Când, la l ianuarie 1962, am fost transferat din învăţământ,
„în interesul serviciului”, ca arhivist principal
la Serviciul Regional
Hunedoara al
Arhivelor Stalului, pe acea vreme cu sediul
la Alba Iulia
, nu bănuiam
măcar că mă voi consacra acestei noi profesiuni cu atâta
dăruire. Ca şi alţi păţiţi, muşcasem
şi eu din „momeala” că acolo este vorba de cercetarea
ştiinţifică a documentelor istorice şi
publicarea lor, când, de fapt era vorba de o activitate complexă
care necesita implicare intelectuală dar şi efort fizic,
de cele mai multe ori în spaţii inadecvate şi destul de
nocive. Arhivele Statului, instituţie extinsă la nivelul
întregii ţări, apărută aproape simultan cu noua
împărţire administrativ-teritorială din anii
1950-1951, era în situaţia deloc comodă, pe de o parte să
urmărească aplicarea legislaţiei arhivistice la
instituţii şi întreprinderi, iar pe de alta parte să
preia în depozitele sale arhivele vechilor instituţii desfiinţate,
pe cele abandonate şi fără stăpân şi să
le întocmească evidenţa primară. |

|
De
la bun început, auzeam, destul de des, convorbirile telefonice ale şefului
serviciului cu un oarecare Ion Ranca „de
la Aiud
”, mai apoi „de
la Tg. Mureş
”, prin care cerea explicaţii privind legislaţia arhivistică
şi instrucţiunile de aplicare a acesteia, pretextul că nu
avea aproape nimic notat din şedinţele de instruire pe
care le organiza Direcţia Generală a Arhivelor Statului. Întotdeauna,
explicaţiile celui solicitat erau nu numai precise dar şi
practice, întrucât Ion Ranca cunoştea bine istoria meleagurilor
Albei, a instituţiilor care au funcţionat aici, dar, mai ales,
valoarea lor documentară.
Neglijenţa
din şedinţele de lucru şi de instruire organizate de către
organul central, rapoartele confuze înaintate acestuia şi
nerespectarea unor termene calendaristice obligatorii, aveau să ducă
la controlul de fond din lunile martie-aprilie 1964, în urma căruia
şeful serviciului O. Rotar a fost retrogradat din funcţie şi
mutat disciplinar undeva în jurul capitalei. De data aceasta, colegul lui
de facultate (promoţia
1955 a
facultăţii
de istorie din Cluj) şi de funcţie, Ion Ranca, nu a avut cum să-1
mai ajute. În luna aprilie 1964, am primit ordin ca, pe lângă funcţia
pe care o îndeplineam, să suplinesc şi pe cea a şefului
serviciului, fără modificarea salariului, până la noi
ordine.
A
fost perioada în care, cu ocazia convocărilor
la Direcţia Generală
, am avut onoarea de
a-1 cunoaşte personal pe Ion Ranca. Jovial, cu o bună
dispoziţie nedisimulată, totdeauna în ţinute elegante,
prezenţa lui în mijlocul colegilor era extrem de plăcută.
Văzându-mă mai timorat, mai retras şi mai timid, s-a
apropiat de mine ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea, întrebându-mă
despre unele şi altele din zona sa natală. Pe parcursul
timpului, când relaţiile noastre de prietenie şi simpatie au
evoluat, mă provoca adesea să-i spun pe nume, să ne tutuim,
lucru pe care până în ziua de azi, nu am reuşit să-1 fac.
Deşi mai mic doar cu 2 ani, fapt ce ar fi favorizat
reciprocitatea, nu puteam să trec peste faptul că avea o
experienţă arhivistică cu aproape 7 ani mai mare ca
a mea, că era membru al colectivului de redacţie a „Revistei
Arhivelor, fără să mai vorbesc de activitatea sa ştiinţifică
şi publicistică în acea perioadă în care eu îmi făceam
doar ucenicia. Astfel, am rămas până în prezent, şi nu-mi
pare rău: „Măi Ioane – D-le Ranca”.
Cel
mai important lucru pe care 1-am admirat, în ceea ce-1 priveşte pe
Ion Ranca, a fost modestia sa exemplară şi, mai ales faptul că
nu 1-am auzit niciodată lăudându-se cu ceva anume.
Aveam
să aflu mai târziu că a fost promovat ca şef al
Serviciului Regional al Arhivelor Statului din Tg. Mureş, cuprinzând
fosta regiune autonomă maghiară, pe baza competenţei sale
profesionale şi a faptului că era cunoscător al limbii
maghiare. Avea să întâlnească aici un mediu îmbâcsit de naţionalism
şovin, de acţiuni oculte dar şi aparenţe de iredentism
violent, greu de suportat de orice român. Aici se va manifesta inteligenţa
şi tactul lui Ion Ranca - cu unguri, vorbea ungureşte, cu românii
româneşte, iar în confruntările de opinii, în deosebi
istorice, el avea argumentaţia bazată pe documentele cele mai
semnificative, motiv pentru care a fost respectat ca o autoritare în
domeniu, chiar dacă nu era prea simpatizat pe plan local.
În
perioada 1962 - februarie 1968, poate şi mai apoi, el a trebuit să
suporte tot felul de şicane şi chiar ameninţări motiv
pentru care, cred eu, având în vedere şi violenţele petrecute
la Tg. Mureş
în 1990, s-a decis să
se pensioneze, deşi legislaţia îi permitea să mai rămână
în funcţie cel puţin încă 3 ani.
