Ne îndreptăm spre Prut, adică (nu-i aşa?) spre graniţă. În minte îmi stăruie tot ce s-a întâmplat ieri, o zi încărcată, desfăşurată în impunătorul şi istoricul Muzeu al Unirii din Iaşi – Simpozionul Internaţional „Românii din afara graniţelor ţării”, ajuns la ediţia a XIII-a. Despărţământul Astra „Mihai Kogălniceanu” din Iaşi îşi face pe deplin datoria faţă de românii de pretutindeni, faţă de neamul românesc. Doamna prof. Areta Moşu şi astriştii ieşeni au alcătuit un program dens, interesant, la subiect, cu lansări editoriale ale publicaţiilor patronate de Astra Iaşi. Dacă moderator, la deschiderea lucrărilor Simpozionului Internaţional, a fost prof.univ. dr. Mihai Toma din Iaşi, pe secţiuni, moderatori au fost, în principal, colaboratori din Republica Moldova sau din ţară, reprezentanţi ai unor despărţăminte. Pe mulţi din cei care au susţinut comunicări îi cunosc, pe mulţi nu-i cunosc. În secţiunea „mea” - comunicări interesante, la fiecare se intuia pasiunea cu care a cercetat, de aici, prezentarea atractivă. Comunicarea noastră (a mea şi a doamnei Maria Panaiotu) despre Episcopul Justinian Teculescu a fost ascultată cu interes. Mulţi din ascultătorii noştri nu ştiau nimic despre Episcopul născut în Voineşti-Covasna.

Trecem Prutul. În autocarul plin, toată lumea este liniştită. Poate aşa cere disciplina ... vamală. Intrăm în Republica Moldova. Ce aproape de vamă este oraşul Cahul! Fotografiez, prin geamul autocarului, imagini de la intrarea în oraş. Mergem direct la Universitatea de Stat „B.P.Hasdeu". Trecem prin oraş. Nu pot să nu zâmbesc când citesc firma unui magazin alimentar „Culinarie”, scris în româneşte, care este deschis 24/24, adică permanent. Văd multe firme scrise şi în ruseşte.

Îmi place catedrala din Cahul. Se vede, este de curând renovată. O fotografiez din mai multe părţi. Are hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, construită în 1850, pe locul unei vechi biserici de lemn ridicată în 1785. În această biserică, a slujit cândva, în cei opt ani de păstorire pe aceste meleaguri, şi Episcopul Justinian Teculescu. M-ar interesa să aflu mai multe despre istoricul bisericii, dar, din păcate, biserica este închisă. Nu găsesc pe nimeni care mi-ar putea oferi informaţii competente. La întoarcerea mea la Universitate, vorbesc cu doamna prof.univ. Ioana Axentii în legătură cu o eventuală colaborare pentru cercetarea activităţii Episcopului Teculescu. Continui discuţia şi la minunata seară organizată de astriştii din Cahul, unde, în tradiţia Astrei, ne-am delectat cu jocuri şi cântece populare specifice zonei.

