În preajma evenimentelor revoluţionare din toamna anului 1918, care au dus la unirea Transilvaniei cu România şi, cu aceasta, la încheierea procesului de unificare naţională a poporului român, localitatea Cugir avea statut de comună. După cum avea să susţină Consiliul Naţional Român local, ea era în acea vreme cea mai mare comună din comitatul Hunedoara1.

Dacă din punct de vedere administrativ Cugirul era evident vitregit, din punct de vedere economic el avea o importanţa deosebită. În primul rând, comuna administra o vastă porţiune muntoasă acoperită cu păduri şi păşuni, orientată spre sud, de-a lungul Râului Mare până la graniţa cu România şi având ca limite estice şi vestice interfluviile spre râurile Sebeş şi, respectiv, Grădişte. În al doilea rând, în localitate îşi desfăşurau activitatea o seamă întreagă de întreprinderi şi instituţii economice importante, dintre care amintim fabrica metalurgica de fier aparţinând societăţii „Salgotarján”, uzina electrică, societăţile şi firmele de stat şi particulare pentru exploatarea, transportul, prelucrarea şi desfacerea lemnelor şi a produselor de lemn, banca „Cugireana”, Oficiul silvic de stat, oficiul fiscal de stat, cooperativa de aprovizionare şi consum şi altele. Pentru buna desfăşurare a activităţilor productive şi comerciale din Cugir, acesta a fost legat printr-o cale ferata secundară de linia principală Teiuş - Arad. Comuna, împreună cu cătunele aparţinătoare, aveau în grijă numeroase turme de oi, proprietatea statului2. În zona sa, oieritul, creşterea cornutelor mari şi a cailor formau baza ocupaţiei populaţiei necuprinse în producţia industrială, în exploatarea lemnului şi în transporturi.

În Cugirul acelor vremuri se afla, prin urmare, o populaţie eterogenă din punct de vedere social, alcătuită din ţărani, muncitori industriali, lucrători forestieri şi o destul de groasă pătură burgheză, reprezentând industria, finanţele şi comerţul. În ceea ce priveşte structura naţională, se poate afirma că această populaţie era în mare majoritate românească3.

***

În toamna anului 1918, în Transilvania se crease o acută situaţie revoluţionară. Cauzele fundamentale ţineau, desigur, de asuprirea socială şi naţională la care era supusă în mod permanent populaţia românească majoritară. Contradicţiile se adânciseră însă mult în anii războiului   imperialist,   datorită  numeroaselor  jertfe   de   sânge   pentru   o   cauză   străină de interesele poporului,  exploatării şi spolierii sporite de nevoile  fronturilor, mizeriei  ce  domina viaţa satelor şi oraşelor şi abuzurilor organelor de stat.

În semn de protest faţă de războiul nejust, mulţi români înrolaţi în armata austro-ungară au dezertat, ascunzându-se prin păduri şi în alte locuri greu accesibile. În munţii şi pădurile Cugirului sunt semnalaţi de către autorităţi numeroşi dezertori înarmaţi, încă din vara anului 1914. Cei mai mulţi dintre ei erau ţărani din zonele apropiate.

În anul 1916, după intrarea în război a României alături de forţele Antantei, numărul acestora sporeşte, iar rapoartele oficiale semnalează faptul că mulţi treceau graniţa pentru a se înrola ca voluntari în armata română4, evident cu scopul de a contribui la eliberarea Transilvaniei. Considerând zona ca fiind periculoasă, comandamentul german deplasează aici trupe „de asigurare” care au supravegheat graniţa cu România, efectuând în acelaşi timp rechiziţii nemiloase asupra populaţiei locale, în mod deosebit de cai5. Dezertorii înarmaţi din zona Cugirului, la care s-au adăugat pe parcurs şi militarii întorşi de pe fronturi sau din prizonierat, aveau să constituie principala forţă de şoc în mişcările revoluţionare ce s-au declanşat la începutul lunii noiembrie 1918.

Nemulţumirea si revolta populaţiei româneşti din Cugir şi împrejurimi erau mult sporite şi de politica cercurilor guvernante în problema naţionalităţilor. Maghiarizarea forţată, intensificată mai ales după votarea legilor şcolare Apponyi de către parlamentul maghiar (aprilie-mai 1907) 6, a dus la desfiinţarea „sfatului şcolar” de pe lingă şcoala confesională românească din Cugir si la instituirea în localitate a unei şcoli de stat. Numai opoziţia înverşunată a poporului condus de intelectuali a făcut ca şcoala românească să se menţină totuşi în funcţiune7.

Mişcările revoluţionare declanşate în Cugir la începutul lunii noiembrie 1918 au cuprins, deopotrivă, masele de ţărani si muncitori, precum şi intelectualitatea românească. Mobilul principal era eliberarea naţională şi unirea cu România. Pe lângă acesta masele au acţionat şi pentru rezolvarea unor probleme sociale, în funcţie de clasa sau pătura socială de care aparţineau diferitele grupuri. Este important să menţionăm că radicalizarea muncitorimii în acea perioadă a dus la cuprinderea ei într-o puternică organizaţie locală a Partidului Social-Dcmocrat8.

