1 Decembrie este Ziua Naţională a României şi Ziua Naţională a Românilor de pretutindeni. Este firesc să fie aşa, pentru că noi, românii basa-rabeni, avem cu Ţara dureri comune, sărbători comune, limbă comună, tradiţii comune, un trecut comun şi, sperăm, şi un viitor comun. 1 Decembrie nu e o sărbătoare doar a „fraţilor de peste Prut”, cum s-a spus mereu la noi, ci sărbătoarea românilor. Adresarea „fraţilor!” a românilor de aici românilor de dincolo şi viceversa, mi se pare improprie. Pentru că românii suntem noi. Cum poate fi braţul meu sau un picior de-al meu frate cu mine?!

      Iar Basarabia este un braţ amputat al României, căruia unii cred că timp de douăzeci de ani i-au putut creşte inimă, creier, ochi de văzut şi urechi de auzit.      

      Să nu uităm că marea Zi de 1 Decembrie 1918 a luat început la Chişinău.

I s-a spus în acele zile ţării noastre România Mare.

Dar cred că acest nume a fost unul exagerat, pentru că nu se adunaseră nici pe departe în aceleaşi fruntarii toate teritoriile locuite majoritar de români: mai rămâneau în afara ei Transnistria, Maramureşul de dincolo de Tisa, Banatul din Serbia, părţile Timocului din Bulgaria şi Serbia, locurile de le Ghiula Ungariei ş.a.

Cred că Ţării de atunci trebuie să i se spună mai degrabă România Firească. Cea pe care o mai vedem în visele noastre.

Se afirmă că Revoluţia Română a început la Chişinău. În presa, radioul şi televiziunea Basarabiei ne asumaserăm înaintea Ţării dreptul de a fi liberi întru Cuvânt.

În România de până la decembrie 1989 cel mai privit post de televiziune era Chişinăul. Pentru aceasta era necesar un dispozitiv meşterit de cunoscători de forma unui lighean. La manifestările dedicate aniversării unui secol de la moartea fizică a marelui Eminescu am fost foarte mirat să citesc pe toţi stâlpii din Iaşi avize cu următorul conţinut: „Vând lighene de prins ruşi.”

Ne bucurăm că la 1 decembrie 2011, societatea Română de Radiodifuziune lansează în Republica Moldova un nou post: Radio Chişinău.

O primă rândunică.

Pentru că la cele câteva posturi de radio şi televiziune de limbă română, dintre care lipseşte TVR 1, avem circa 50 de posturi de televiziune şi vreo 30 de radio ruseşti, care pot fi prinse „fără lighean”, şi care  ţi se vâră în suflet pretutindeni: în microbuze, în autocare, pe stradă, în şcoli.

Conducătorii Federaţiei Ruse şi-au pus recent în plan să reconstituie URSS prin crearea unei Uniuni Vamale Euro-asiatice, care ar avea drept model Uniunea Europeană. De la Uniunea Vamală cu vameşi comuni, se va trece la o monedă comună, iar de la ea, la o graniţă păzită în comun, apoi la o armată comună, la un parlament comun, la o conducere politică comună…. Iar de aici până la GULAG-urile , închisorile siberiene şi casele de alienaţi pentru disidenţi şi naţionalişti nu va  rămâne decât un singur pas.

Şi atunci le vom porni iarăşi pe toate de la capăt: vom cere limbă, alfabet, istorie nefalsificată, libertate…

Acest lucru pentru noi înseamnă nu doar ideea pierderii perspectivelor de integrare europeană, ci, lucrul cel mai trist: pierderea libertăţii.

Atunci vom fi independenţi, dar sclavi; suverani, dar în robie.

Revenirea Basarabiei în sfera de influenţă rusească va mai însemna şi edificarea unei naţiuni „moldoveneşti” de esenţă antiromânească.

Cum ne-a spus Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, care a vizitat săptămâna trecută beciurile cu vinuri de la Cricova : „Noi, spre deosebire de România, recunoaştem identitatea voastră moldovenească.”

Păi, cum să n-o recunoaşteţi, dacă chiar voi aţi croit-o, cu pistolul şi sabia?!

Iar părerea mea este că naţiunile, inclusiv naţiunea română, sunt zămislite de Dumnezeu. Cea „moldovenească” este zămislită de oameni. De aceea niciodată aceasta nu va putea fi zămislită până la capăt.

Toate relele noastre ne vin mai degrabă din cauza geografiei, decât a istoriei.

Papa Paul al II-lea l-a întrebat pe Ion Gheorghe Maurer, aflat în 1970 în vizită la Vatican : „Ce pot face pentru România?”

Dotat cu simţul umorului, premierul român i-a răspuns: „Schimbaţi-i aşezarea geografică.”

La fel credem şi noi, că toate dramele ni se trag de la aşezarea noastră geografică: Basarabia s-a nimerit în drumul Rusiei, care urma s-o ducă la Constantinopol.

Iar acest vis al ei, pe care încă nu l-a abandonat, o face să ne creeze probleme în continuare.

Ne-am adunat aici români de pe toate meridianele lumii.

Eu nu ştiu de ce am convingerea că pe alocuri îşi iubesc ţara mai mult cei care sunt lipsiţi de ea. Adeseori se creează impresia că mişcarea românească este mai puternică în afara graniţelor României.

Un exemplu care ne vizează: se ştie că ortodocşii îşi pun icoanele cu faţa spre răsărit, însă noi românii de dincolo de Prut le punem cu faţa spre occident. De ce?! Pentru că acolo se află România.