A treia zi a Simpozionului Internaţional organizat de ASTRA „Mihail Kogălniceanu”, Iaşi – 12 noiembrie 2011. Privesc pe geamul autocarului. Mă bucur că am un loc confortabil, în al doilea rând. Pot privi direct în faţă, la soşeaua dreaptă, şi, lateral, la peisajul divers pe care îl străbatem în goana maşinii. Mă uit într-o parte, şi-n alta, în faţă. Ce pot face mai mult? Am trecut de vamă. Suntem în Ucraina. În Ucraina? De ce nu ... în străvechea Basarabie?! Doar ne aflăm chiar pe pământul ce din moşi-strămoşi a fost numit BASARABIA. Nume ce îşi trage obârşia de la numele vechilor Basarabi, voievozi valahi descălecători de ţară. Suntem în Basarabia istorică! Degeaba mă frec la ochi – totuşi văd bine, dar mi-e greu să citesc. Numele localităţilor nu-mi pot fi familiare scrise în altă limbă. Nimic nu arată, niciun semn, că pe aceste meleaguri locuiesc şi români-basarabeni, urmaşi de-ai oştenilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Casele, satele sunt gri-cenuşiu. Sufletul locuitorilor acestor case ce culoare are? Oprim într-o staţie de benzină de la marginea unei localităţi. Nu pot citi numele localităţii. Mulţi din autocar coboară. Cobor şi eu. Ne mişcăm în jurul autocarului, ne întrebăm dacă vor fi fiind români în satul acela. Puţin mai în depărtare, între case, văd o clădire mai răsărită, nouă sau proaspăt zugrăvită. Trebuie să plecăm. Se apropie de noi un bărbat în vârstă. Desigur ne-a auzit vorbind româneşte. Şi-a putut da seama că suntem români şi după numărul autocarului. Ne salută româneşte cu „Bună ziua”. E clar că are dorinţa de a intra în vorbă cu noi. Suntem gata de plecare. Am urcat în autocar. Omul vine, sau a fost chemat, la uşa maşinii. Mulţi dintre noi am vrea să-l întrebăm ceva. Răspunde cum poate la multele întrebări, vorbeşte bine româneşte, fără accent dialectal, dar cu influenţa limbii ruse. Aflăm că îl cheamă Ivan (Ion) Gheorghe, are 82 de ani, a terminat şapte clase româneşti în 1944. Trăieşte singur, că femeia i-a murit de nouă ani. Are un băiat în Italia şi o fiică în Ismail. A fost de câteva ori în România „încă când erau ruşii”. Şi-a amintit de Ploieşti, de câte bombe au fost acolo în război şi câţi oameni or fi murit. Ne spune despre clădirea văzută de noi că este şcoala. La întrebarea noastră despre biserică (o vedeam refăcută, cu turnuri colorate, specific ruseşti), aflăm că a fost construită în 1875 (ştia precis anul), că preotul slujeşte în rusă, că ...înainte era preot român, „dar s-a dus cu românii, când au plecat”. Foarte greu am înţeles numele satului, Procov, adică denumirea românească, tare greu spusă şi abia înţeleasă de noi, deoarece ne spunea numele satului doar în ucrainiană. La vârsta lui se ţinea foarte bine, dar nu mi-am dat seama cât regret era în cuvintele lui. Oare i-am dat ceva ca să aibă amintire de la grupul nostru? Cred că s-ar fi cuvenit să-i oferim o cărticică. Să-şi bucure sufletul văzând şi citind litere româneşti.

Intrăm în Odesa. Mă miră să văd case frumoase, vechi, dar în paragină. Fotografiez, să ştiu cum a fost odată. Înaintăm spre centru. Se schimbă peisajul – clădiri frumoase, vechi, dar renovate, arată minunat. Ajungem la Consulatul român. Suntem aşteptaţi. Coborâm din autocar. Observ că suntem foarte mulţi pe trotuarul din faţa Consulatului (o clădire care arată foarte bine). Parcă am fi o mare de oameni. De unde impresia asta?! Probabil datorită spaţiului totuşi mic al trotuarului. Caut cu privirea bustul lui Eminescu, despre care ne-a vorbit atât de frumos doamna prof. Areta Moşu. Îl descopăr. Minunat. Toţi avem flori (prin grija prietenilor noştri astrişti din Cahul) şi le aşezăm frumos; îmbrăcăm bustul cu flori. Cei doi preoţi din grupul nostru se pregătesc ... urmează o scurtă slujbă, rânduială bisericească în memoria Poetului. La sfârşit, aduc şi eu un omagiu: recit „Rugăciune” de Mihai Eminescu. Cred că a plăcut. Am simţit aceasta din aplauze. Felicitările doamnei consul m-au copleşit. Ar trebui ca această poezie să fie gravată pe soclu. După ceremonia din faţa bustului Poetului, am fost invitaţi în clădirea Consulatului. Atmosferă prietenească, discuţii la o cană de ceai şi o gustare. Seara, plimbări prin centrul Odesei, pe malul Mării Negre, clădiri minunate, luminate feeric, monumente, statui, fotografii, amintiri ... Neplanificată, o bucurie pentru melomani. Cam jumătate din grup am reuşit să ajungem la un spectacol în extraordinara Operă din Odesa – acelaşi arhitect a proiectat şi Opera din Viena. Am văzut baletul „Spărgătorul de nuci” de Ceaikovski. Chiar dacă am găsit locuri numai la balcon, a meritat. Baletul rusesc este recunoscut în lume, iar muzica lui Ceaikovski este formidabilă. Vom rămâne toţi cu o extraordinară amintire.