Se pare că în Cugir mişcările revoluţionare au debutat în mod violent sub impulsul soldaţilor dezertori şi al celor reîntorşi de pe fronturi. Mai întâi au fost dezarmate formaţiunile de jandarmi şi de grăniceri. Cu această ocazie s-au desfăşurat probabil lupte de stradă, întrucât directorul şcolii româneşti afirma că geamurile acesteia s-au spart în timpul revoluţiei. Acţiunile au continuat cu atacarea oficiilor de stat. Unii dintre funcţionarii abuzivi şi corupţi reuşesc să fugă. Printre aceştia erau şeful oficiului silvic şi notarul comunal Iuga Gyula, un individ veros care s-a remarcat prin necinste şi abuzuri, precum şi prin asuprirea românilor din localitate9.

Odată înlăturate organele forţei publice şi ale administraţiei de stat, masele au trecut la atacarea marilor proprietăţi care le exploata de secole. Au fost devastate şi expropriate de bunuri marile moşii, inclusiv domeniile statului. Documentele semnalează mai ales ocuparea pădurilor şi păşunilor proprietate de stat şi ale marilor proprietari particulari, împărţirea între ţărani a vitelor, cailor şi oilor de pe aceste domenii. Cele mai puternice acţiuni revoluţionare s-au desfăşurat între 1 şi 11 noiembrie 1918. Ele s-au domolit apoi prin intrarea în acţiune a gărzilor naţionale româneşti de ordine şi siguranţă publică. Cu toate acestea, ele au continuat sporadic şi cu intensităţi diferite până târziu după unire, ca efect al dorinţei fierbinţi a maselor de a lichida inegalitatea socială10. Înlăturând vechile organe de stat şi anihilând forţa economică, socială şi politică a marilor moşieri şi proprietari locali, masele din Cugir şi împrejurimi au creat condiţiile favorabile pentru instituirea organelor politico-administrative şi militare româneşti şi preluarea de către acestea a întregii puteri în zonă.

***

Consiliul Naţional Român din Cugir (multă vreme el s-a autointitulat „Sfatul Naţional Român”. pentru a ilustra principiile sale democratice) a luat fiinţă în ziua de 4 sau 5 noiembrie 1918. În orice caz, la 5 noiembrie el face cunoscute Preturii Orăştie constituirea şi componenţa sa11. La început consiliul a avut 24 de membri, un preşedinte (preotul Ariton Migia) si un notar sau secretar (învăţătorul Traian Lupea). După primele şedinţe, consiliul îşi sporeşte numărul de membri până la 31, plus un vicepreşedinte (preotul Crişan Romul). În consiliul naţional au fost cooptaţi şi câţiva membri de naţionalitate maghiară şi germană, pentru a reprezenta interesele conaţionalilor lor12.

De la bun început, C.N.R. din Cugir se proclamă ca ,,for suprem” al comunei şi face cunoscut instituţiilor rămase în funcţiune că ,,a luat asupră-si conducerea tuturor afacerilor comunale”13. Curând după înfiinţare el va intra în subordinea C.N.R. cercual din Orăştie, aflat sub preşedinţia lui Dr. Aurel Vlad, membru al C.N.R. Central14.

În prima sa şedinţă ordinară, al cărui convocator datează din 6 noiembrie 1918, C .N.R. Cugir hotărăşte instituirea imediată a gărzii naţionale române locale. La început ea s-a constituit din 8 membri, ca mai apoi numărul acestora să crească la 41, fapt ce a impus organizarea lor în trei plutoane. Comanda gărzii a fost încredinţată sergentului major Augustin Olariu. În componenţa ei au intrat muncitori din fabrică, ţărani si intelectuali, soldaţi reîntorşi de pe fronturi şi din prizonierat, precum şi voluntari. Armele şi muniţia necesară s-au luat de la subunităţile de jandarmerie şi grăniceri dezarmate, de la paza civilă a fabricii metalurgice, prin rechiziţii de la particulari şi prin împrumut de la garda naţională română din Orăştie15.

În ziua de 8 noiembrie, s-a organizat la Cugir solemnitatea sfinţirii drapelului naţional al gărzii, ţesut şi împodobit de către tinerele fete localnice. Evenimentul s-a petrecut în cadrul solemn al unei impozante adunări populare, la care au participat locuitorii comunei, ţăranii din împrejurimi, membri C.N.R. din Orăştie, precum şi cei ai C.N.R. Cugir. Cu acest prilej s-au făcut cunoscute mulţimii constituirea şi structura C.N.R. local, după care s-a luat jurământul de credinţă al membrilor gărzii naţionale. Adunarea s-a încheiat cu o entuziastă serbare populară, în cadrul căreia s-au cântat cântece şi s-au recitat poezii patriotice, s-au prezentat dansuri populare româneşti16.

