1918.
47
Ibidem, actele nr. 117/1918, 1/1919, pr. verbal din 18 ian.
1919.
48
Ibidem, pr. verbal din l
febr. 1919.
|
|