Ultima zi -13 noiembrie 2011. Dimineaţa plecăm din Odesa. Ne îndreptăm spre Cetatea Albă, apoi spre Ismail. Privesc curioasă peisajul absolut nou pentru mine. Desigur şi pentru ceilalţi. Apele Nistrului în dreapta ... „De la Nistru pân la Tisa”. Timpul zboară. Am ajuns la Cetatea Albă. M-am rugat să ajung să văd această cetate. Oare de ce doream atât de mult s-o văd? Probabil dorinţa mea s-a născut din lectura romanelor sadoveniene. Cred că Sadoveanu a văzut cetăţile de pe Nistru, Soroca, Tighina, Hotin, Cetatea Albă – de aceea le-a evocat atât de sugestiv şi de real. Cetatea Albă s-a menţinut bine, din, cu adevărat, străvechi timpuri. E mult mai mare decât Cetatea Neamţului. Pătrund în cetate, după ce plătesc biletul de intrare, frumos tipărit cu o imagine a cetăţii. O parte din interior îmi pare că seamănă cu Cetatea Neamţului. Urc şi eu pe ziduri, asemeni celorlalţi vizitatori. Ca într-un vis, privesc în josul zidului. Măsor cu privirea ţărmul. Apele Nistrului lovesc zidurile de veacuri ale Cetăţii Albe. Lovesc de veacuri zidurile. Privesc de sus depărtările nedesluşite. Oare aşa priveau şi oştenii Măriei Sale Vodă Ştefan? Ştiu tot de la Sadoveanu că puterile Sfântului Voievod, în bătăliile cu turicii, erau la Chilia şi la Cetatea Albă. Alte timpuri ... Trebuie să mă grăbesc la autocar. Ies din cetate sigură că n-o să revin. Fugitiv mă opresc la cele câteva tarabe cu amintiri – predomină imagini cu Cetatea. La una, vinde un bărbat în vârstă. Are pe tarabă şi icoane. Vorbesc româneşte şi-mi răspunde imediat. Trecut de 80 de ani. S-a născut „când aici erau românii”. A învăţat la şcoală româneşte. O spune cu mândrie? O soră îi trăieşte în România, la Buzău. Simt nevoia să-i ofer ceva. Ce? Caut în geantă. Dau întâmplător (oare?) peste „Paraclisele Maicii Domnului”. Îi ofer cărticica. Ştie să citească româneşte şi vede cu ochelari. Regret că n-am timp să discut mai mult cu el. În Cetatea Albă, au rămas puţini români, foarte puţini. După atâta timp, cred că şi aceştia se roagă în ucrainiană sau în rusă. De ce nu l-am întrebat? Nu ştiu nici cum îl cheamă. E de găsit, cât îi mai dă Dumnezeu zile, la o tarabă de la intrarea în Cetatea Albă.

Ajung în autocar şi continui să mă gândesc la bătrânul român basarabean care vindea amintiri la o tarabă, lângă cetatea fostă-a lui Ştefan. Trebuia să-l întreb dacă vin mulţi români-turişti pe acolo şi cât de des. Oare vin? Continuăm drumul spre Ismail. Suntem tot pe limanul Nistrului. Şoseaua, la fel ca ieri. Şoferul conduce cu precauţie. Mă uit mereu în stânga, să văd Dunărea. Târziu, după câteva ore, vedem Dunărea. Ne apropiem de Ismail. Intrăm în oraş. Totul scris numai în ucrainiană. Poate şi în rusă. Ştiu că în Ismail există multe naţionalităţi. La ce să mă aştept? De ce uit pe ce pământ mă aflu? Suntem aşteptaţi şi întâmpinaţi cu urarea: „Bine aţi venit în Basarabia Istorică!”. Îmi place. Cel ce ne-a urat era un om în vârstă. Intonaţia lui trăda mândrie şi bucurie la întâmpinarea fraţilor veniţi de acasă. Era şi mâhnire în privirea lui. Ne îndreptăm spre locul întâlnirii cu formaţia „Dor basarabean”şi unde vom mânca. Ascultăm muzică populară românească specifică sudului Basarabiei, dar în acelaşi timp cunoscută tuturor, pentru că este parte din identitatea noastră. Reprezintă tot neamul românesc. Perechile de dansatori se prind în joc. Doamne, ce privelişte minunată! Sunt valori româneşti aici! Nu trebuie îngropate! Mă uitam şi cercetam feţele tinerilor care jucau cu dăruire. Erau numai bucurie. Transmiteau entuziasm şi voie bună. Era bucuria întâlnirii cu noi? Pot spune că am văzut multe formaţii de dansuri populare, dar niciodată nu am văzut atâta dragoste de joc ca la aceşti tineri români din sudul Basarabiei istorice. Probabil nu au multe ocazii s-o facă. Am aflat că sunt doritori să vină în ţară, să-şi arate meşteşugul în ale artei noastre populare, dar şi să cunoască ţara, să-şi cunoască fraţii de peste graniţa Prutului.