Atât C.N.R., cât şi garda naţională din Cugir, şi-au instituit puţin mai târziu sigilii, primul cu legenda: „Sfatul Naţional Român Cugir”, al doilea având inscripţia: „Legiunea Română Cugir”, cu intenţia evidentă de a reaminti românitatea şi glorioasele evenimente de la l848—1849, precum şi de a demonstra continuitatea luptei poporului român pentru libertate naţională17.

În funcţie de necesitatea rezolvării celor mai acute probleme din teritoriul de competenţă, încă din primele zile de activitate, C.N.R. Cugir îşi organizează două comisii de bază şi anume: alimentară şi silvică, cu misiunile precise de aprovizionare a populaţiei şi de administrare şi protejare a pădurilor statului. Mai apoi, de câte ori s-au ivit probleme deosebite, consiliul a instituit comisii cu sarcini concrete, cărora le fixa termenele de executare. Toate comisiile instituite, atât cele permanente cât şi cele ocazionale, erau obligate să raporteze în şedinţele ordinare sau extraordinare ale consiliului asupra modului de rezolvare a misiunilor încredinţate18.

Structura C.N.R. şi a gărzii naţionale din Cugir nu s-a schimbat prea mult până la încetarea activităţii lor. După unirea Transilvaniei cu România, înregistrăm însă retragerea din consiliu a majorităţii membrilor celorlalte naţionalităţi, dintre care unii au cerut aprobarea de a trece linia de demarcaţie în Ungaria19.

În timpul activităţii sale, C.N.R. Cugir a întreţinut relaţii sau a purtat corespondenţa cu organele politico-administrative şi militare româneşti din împrejurimi, între care C.N.R. comitatense Deva şi Sibiu, C.N.R. cercual Orăştie, C.N.R. comunale Vinerea şi Binţinţi (astăzi Aurel Vlaicu), gărzile naţionale din Orăştie şi Şibot, iar mai târziu şi cu Consiliul Dirigent20.

După realizarea unităţii naţionale şi preluarea puterii politice în teritoriul de competenţă, Consiliul Dirigent a luat măsuri de instituire a unei administraţii româneşti stabile. Astfel, la 30 decembrie 1918 este lansat apelul de încadrare a militarilor români în noua jandarmerie, făcându-se precizarea că cel târziu până la l februarie 1919 gărzile naţionale se vor desfiinţa. Pentru desfiinţarea gărzilor naţionale el a emis mai apoi şi ordonanţa nr. 201/1919. Având în vedere aceste dispoziţiuni, C.N.R. Cugir hotărăşte, în şedinţa sa din 22 ianuarie 1919, să întrebe Consiliul Dirigent cu cine va fi substituită garda din subordinea sa, încrucât în localitate nu se afla nici armată, nici jandarmerie românească21.

În şedinţa din 13 februarie 1919, se aminteşte pentru prima data de desfiinţarea C.N.R, Cugir, probabil ca urmare a instituirii administraţiei si jandarmeriei stabile locale. Preşedintele Migia face propunerea, acceptată de către întregul consiliu, de a se alege o comisie de 5 persoane care să ţină legătura cu forurile superioare şi după desfiinţarea sa şi care să convoace întregul „sfat naţional” în caz de nevoie.

Cu toate că în protocolul şedinţei de lucru din 18 februarie se face menţiunea că este „cea din urmă” şi că în aceeaşi zi se anunţă în scris oficiul silvic local că „sfatul naţional român din loc. cu ziua de astăzi s-a desfiinţat”, acesta a continuat totuşi să ţină şedinţe (ultimul protocol păstrat este din 27 februarie 1919) şi să rezolve problemele curente.

Se parc că C.N.R. Cugir s-a desfiinţat cu adevărat numai prin 15 martie 1919, întrucât preşedintele său, Ariton Migia, menţionează acest lucru atât în adaosul în creion consemnat la sfârşitul procesului verbal din 15 februarie 1919, cât şi în raportul său din 19 iunie 1920 înaintat primăriei locale22.

***

Funcţionând într-o perioadă relativ scurtă, dar densă în ceea ce priveşte evenimentele politice, sociale şi economice, C.N.R. Cugir a avut o activitate prodigioasă pusă în slujba idealului naţional. Pentru a se putea achita de importanta-i misiune şi sub impulsul alertei evenimentelor, el ţinea dese şedinţe de lucru, uneori zilnice, în cadrul cărora rezolva operativ problemele apărute. Aceste probleme au fost inserate în protocoalele şi corespondenţa sa, care reprezintă pentru istoria noastră naţională importante izvoare documentare. Sarcinile primordiale ce au stat permanent în atenţia C.N.R. Cugir după preluarea puterii pe plan local au fost: menţinerea ordinii şi liniştii publice, repunerea vieţii economice şi sociale pe făgaşul normal, reglementarea relaţiilor sociale, combaterea abuzurilor şi a ilegalităţilor, apărarea avutului obştesc, al persoanelor juridice şi fizice, aprovizionarea populaţiei şi altele asemenea.