Din
perioada de activitate târgumureşană a lui Ion Ranca nu pot să
nu remarc două aspecte. Primul se referă la obţinerea
titlului de doctor în istorie în anul 1986. Înainte cu câţiva ani
de la acest eveniment, regretatul academician Ştefan Pascu, prieten
apropiat al instituţiei Arhivelor Statului, a stimulat pe şefii
principalelor filiale judeţene (Cluj, Iaşi, Timişoara,
Sibiu, Tg.Mureş, Braşov etc.) precum şi pe câţiva
dintre şefii de compartimente din Direcţia Generală să
se înscrie la doctorat, pentru valorificarea experienţei lor în
cercetarea şi punerea în circulaţia ştiinţifică
a documentelor istorice şi pentru ridicarea prestigiului instituţiei
pe care o reprezentau la nivelul pe care îl merita. Dintre cei vreo 10
candidaţi care şi-au anunţat intenţia de a deveni
doctori în istorie, eventual în arhivistică, singur Ion Ranca
şi-a ţinut promisiunea, ceilalţi retrăgându-se pe rând,
sub diferite pretexte, sau amânând „sine die” obiectivul.
Al
doilea aspect se referă la munca de depistare a documentelor ce
privesc istoria românilor în arhivele centrale din Budapesta, pe care
Ion Ranca a onorat-o cu cinste. Pe mine, personal mă interesa vestita
conscripţie „ţirachiană” pe care susnumitul a
depistat-o în întregimea sa, motiv pentru care îl întrebam, de câte
ori aveam ocazia, dacă i-a trecut prin mână şi cea din
comitatul Alba Inferioară. Problema avea să fie dată curând
uităriii după ce, din lipsă de valută, comenzile de
microfilme din Ungaria au fost sistate.
Datorită
seriozităţii şi a rezultatelor obţinute în întreaga
noastră activitate, în anul 1969 am avut plăcuta surpriză
de a ne întâlni
la Bucureşti
, unde ni s-a înmânat amândurora medalii pentru merite în muncă. În
acest sens, îmi aduc aminte că la una dintre obişnuitele
„reciclări” de câte o lună la care eram supuşi
periodic, Ion Ranca folosea orice clipă liberă, dar mai ales nopţile
pentru corectarea şpalturilor cărţilor pe care le-a
publicat. În acele clipe de maximă atenţie şi concentrare,
el refuza orice distracţie, orice altă ocupaţie.
În
altă ordine de idei, aş sublinia plăcerea lui Ion Ranca de
a veni
la Alba Iulia
, cu deosebire de l Decembrie (întotdeauna cu familia sau cu un grup de
prieteni), la sesiunile ştiinţifice ale Muzeului Naţional
al Unirii, sau, pur şi simplu,
la Arhivele
locale. Vizita lui
era întotdeauna un eveniment plăcut, fie că intra doar să
se încălzească (iarna), fie pentru o gustare din „brişcă”.
Am
apreciat gesturile lui umanitare faţă de fostul lui coleg de
facultate şi de profesie Octavian Rotar, atunci când (bănuim
noi) a intervenit la prietenii săi de D.G.A.S. pentru mutarea
acestuia de
la Giurgiu
la Blaj, ca şef de filială, dar mai ales când a răspuns
apelului nostru de a participa la înmormântarea lui, după ce o boală
grea, incurabilă l-a smuls dintre noi.
Personal
nu cred că i-am cerut ceva lui Ion Ranca iar el să mă
refuze. Aş menţiona doar numeroasele copii de documente
solicitate pentru organizarea de expoziţii documentare şi faptul
că a achiziţionat pentru copiii mei două boxe mari (fonice)
din magazinele specializate târgumureşene, pe care mi le-a şi
transportat personal
la Aiud
, într-una din zilele
sale de concediu.
Legăturile
noastre aveau să înregistreze o întrerupere după pensionarea
sa în 1990. Sunt sigur că atunci s-a cufundat în imensitatea
materialului documentar acumulat, pe care 1-a prelucrat şi, mai apoi,
l-a transpus în opera sa istorică. După 1999, când eram şi
eu deja pensionat de vreo doi ani, împreună cu un inimos colectiv de
albaiulieni, am înfiinţat „Fundaţia Alba Iulia 1918 pentru
unitatea şi integritatea României”, precum şi revista
acesteia „Dacoromania”,
Printre
colaboratorii noştri de vază s-a numărat şi prof. dr.
Ion Ranca (se putea altfel?), atât prin articolele sale documentate, cât
şi prin sfaturile sale mature şi competente,
Nu
pot să închei aceste sumare amintiri despre cel ce s-a îndreaptat
spre frumoasa vârstă de 80 de ani, fără să nu remarc
norocul său de a fi avut parte de o familie model. Am fost de fiecare
dată impresionat plăcut de distinsa doamnă Ranca, de modul
în care şi-a înţeles soţul şi menirea lui, de modul
în care l-a însoţit şi l-a sprijinit din punct de vedere moral
peste tot unde a fost nevoie, ca şi de cei doi copii ai familiei
(idealul băiat-fată visat de orice soţi), care au onorat-o
cu frumoase cariere profesionale.
Dragă
DOMNULE Ion Ranca, cu prilejul aniversării vârstei supremei înţelepciuni
îţi doresc în primul rând sănătate multă, pe care să
o poţi consacra celor ce ţi-au fost dragi dintotdeauna: familia,
poporul român şi istoria sa, iar ca arhivist Vă mulţumesc
din suflet pentru modul exemplar în care aţi contribuit la ridicarea
prestigiului Arhivelor Naţionale, vechea şi atât de utila astăzi,
mâine şi în vecii vecilor, instituţie de cultură românească.
Vă
promit că la a 90-a aniversare, când voi avea şi eu vreo 88 de
ani, voi ceda în numele prieteniei noastre, şi îmi voi încheia
urarea cu, atât de mult amânatul: „No, Servus, Ion Ranca!”
Ioan
PLEŞA
|
|