Mi-a vorbit un concetăţean de-al nostru ajuns în Surgut, oraş al Siberiei:

- Unde se adună 2-3 români este o mică Românie.

Românii de acolo nu-şi cântă, ci-şi bocesc cântecele. Şi-şi dansează horele, precum vechii evrei, ca pe nişte rugăciuni. Departe de ţară, ei au descoperit că sarea din lacrimi este bună şi pentru bucate.

În Canada, la Câmpul Românesc , unde am fost în vara acestui an, basarabenii veniţi la întâlnire mi-au spus într-un fel nedumeriţi:

- Noi iubim mai mult România şi limba română decât mulţi dintre cei sosiţi din România, care înjură România şi vorbesc cu copiii lor doar în engleză.

M-am certat şi eu relativ nu demult cu un intelectual bucureştean, care drăcuia România, reproşându-mi între altele:

- România e o ţară care nu merită să fie iubită.

Şi atunci l-am întrebat:

- Dar cine sunteţi dumneavoastră, ca să aveţi dreptul să-mi înjuraţi ţara?

- Eu sunt român, domnule! mi-a răspuns acela arogant.

- Nu, l-am contrazis. Dumneavoastră nu sunteţi român. Dumneavoastră sunteţi doar cetăţean român. Iar până la a fi român mai aveţi mult.

- De ce voi basarabenii vreţi să fiţi români? m-a întrebat cineva din Ţară.

I-am răspuns:

- Români nu e ceea ce vrem să fim, ci ceea ce suntem.

În ţară se creează de la o vreme impresia că cine înjură mai talentat Ţara acela e mai patriot. Răsfoiesc unele publicaţii bucureştene şi mă înspăimânt: „România – un stat de infractori”, „Limba română trebuie abandonată”, „România – o ţară din subistorie” ş.a., Aceste titluri cultivă cititorului un complex pe care l-aş numi: ruşinea de a fi român, dar a te ruşina de ceea ce eşti e ca şi cum te-ai ruşina că eşti om.

Când mă refer la dragostea de Ţară îmi amintesc de o frază a mitropolitului Ardealului Antonie Plămădeală, care, atunci când o nepoată de-a lui s-a plâns că România e gata să se prăbuşească, i-a zis: „Nu te teme! Avem Basarabia şi, dacă România va fi în pericol, de acolo va veni mântuirea.”

De multe ori  îmi vine şi mie să întreb: Noi nu mai putem trăi fără ţară, dar Dumneavoastră, Ţară, de ce puteţi trăi fără noi?!

Într-un document al Forului Românilor din Basarabia înmânat celor două guverne se spune că problema Basarabiei nu mai constituie un litigiu dintre România şi Rusia Ţaristă sau România şi URSS, ci dintre România şi Republica Moldova.

Adică dintre noi şi noi.

Dar – cred, deşi s-ar putea să nu am dreptate – se creează impresia că oamenii politici de la Chişinău şi Bucureşti ar fi o naţiune aparte.

Invocând înalte raţiuni diplomatice, politice, de conjunctură, ei îndepărtează şi mai mult procesele de înlăturare a consecinţelor odiosului Pact Ribbentrop-Molotov.

În ultimul timp tot mai mulţi consângeni de-ai noştri au devenit şi cetăţeni ai României, adică ai Europei.

Lucru care ne bucură!

FDRM a pledat şi pledează ca tuturor basarabenilor şi bucovinenilor să li se restituie cetăţenia românească.

Conform legislaţiei internaţionale noi suntem cetăţeni români fără paşapoarte.

Nu dorim nimic altceva decât să ni se restituie ceea ce ne aparţine. Ceea ce ni s-a furat la 28 iunie 1940.

Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova a mai înaintat o iniţiativă: ca tuturor basarabenilor şi descendenţilor acestora, care au fost nevoiţi să părăsească Basarabia în 1940 şi 1944 şi să se refugieze în România, să li se acorde cetăţenia Republicii Moldova. Ar fi un gest de dreptate, care e conform legilor internaţionale.

Aceştia ar putea participa, cel puţin electoral, la viaţa politică a patriei abandonate.

Mai avem încă multe de făcut pentru a fi împreună.

În acest context, lucrul cel mai important nu ar fi, cum a zis un politician, „să ne ţinem de neamuri”, ci – să ţinem la Neam.

La Neamul nostru Românesc!

Să facem totul ca Prutul să nu mai fie un râu care desparte, ci unul care apropie.

În ultimii 20 de ani au avut loc Poduri de Flori, Poduri de Cântec, Poduri de Verb, Poduri de Teatru, dar cele mai relevante mi se par a fi Podurile de Carte şi Podurile de Rugăciune.

 Cartea e ceea ce reface legătura dintre noi şi Ţară, dar şi cea dintre generaţii. E o binecuvântare când părinţii şi copiii, dar şi românii de pe cele două maluri de Prut, se întâlnesc deasupra filelor aceloraşi cărţi. Este ca şi cum familia şi Ţara s-ar ruga împreună. Cât spunem aceleaşi rugăciuni, cât citim aceleaşi cărţi – nu se poate să nu reuşim.

Iar noi trebuie să învingem, pentru că de partea noastră sunt: Adevărul şi Dreptatea.

Să sperăm că unu decembrie al Basarabiei se apropie.

La mulţi ani, România!

La mulţi ani, popor românesc de pretutindeni, oriunde te-ai afla!

Nicolae DABIJA,

preşedinte al Forului Democrat al Românilor

din Republica Moldova