În acest scop el a folosit cu competenţă garda naţională, destul de numeroasă la un moment dat. Pentru susţinerea ei s-au împrumutat bani de la banca „Cugireana”, s-au făcut colecte, s-au cerut şi încasat sume diferite de la instituţiile de stat şi particulare, precum şi de la persoanele fizice care au beneficiat de asistenţă militară. Garda a fost obligată la o severă disciplină militară. Cei care aveau abateri sau abuzau de calitatea lor în vederea obţinerii unor profituri materiale erau imediat scoşi din efective23.

C.N.R. Cugir s-a bucurat de autoritate în faţa poporului pentru modul în care a slujit cauza naţională. La 17 noiembrie 1918, de pildă, consiliul comunal Vaidei i se adresează „cu dragoste românească”24.

În activitatea sa şi a gărzii se pot stabili două perioade distincte - până la l Decembrie 1918 şi după această dată. Sarcinile fundamentale ale primei perioade au fost preluarea puterii, dominarea situaţiei şi mobilizarea tuturor factorilor pentru realizarea unităţii naţionale. În cea de-a doua perioadă se punea problema consolidării puterii, a instituirii administraţiei româneşti stabile, a stabilizării vieţii economico-sociale şi a integrării în viaţa statului unitar.

Încă în prima sa şedinţă de lucru, C.N.R. Cugir discută cele mai vitale probleme ale comunei, luând măsuri imediate de reglementare a lor. Astfel, este repusă în funcţiune primăria sub o conducere românească, s-au luat măsuri de siguranţă, strângându-se de la particulari şi unele oficii toate armele militare şi de vânătoare, s-a acţionat energic, printr-o comisie special instituită, pentru aprovizionarea populaţiei cu alimente şi     s-au luat în custodie, ca bun naţional, pădurile, păşunile şi alte bunuri de stat sau obşteşti2".

Deşi de la oficiile de stat centrale, precum şi de la cele comitatense şi de plasă rămase încă în funcţiune, veneau tot felul de ordine şi dispoziţiuni, acestea nu s-au mai luat în considerare decât în măsura în care puteau fi folosite în interes naţional (spre exemplu, pentru întreţinerea gărzii naţionale cu bani şi echipament)26.

O problemă acută rezolvată în acea vreme a fost repunerea urgentă în funcţiune a sectorului de muncă necesar pentru a degaja Râul Mare de buşteni, întrucât aceştia s-au strâns în număr atât de mare în perioada întreruperii activităţii, încât ameninţau cu distrugerea atât calea ferată, cât şi comunele din zonă, pe o distanţă de peste 10 km (este vorba de comunele Vinerea, Şibot şi Balomir)27.

Din primele zile de activitate şi până la desfiinţarea sa, C.N.R. Cugir s-a preocupat de liniştirea mişcărilor revoluţionare, de combaterea abuzurilor şi aplanarea conflictelor sociale, de repunerea în drepturi a celor păgubiţi. Celor vinovaţi le aplica amenzi în bani. Atunci când păgubaşii nu erau cunoscuţi, bunurile recuperate erau vândute prin licitaţii, iar sumele realizate se utilizau pentru susţinerea gărzii naţionale sau rezolvarea unor probleme de interes obştesc.28

În a treia decadă a lunii noiembrie, după ce s-a făcut publică intenţia C.N.R. Central de a convoca la Alba Iulia , în l Decembrie 1918, Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Ungaria, C.N.R. Cugir ia măsurile necesare pentru reprezentarea localităţii la măreţul act istoric. Încă din 17 noiembrie, el comandă unui meşter local confecţionarea unei pancarde cu numele comunei şi a unei prăjini pentru drapelul naţional de mătase, ambele urmând a fi purtate la Adunarea Naţională 29.

La 24 noiembrie preşedintele consiliului, Ariton Migia, primeşte o scrisoare confidenţială de la preşedintele C.N.R. Sibiu, prin care i se făceau cunoscute rezultatele demersurilor delegaţiilor transilvănene trimise la Iaşi pentru a stabili modul de colaborare cu fraţii de peste Carpaţi în vederea realizării unităţii naţionale. În scrisoare se exprimau păreri în legătură cu necesitatea reprezentării la Alba Iulia a tuturor localităţilor şi a tuturor claselor şi păturilor sociale, în număr cât mai mare. Se cerea ca în adunările de alegeri ale delegaţilor să se adopte proclamaţii subscrise, în care poporul să-si exprime voinţa de unire cu România şi din care, câte un exemplar, să se trimită la Blaj pentru a fi expediate la Iaşi. Anunţându-se că armata română a trecut graniţa spre Transilvania, în scrisoare se menţionează că aceasta va înainta încet pentru a da posibilitate poporului să realizeze în mod plebiscitar unirea. În scrisoare se mai cerea pregătirea unor provizii pentru armata română, precum şi continuarea organizării gărzilor naţionale româneşti care urmau să-şi desfăşoare activitatea ca organe de ordine şi siguranţă publică30.

