România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ioan Ranca militant pentru unitatea naţională - portret în mişcare

 

 
      Când, la l ianuarie 1962, am fost transferat din învăţământ, „în interesul serviciului”, ca arhivist principal la Serviciul Regional Hunedoara al Arhivelor Stalului, pe acea vreme cu sediul la Alba Iulia , nu bănuiam măcar că mă voi consacra acestei noi profesiuni cu atâta dăruire. Ca şi alţi păţiţi, muşcasem şi eu din „momeala” că acolo este vorba de cercetarea ştiinţifică a documentelor istorice şi publicarea lor, când, de fapt era vorba de o activitate complexă care necesita implicare intelectuală dar şi efort fizic, de cele mai multe ori în spaţii inadecvate şi destul de nocive. Arhivele Statului, instituţie extinsă la nivelul întregii ţări, apărută aproape simultan cu noua împărţire administrativ-teritorială din anii 1950-1951, era în situaţia deloc comodă, pe de o parte să urmărească aplicarea legislaţiei arhivistice la instituţii şi întreprinderi, iar pe de alta parte să preia în depozitele sale arhivele vechilor instituţii desfiinţate, pe cele abandonate şi fără stăpân şi să le întocmească evidenţa primară.

De la bun început, auzeam, destul de des, convorbirile telefonice ale şefului serviciului cu un oarecare Ion Ranca „de la Aiud ”, mai apoi „de la Tg. Mureş ”, prin care cerea explicaţii privind legislaţia arhivistică şi instrucţiunile de aplicare a acesteia, pretextul că nu avea aproape nimic notat din şedinţele de instruire pe care le organiza Direcţia Generală a Arhivelor Statului. Întotdeauna, explicaţiile celui solicitat erau nu numai precise dar şi practice, întrucât Ion Ranca cunoştea bine istoria meleagurilor Albei, a instituţiilor care au funcţionat aici, dar, mai ales, valoarea lor documentară.

Neglijenţa din şedinţele de lucru şi de instruire organizate de către organul central, rapoartele confuze înaintate acestuia şi nerespectarea unor termene calendaristice obligatorii, aveau să ducă la controlul de fond din lunile martie-aprilie 1964, în urma căruia şeful serviciului O. Rotar a fost retrogradat din funcţie şi mutat disciplinar undeva în jurul capitalei. De data aceasta, colegul lui de facultate (promoţia 1955 a facultăţii de istorie din Cluj) şi de funcţie, Ion Ranca, nu a avut cum să-1 mai ajute. În luna aprilie 1964, am primit ordin ca, pe lângă funcţia pe care o îndeplineam, să suplinesc şi pe cea a şefului serviciului, fără modificarea salariului, până la noi ordine.

A fost perioada în care, cu ocazia convocărilor la Direcţia Generală , am avut onoarea de  a-1 cunoaşte personal pe Ion Ranca. Jovial, cu o bună dispoziţie nedisimulată, totdeauna în ţinute elegante, prezenţa lui în mijlocul colegilor era extrem de plăcută. Văzându-mă mai timorat, mai retras şi mai timid, s-a apropiat de mine ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea, întrebându-mă despre unele şi altele din zona sa natală. Pe parcursul timpului, când relaţiile noastre de prietenie şi simpatie au evoluat, mă provoca adesea să-i spun pe nume, să ne tutuim, lucru pe care până în ziua de azi, nu am reuşit să-1 fac. Deşi mai mic doar cu 2 ani, fapt ce ar fi favorizat reciprocitatea, nu puteam să trec peste faptul că avea o experienţă arhivistică cu aproape 7 ani mai mare ca a mea, că era membru al colectivului de redacţie a „Revistei Arhivelor, fără să mai vorbesc de activitatea sa ştiinţifică şi publicistică în acea perioadă în care eu îmi făceam doar ucenicia. Astfel, am rămas până în prezent, şi nu-mi pare rău: „Măi Ioane – D-le Ranca”.

Cel mai important lucru pe care 1-am admirat, în ceea ce-1 priveşte pe Ion Ranca, a fost modestia sa exemplară şi, mai ales faptul că nu 1-am auzit niciodată lăudându-se cu ceva anume.

Aveam să aflu mai târziu că a fost promovat ca şef al Serviciului Regional al Arhivelor Statului din Tg. Mureş, cuprinzând fosta regiune autonomă maghiară, pe baza competenţei sale profesionale şi a faptului că era cunoscător al limbii maghiare. Avea să întâlnească aici un mediu îmbâcsit de naţionalism şovin, de acţiuni oculte dar şi aparenţe de iredentism violent, greu de suportat de orice român. Aici se va manifesta inteligenţa şi tactul lui Ion Ranca - cu unguri, vorbea ungureşte, cu românii româneşte, iar în confruntările de opinii, în deosebi istorice, el avea argumentaţia bazată pe documentele cele mai semnificative, motiv pentru care a fost respectat ca o autoritare în domeniu, chiar dacă nu era prea simpatizat pe plan local.

În perioada 1962 - februarie 1968, poate şi mai apoi, el a trebuit să suporte tot felul de şicane şi chiar ameninţări motiv pentru care, cred eu, având în vedere şi violenţele petrecute la Tg. Mureş în 1990, s-a decis să se pensioneze, deşi legislaţia îi permitea să mai rămână în funcţie cel puţin încă 3 ani.