Doresc să văd oraşul Ismail. Pentru mine este important, în primul rând, deoarece aici şi-a avut reşedinţa Episcopul Justinian Teculescu, plecat din Carpaţii Covasnei. După ce vedem întâi portul (mare, multe nave, clădirea portului impunătoare, o biserică- construcţie rusească pe malul fluviului, Dunărea măreaţă), ne îndreptăm cu autocarul din nou spre centrul oraşului. Ajungem la vechea biserică – catedrala cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, construită între anii 1822-1836. Aici a slujit ca ierarh eruditul Melchisedec Ştefănescu (1864-1879), mai apoi aici a păstorit Episcopul Justinian Teculescu, între decembrie 1924- iunie 1932. Fotografiez din mai multe părţi şi unghiuri, clădirea fiind foarte mare, cu multe coloane. Apoi dau să urc scările, să intru în biserică, dar ceva parcă mă reţine. Tremur. Mi se pare că văd sânge pe lespezi. Îmi amintesc. Ştiu. Pe aceste trepte ale sfintei biserici, din principalul oraş basarabean de pe Dunăre, i-a fost sfărâmat capul, după umilinţe îngrozitoare, preotului Gheorghe Munteanu (1909-1940). Preot mucenic pentru credinţă. Primul preot martirizat în Basarabia, ucis de sovietici, şi-a câştigat cununa de mucenic la numai 31 de ani. Da, a fost. Să uităm? Mulţi au uitat. Cei mai mulţi au plecat în lumea veşniciei cu asemenea imagini în suflete. Unii îşi mai amintesc. Până trăiesc. Apoi? Dacă ieri am avut printre noi martiri care au luptat pentru identitatea naţională, astăzi este nevoie de alţi români (de ce să fie martiri, în condiţiile moderne actuale?), care să-şi asume sentimente naţionale, promovând ceea ce reprezintă identitatea românească.

N-am putut sta mult în biserică. Trebuia să plecăm. Ne mai întîlnim o dată cu cei din formaţia „Dor basarabean". Cer o adresă, ca să-i invităm la noi. Unul din ei îmi spune că au site, că îi găsim pe internet. E bine. Îmi iau rămas bun de la Ecaterina, care ne-a însoţit două zile şi rămâne în Ismail. Mi-a plăcut mult Ecaterina, frumoasă, îngrijită, dar mai ales isteaţă, dornică de a şti cât mai multe. Vrea să vadă România. Este studentă la Facultatea de Litere din Ismail. Studiază româna, dar la întrebările mele despre materii, manuale, cursuri, cărţi, îşi arată totala nemulţumire. Dar îmi spune mândră că dansatorii pe care i-am văzut sunt din satul ei – un sat românesc de lângă Ismail. Un sat românesc în imensitatea ucrainiană! Mai sunt şi altele. Pe multe le cunosc din cercetarea mea privind activitatea Episcopului Teculescu. Le cunosc după numele românesc. Cum să le identific în numeroasele nume de localităţi cu denumiri ucrainiene? Recunosc, mi-e greu să fac o asemenea muncă acum. Îmi dau seama cu tristeţe că românii de aici sunt mai familiarizaţi cu numele ucrainiene decât cu cele româneşti. Desigur au fost obligaţi de împrejurări să se comporte astfel.

Românii din formaţia „Dor basarabean”, Ecaterina, Eugen, puţinii români basarabeni întâlniţi – au în suflet graiul dulce românesc. Unde am citit că „Limba română în Basarabia nu a supravieţuit, cum afirmă unii, ci a trăit mândră în cugetul nostru românesc"? Cine a spus aceste cuvinte? Regret că nu-mi amintesc, dar până la urmă nici nu are importanţă. Important este că sunt adevărate. Peste tot în Ucraina, am întâlnit ... crâmpeie de cuget şi dor românesc. Mai mult, acolo, astăzi, nici nu se poate.

Luminiţa CORNEA