O zi mai târziu, C.N.R. Cugir intră în posesia apelului lansat de către generalul Prezan la intrarea armatei române în Transilvania, prin care se garanta libertatea deplină, siguranţa vieţii şi a avutului tuturor locuitorilor, indiferent de naţionalitatea lor, precum şi a manifestului C.N.R- Orăştie, prin care românii erau atenţionaţi să nu asculte îndemnurile propagandei dezlănţuite împotriva unirii de către cei interesaţi, şi erau chemaţi să meargă în număr cât mai mare la Alba Iulia , unde va fi proclamată „România Mare”31.

Având în vedere importanţa Cugirului, C.N.R. local cere la 26 noiembrie 1918 consiliului cercual din Orăştie ca unul dintre cei 5 delegaţi ai cercului electoral Orăştie ,,la congresul din Alba Iulia” să fie din această comună. La 28 noiembrie C.N.R. Orăştie răspunde că cererea este tardivă, întrucât cei 5 delegaţi erau deja aleşi şi cere ca la Cugir să se facă alegerea a 5 delegaţi comunali pentru Adunare.

În acele zile de mare entuziasm, C.N.R. Cugir expediază la Alba Iulia doua telegrame, una în 26 noiembrie, prin care cerea găzduirea în preziua Adunării a 30 de persoane şi alta în 29 noiembrie, prin care modifica numărul persoanelor delegate de comună la 100.

La 28 noiembrie, obştea din Cugir adoptă adeziunea pentru unirea necondiţionată cu România, pe care o semnează 499 de persoane. Două zile mai târziu, la 30 noiembrie, în cadrul „Adunării generale a poporului din Cugir”, la care a luat parte şi un mare număr de ţărani din împrejurimi, a avut loc alegerea celor 5 delegaţi ai comunei pentru Alba Iulia. Toţi cei 5 aleşi erau membri al consiliului naţional local32.

Astfel, în ziua de l Decembrie 1918, Cugirul a participat la realizarea măreţului act istoric de la Alba Iulia prin 5 deputaţi cu drept de vot, cel puţin 300 de persoane care s-au încadrat în marea adunare populară de pe ,,Câmpul lui Horea” şi, probabil, câţiva dintre membrii gărzii sale naţionale, încadraţi în formaţiunea de siguranţă pusă la dispoziţia organizatorilor de către C.N.R. Orăştie.

Activitatea de după unire a C.N.R. şi a gărzii naţionale din Cugir nu a fost de mai mică importanţă.

Realizarea statului unitar a impus consiliului, în primul rând, să întrerupă legăturile cu vechile organe de stat care au mai rămas în funcţiune, mai ales că acestea, sfidând actul de la l Decembrie 1918, au continuat să trimită ordine şi dispoziţiuni până pe la 10 ianuarie 1919. La fel se procedează şi pe linie administrativă de către primăria comunală33.

În al doilea rând, s-au luat noi măsuri de siguranţă, instituindu-se un control riguros asupra armamentului şi muniţiei existente în localitate. Acţiunea de sechestrare a armelor militare continuă, iar celor suspecţi li se refuză eliberarea armelor de vânătoare, până la „limpezirea definitivă a situaţiei”34.

În al treilea rând, încă înainte de instituirea administraţiei stabile româneşti, au fost luate măsuri de remaniere a consiliului comunal şi de schimbare a unora dintre funcţionarii primăriei, ca urmare a voinţei poporului şi cu scopul de românizare a instituţiei35.

În acelaşi timp, se atrage atenţia conducerii fabricii din localitate să nu mai folosească în antetul scrisorilor sale oficiale termenul de „Republica Populară Maghiară, întrucât nu mai corespunde după cele hotărâte la Alba Iulia şi după ce a fost dat publicităţii Decretul Regal nr. 3631/1918 al statului român36.

Odată luate aceste măsuri, C.N.R. Cugir procedează la trecerea în proprietatea statului român a pădurilor, păşunilor şi turmelor de oi erariale (de stat), a exploatărilor forestiere ale fostei intendenţe militare din Sibiu, a fabricii metalurgice şi a altor bunuri de interes obştesc37.

Pentru a preîntâmpina orice posibilitate de scoatere din comună a bunurilor statului, a documentelor de stat şi a altor valori, consiliul instituie o blocadă ermetică, fiind singurul în drept să acorde concesiuni de transport pentru persoane şi mărfuri. În această perioadă s-a acordat fabricii metalurgice dreptul de a vinde fier societăţii „Silva” din Cluj, precum şi în satele din jur, cu scopul de a putea procura alimentele necesare muncitorilor şi s-a aprobat trecerea peste linia de demarcaţie a unor foşti jandarmi şi a unor tehnicieni şi funcţionari ai fabricii şi ai unor oficii de stat, împreună cu familiile şi toate bunurile lor38.