Din perioada de activitate târgumureşană a lui Ion Ranca nu pot să nu remarc două aspecte. Primul se referă la obţinerea titlului de doctor în istorie în anul 1986. Înainte cu câţiva ani de la acest eveniment, regretatul academician Ştefan Pascu, prieten apropiat al instituţiei Arhivelor Statului, a stimulat pe şefii principalelor filiale judeţene (Cluj, Iaşi, Timişoara, Sibiu, Tg.Mureş, Braşov etc.) precum şi pe câţiva dintre şefii de compartimente din Direcţia Generală să se înscrie la doctorat, pentru valorificarea experienţei lor în cercetarea şi punerea în circulaţia ştiinţifică a documentelor istorice şi pentru ridicarea prestigiului instituţiei pe care o reprezentau la nivelul pe care îl merita. Dintre cei vreo 10 candidaţi care şi-au anunţat intenţia de a deveni doctori în istorie, eventual în arhivistică, singur Ion Ranca şi-a ţinut promisiunea, ceilalţi retrăgându-se pe rând, sub diferite pretexte, sau amânând „sine die” obiectivul.

Al doilea aspect se referă la munca de depistare a documentelor ce privesc istoria românilor în arhivele centrale din Budapesta, pe care Ion Ranca a onorat-o cu cinste. Pe mine, personal mă interesa vestita conscripţie „ţirachiană” pe care susnumitul a depistat-o în întregimea sa, motiv pentru care îl întrebam, de câte ori aveam ocazia, dacă i-a trecut prin mână şi cea din comitatul Alba Inferioară. Problema avea să fie dată curând uităriii după ce, din lipsă de valută, comenzile de microfilme din Ungaria au fost sistate.

Datorită seriozităţii şi a rezultatelor obţinute în întreaga noastră activitate, în anul 1969 am avut plăcuta surpriză de a ne întâlni la Bucureşti , unde ni s-a înmânat amândurora medalii pentru merite în muncă. În acest sens, îmi aduc aminte că la una dintre obişnuitele „reciclări” de câte o lună la care eram supuşi periodic, Ion Ranca folosea orice clipă liberă, dar mai ales nopţile pentru corectarea şpalturilor cărţilor pe care le-a publicat. În acele clipe de maximă atenţie şi concentrare, el refuza orice distracţie, orice altă ocupaţie.

În altă ordine de idei, aş sublinia plăcerea lui Ion Ranca de a veni la Alba Iulia , cu deosebire de l Decembrie (întotdeauna cu familia sau cu un grup de prieteni), la sesiunile ştiinţifice ale Muzeului Naţional al Unirii, sau, pur şi simplu, la Arhivele locale. Vizita lui era întotdeauna un eveniment plăcut, fie că intra doar să se încălzească (iarna), fie pentru o gustare din „brişcă”.

Am apreciat gesturile lui umanitare faţă de fostul lui coleg de facultate şi de profesie Octavian Rotar, atunci când (bănuim noi) a intervenit la prietenii săi de D.G.A.S. pentru mutarea acestuia de la Giurgiu la Blaj, ca şef de filială, dar mai ales când a răspuns apelului nostru de a participa la înmormântarea lui, după ce o boală grea, incurabilă l-a smuls dintre noi.

Personal nu cred că i-am cerut ceva lui Ion Ranca iar el să mă refuze. Aş menţiona doar numeroasele copii de documente solicitate pentru organizarea de expoziţii documentare şi faptul că a achiziţionat pentru copiii mei două boxe mari (fonice) din magazinele specializate târgumureşene, pe care mi le-a şi transportat personal la Aiud , într-una din zilele sale de concediu.

Legăturile noastre aveau să înregistreze o întrerupere după pensionarea sa în 1990. Sunt sigur că atunci s-a cufundat în imensitatea materialului documentar acumulat, pe care 1-a prelucrat şi, mai apoi, l-a transpus în opera sa istorică. După 1999, când eram şi eu deja pensionat de vreo doi ani, împreună cu un inimos colectiv de albaiulieni, am înfiinţat „Fundaţia Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”, precum şi revista acesteia „Dacoromania”,

Printre colaboratorii noştri de vază s-a numărat şi prof. dr. Ion Ranca (se putea altfel?), atât prin articolele sale documentate, cât şi prin sfaturile sale mature şi competente,

Nu pot să închei aceste sumare amintiri despre cel ce s-a îndreaptat spre frumoasa vârstă de 80 de ani, fără să nu remarc norocul său de a fi avut parte de o familie model. Am fost de fiecare dată impresionat plăcut de distinsa doamnă Ranca, de modul în care şi-a înţeles soţul şi menirea lui, de modul în care l-a însoţit şi l-a sprijinit din punct de vedere moral peste tot unde a fost nevoie, ca şi de cei doi copii ai familiei (idealul băiat-fată visat de orice soţi), care au onorat-o cu frumoase cariere profesionale.

Dragă DOMNULE Ion Ranca, cu prilejul aniversării vârstei supremei înţelepciuni îţi doresc în primul rând sănătate multă, pe care să o poţi consacra celor ce ţi-au fost dragi dintotdeauna: familia, poporul român şi istoria sa, iar ca arhivist Vă mulţumesc din suflet pentru modul exemplar în care aţi contribuit la ridicarea prestigiului Arhivelor Naţionale, vechea şi atât de utila astăzi, mâine şi în vecii vecilor, instituţie de cultură românească.

Vă promit că la a 90-a aniversare, când voi avea şi eu vreo 88 de ani, voi ceda în numele prieteniei noastre, şi îmi voi încheia urarea cu, atât de mult amânatul: „No, Servus, Ion Ranca!”

Ioan PLEŞA