Orice nereguli şi abuzuri petrecute pe teritoriul comunei erau sancţionate cu amenzi substanţiale, sumele încasate fiind depuse la banca „Cugireana”, în contul statului. Se pedepseau tăierile ilegale sau abuzive de păduri, dosirile de cereale şi alte alimente, înşelăciunile şi altele. Spre exemplu, a fost amendat cu 10.000 coroane morarul local, care din 1916 înşela pe cei săraci, folosind la moară o măsură falsă. De la „mărgineni se strângeau taxe de „focuit”, ceea ce înseamnă că aceştia produceau cărbune mangal pentru fabrică sau aveau cuptoare de var. Pe aceeaşi cale s-au rezolvat şi unele conflicte particulare, precum şi litigiile dintre conducerea fabricii şi persoanele particulare care au prestat servicii pentru aceasta39.

O mare atenţie a acordat C.N.R. Cugir aprovizionării populaţiei şi instituţiilor cu lemne de foc, cu alimente şi, în mod deosebit, cu bunuri industriale de larg consum, ca petrolul, talpa, pielea, sarea, zahărul, făina şi altele. El fixează şi preţurile de desfacere ale diferitelor produse40. Bunurile rămase fără stăpân sunt licitate şi vândute.

Totul se petrecea însă pe fondul unor mari frământări sociale. Din acest motiv, într-o scrisoare adresată C.N.R. Cugir, C.N.R. Orăştie, sub impresia evenimentelor din Rusia Sovietică, aprecia că dacă nu se vor lua măsuri urgente „bolşevismul” se va răspândi şi în satele româneşti.

Situându-se, în general, pe poziţia de clasă a burgheziei româneşti, C.N.R. Cugir ajunge curând în conflict cu organizaţia socialistă a muncitorilor din fabrică. Întrucât în incinta acesteia se pare că au avut loc întruniri, mitinguri şi greve ale muncitorilor, consiliul pune la dispoziţia conducerii 10 gardişti pentru menţinerea ordinii cu precizarea că în „cazuri grave” va interveni „pentru apărare” cu întreaga gardă. Probabil că muncitorii au intrat în conflict cu conducerea fabricii, întrucât C.N.R. îi acuză  pe membrii acesteia (toţi de naţionalitate străină) că prin purtarea lor incorectă şi  prin exploatarea nemiloasă au ajuns „odioşi”, până şi în faţa muncitorilor de aceeaşi naţionalitate cu ei. Membrii gărzii naţionale ameninţau şi ei la 29 decembrie 1918 că vor trece la „soţietatea socialistă ce există azi în comună”, dacă nu li se asigură condiţii mai omeneşti de serviciu

În faţa acestei situaţii, C.N.R. hotăreşte, în şedinţa sa din 31 decembrie 1918, să nu recunoască partidul social-democrat local şi să-i interzică orice adunare fără aprobarea sa. Hotărârea este comunicată în scris şi conducătorului organizaţiei locale, motivându-se că s-au ţinut anterior adunări tumultuoase, în care s-au agitat spiritele pentru „terorizarea” unei „alte pături sociale” (este vorba de burghezie). În şedinţa din 9 ianuarie 1919, consiliul cere din nou şefului organizaţiei de partid locale să-i comunice de fiecare dată programul detaliat al fiecărei şedinţe pentru care cere aprobare.

Organizaţia P.S.D. Cugir intervine la Consiliul Dirigent pentru aplanarea conflictului. La 20 ianuarie 1919 Resortul Ocrotirilor Sociale al Consiliului Dirigent, al cărui şef era socialistul Ioan Fluieraş, ordonă C.N.R. din Cugir să permită întrunirile săptămânale „paşnice” ale muncitorilor, pentru dezbaterea problemelor de alimentaţie ce îi preocupa. Se pare că, într-adevăr, conflictul s-a aplanat, întrucât în şedinţa sa din 20 februarie 1919 C .N.R. Cugir decide să aprobe întrunirea organizaţiei P.S.D., care avea ca scop alegerea unor membri români în conducerea sa42.

Măsuri excepţionale a luat C.N.R. din Cugir cu ocazia sosirii în zonă a armatei române. Astfel, în şedinţa sa din 10 decembrie 1918 el decide să instituie o comisie specială formată din două secţiuni şi anume: una formată din 7 membri pentru festivităţile din Cugir şi alta formată din 4 membri pentru cele de la Orăştie 43. După stabilirea unităţilor militare române în zonă, C.N.R. din Cugir a contribuit la aprovizionarea lor cu alimente, predându-le şi armele militare rechiziţionate. De asemenea, el a luat măsuri de publicare a ordonanţelor nr. 1-12, emise de către generalul Moşoiu pentru reglementarea situaţiei din Transilvania în condiţiile stării de asediu14.

În timpul activităţii sale, C.N.R. Cugir a avut şi alte acţiuni importante. Astfel, el a făcut eforturi mari pentru redresarea agriculturii din zonă, prin procurarea de seminţe, altoi şi alte materiale necesare, precum şi pentru sprijinirea meseriaşilor în reluarea activităţii lor. Soldaţii reîntorşi acasă au primit ajutoare de stat, iar cei care au fost mobilizaţi la căile ferate au fost îndemnaţi să rămână în serviciul C.F.R.

A fost stimulată şi activitatea culturală, mai ales a tineretului, care a început să organizeze ,,producţiuni teatrale” urmate de dans. De asemenea, s-au repus în funcţiune şcolile.

Una dintre problemele căreia consiliul nu i-a putut găsi soluţia a fost cererea mai multor cetăţeni de a beneficia de curent electric în locuinţele proprii. El a trebuit să demonstreze oamenilor că uzina electrică, fiind de mică capacitate, nu putea furniza mai mult curent decât era necesar fabricii şi iluminatului public al comunei45.

La l ianuarie 1919 echipa de căluşari din Cugir a fost prezentă la Sibiu , unde a participat la festivităţile de primire a generalului francez Berthelot. Cei 8 căluşari şi vătaful lor s-au dovedit a fi cea mai bună formaţie dintre cele prezente la festivităţi, fapt pentru care a fost premiată cu 1200 de coroane, iar conducătorii ei primiţi de generalul Berthelot şi felicitaţi.

Ca un semn al recunoaşterii activităţii depuse de către locuitorii Cugirului în folosul cauzei naţionale, Consiliul Dirigent a promovat pe notarul local Valeriu Herlea în postul de secretar de secţie la resortul său pentru agricultură şi comerţ46.

Având în vedere condiţiile excepţionale ale stării de asediu, C.N.R. Cugir informează Consiliul Dirigent că a arestat pe membrii din localitate ai fostei gărzi naţionale maghiare din Teiuş, care au luptat împotriva armatei române la Brănişca şi la podul Mihalţului. Conform ordinului primit ulterior, el dispune escortarea acestora la Deva şi apoi la Sibiu pentru a fi predaţi Marelui Stat Major al armatei române, nu însă înainte de a fi dat posibilitate celor în cauză să-şi procure dovezi de nevinovăţie, prin declaraţii de martori47.

În sfârşit, în şedinţa sa din l februarie 1919 consiliul din Cugir ia măsuri pentru pregătirea viitoarelor alegeri pentru parlamentul României, instituind două comisii: una pentru zona muntoasă şi cealaltă pentru comună, cu misiunea de a întocmi listele alegătorilor48.

Fără îndoială, activitatea desfăşurată de către C.N.R. Cugir şi garda sa naţională a fost mult mai amplă decât s-a putut reda în studiul de faţă, cu toate că perioada lor de funcţionare a fost relativ scurtă. Am putea spune că tot ce s-a realizat atunci, fiecare amănunt, are o semnificaţie deosebită, prin faptul că s-a petrecut în momentul istoric crucial al realizării unităţii naţionale depline a poporului şi statului român.

Cu toate că au acţionat pe un teritoriu limitat, dar important din punct de vedere economic, C.N.R. şi garda naţională română din Cugir şi-au adus o preţioasă contribuţie la realizarea măreţului act de la l Decembrie 1918 de la Alba Iulia , iar după aceea, la transpunerea în viaţă a hotărârilor adoptate de către Marea Adunare Naţională.  

prof. IOAN PLEŞA

NOTE

1 Serviciul Arhivelor Naţionale jud. Alba (în continuare SAN jud. Alba), fond Consiliul Naţional Roman Cugir, actul nr. 24/1918.

2 Ibidem, actele nr. 9, 10, 17, 19, 27, 44, 47, 50, 51, 55, 94, 100, 107 şi 116/1918, 28/1919 şi procesele verbale ale CNR din 9 şi 11 ianuarie 1919.

3 Ioan  I.  Şerban,  Mişcările  revoluţionare  din  toamna,  anului  1918  şi pregătirea  unirii

Transilvaniei cu România în ţinutul Orăştiei, în Apulum, XIV, Alba Iulia, 1976, p. 365.

4 Ibidem, pp. 369—370.

5 Loc. cit., fond cit., actul nr. 88/1918.

6 Constantin C. Giurescu şi alţii, Istoria. României în date, Editura Enciclopedica Română, Bucureşti, 1971, p. 284.

7 Loc. cit., fond cit., actele nr. 40/1918, 31, 39, 40/1919, procesele verbale ale şedinţelor din 21 şî 23 ianuarie 1919.

8 Ibidem, actele nr. 119 şi 128/1918, procesul verbal al şedinţei din 31 decembrie 1918,

vezi şi Ioan I. Şerban, op. cit., p. 371.

9 Ibidem, actele nr. 2, 4, 9, 13, 106/1918, act fără număr din 18 dec. 1918, 39/1919, proc. verbale din 9, 13, 21, 28 ian. 1919.

10 Ibidem, actele nr. 6, 10, 14, 15,  16, 19, 20, 68/1918, procesele verbale din 2, 4, l6 şi 25 ian. 1919, vezi şi Ioan I. Şerban, op. cit. pp. 371—372.

11 Ibidem, actele nr. l şi 2/1918.

12 Ibidem, actele nr. 3 şi 5/1918.

13 Ibidem, actele nr. 4 şi 128/1918.

14 Ibidem, actele nr. 9, 10, 17, 24, 28/1918.

15 Ibidem,  actele nr.  3, 5,  12,  39,  41,  47,  50,  54, 56,  64,  77 şi 119/1918;  actul  nr. 970./1920 al Primăriei comunei Cugir trimis lui Ariton Migia, ca persoană particulară, pr. verbal al şedinţei din 31 dec. 1918.

16 Ioan I. Şerban, op. cit. p, 375.

17 Loc. cit., fond cit., procesul verbal din 12 dec. 1918.

18 Ibidem, actele nr. 3, 4, 5/1918 şi procesele verbale ale consiliului din perioada 12. dec. 1918 - 27 febr. 1919.

19 Ibidem, actele nr. 42, 48, 69/1918.

20 Ibidem, actele nr. 9, 10, 17, 24, 25, 28, 32, 41, 49, 54, 56, 68, 70, 77, 78, 82, 88, 91, 92, 96, 100, 107, 110, 113, 117, 118, 123/1918 şi altele.

21 Ibidem, actul nr. 37/1919, proc. verbal din 22 ian. 1939 şi Apelul Consiliului Dirigent din 30 dec. 1918 — foaie volantă.

22 Ibidem,  actul  nr. 63/1919; pr. verbale din 13,  15,  18, 20, 27 febr.  1919,  actul nr. 970/1920 al Primăriei Cugir către Ariton Migia.

23 Ibidem, actele nr. 14, 16, 17, 18, 35, 50, 51, 54, 56, 64, 65, 77, 83, 87, 97, 108, 119/1918 şi altele.

24 Ibidem, actul nr. 6/1918

25 Ibidem, actele nr. 3, 4, 10, 18, 27, 29, 44/1918, actele fără număr de înregistrare din 7 nov. 1918 Binţinţi şi 25 nov. 1918 Cugir.

26 Ibidem, actele nr. 2, 12, 13, 14, 21, 64, 87/1918 şi altele.

27 Ibidem, actul nr. 9/1918,

28 Ibidem, actele nr. 6, 10, 15, 19, SO/1918 şi altele.

29 Ibidem, actul nr. 45/1918 şi procesul verbal din 20 febr. 1919.

30 Ibidem, actul nr. 25/1918 (preşedinte al CNR comitatens era Andrei Bârseanu, în acelaşi timp şi preşedinte al „Astrei”)

31 Ibidem, actele nr. 30, 31, 32/1918.

32 Ibidem,  actele nr. ’24, 28, 40/1918; Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia,  Documentele  Unirii, nr. 1396, 2020, 2021, 3751 şi 3784; I. Şerban, op. cit., p. 383 şi anexa de la p. 389.

33 Ibidem, actele nr. 66, 71, 110/1918; 10, 19-22/1919, pr. verbale din 12 dec. 1918, 9 ianuarie, 11 februarie 1919 şi altele.

34 Ibidem, actele nr. 47, 102, 103/1918, pr. verbal din 8 febr. 1919.

35 Ibidem,  actul nr. 70/1918, pr. verbale  din  12  dec./1918,  9  ian.  şi  27  febr,   1919.

36 Ibidem, actul nr. 41/1919, pr. verbal din 21 ian. 1919.

37 Ibidem, actele nr. 44, 49, 71, 100,  107,  108/1918, 43/1919, pr. verbale din  12 dec. 1918, 21, 22 şi 25 ian. 1919.

38 Ibidem,  actele  nr.  42,  48,  49,  51,   63,   69/1918,  43/1919,  pr.  verbal  din  22   ian.

39 Ibidem,  actele  nr.  62,  63,  76,   116/1918,  28,  32,  33/1919,  pr.   verbal  din  21   ian. 1919

40 Ibidem, actele nr. 61, 96, 126/1918, pr. verbale din 13  dec. 1918, 2 ian., 30ian., 27 febr. 1919.

41 Ibidem, pr. verbal din 15 februarie 1919.

42 Ibidem, actele nr. 47, 68, 108, 119, 128/1918, 38/1919, pr. verbale din 31 dec. 1918, 9 ian. şi 20 febr. 1919.

43 Ibidem, protocolul foaie volantă din 10 dec. 1918.

44 Ibidem, actul nr. 26/1919 şi pr. verbale din 11 şi 21 ian. 1919.

45 Ibidem, actele nr. 59, 111, 112, 118, 124/1918, 31/1919, pr. verbale din 16, 21, 23, 30 ianuarie si l febr. 1919.

46 Ibidem, actele nr. 107 şi 113/1918.

47 Ibidem, actele nr. 117/1918, 1/1919, pr. verbal din 18 ian. 1919.

48 Ibidem, pr. verbal din l febr. 1919.