Deschizând
o carte despre istoria geto-dacilor, rămâi neplăcut impresionat
de sărăcia cunoştinţelor referitoare la acest
important popor al antichităţii europene. Este ca şi cum ai
spune că statele lui Dromihete şi Burebista au apărut într-un
climat politic gol, cu toate că poporul lor ducea în spate o istorie
de aproximativ o mie cinci sute de ani. Or, evenimente de genul celor
prezentate în continuare nu pot fi trecute cu vederea.
Ephores,
un grec care a scris o istorie din perioada anilor 1000-370 î.Hr., arăta
că neamurile de pe teritoriul Daciei sunt mai vechi decât grecii,
ele fiind autohtone în Europa şi că ele, înainte de toată
lumea, au inventat cele trebuitoare vieţii. Platon, fiind de acord cu
aceste aprecieri, arăta că multe cuvinte greceşti provin de
la aceste popoare.
Cât
despre teritoriul ocupat de geto-daci, ieromonarhul Nichifor Blemidas,
stareţul unei mânăstiri de la muntele Athos, în a sa
“Geografie despre Istru, geţi, traci şi alani” din anul 1255
d.Hr., arăta că “cea mai mare parte a continentului european a
fost a dacilor”. Un alt cronicar antic spunea că până departe
în Europa este plin de davele dacilor.
Homer,
în jurul anului 1000 î.Hr., s-a referit la popoarele de la nordul Dunării,
numindu-i pe locuitori “hiperboreieni”, considerând că de la aceştia
spre nord este pustiu. Geograful şi istoricul Strabon, care a
explicat această denumire, a precizat totodată că denumirea
de “sciţi”, la care mulţi istorici se referă, se dă
în mod generic acestor popoare, trebuind să înţelegem acest
termen ca referindu-se în primul rând la daci. Herodot, sursa cea mai de
încredere, preciza că termenul de “scit” trebuie luat doar în
sens politic, de stăpânire, nu al neamurilor care se aflau în zona
în care au ajuns aceşti năvălitori. De altfel, sciţii
au sosit la gurile Dunării abia în secolul al IV-lea î.Hr., trecând
la jumătatea secolului al II-lea în Dobrogea, pe care anticii au
numit-o Sciţia Minor. Au ajuns apoi până în Grecia. Intrând
în conflict cu geţii, localnicii, sciţii au fost învinşi
de strămoşii noştri în anul 339 î.Hr.
Incursiunea
lui Darius I din anul 514 î.Hr. împotriva sciţilor este prezentată
atât de Herodot, cât şi de un contemporan al său, Ctesias,
care descrie traseul pe care s-au deplasat perşii. Venind din
Dobrogea, au trecut Dunărea pe
la Isaccea
şi s-au îndreptat spre Nistru. Singurii de pe
traseul respectiv care s-au opus acestei puternice armate au fost geţii.
Herodot relata: “După câte se vede, geţii vroiau să îndreptăţească
reputaţia de care se bucurau la popoarele de ginta lor, de a fi cei
mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”
Renumiţi
istorici şi scriitori greci, printre care Eschil şi Sofocle,
vorbesc într-o mulţime de opere despre regele geţilor, Telef,
care, având multă cavalerie şi multă oaste, a participat
la celebrul război troian din anul 1193 î.Hr., fiind unul dintre cei
21 de eroi care s-au distins în acest război. Luptând împotriva
grecilor, regele a fost rănit de Ahile. Fiul lui Telef, Euripil, care
continuă războiul, cade în luptă după ce “a făcut
mare măcel în tabăra grecilor.” După 3119 ani, această
informaţie a fost demonstrată de către marele savant român
Vasile Pârvan. Marele istoric, în articolul său din anul 1926,
“Dacii
la Troia
”, pe bază de argumente arheologice şi nu
numai (toponimele localităţilor din jurul Troiei, ceramica
specific dacică, îmbrăcămintea luptătorilor etc)
demonstra prezenţa dacilor în celebra cetate.
Istoricul
Olen de
la Licia
, care a trăit înainte de Homer, a scris despre două
tinere fecioare din Geţia care au adus în Grecia cultul soarelui
şi al lunii, pe care grecii l-au preluat în mitologia lui Apolo
şi respectiv cea a Dianei.

|
BUREBISTA
- Statue din Orastie |
Platon
s-a referit la o carte scrisă de Abaris, fiu al regelui de la nordul
Dunării, carte în care erudiţia autorului său o întrece
pe cea a membrilor Academiei din Atena.
La
războaiele regelui trac Sitalkes cu macedonenii, din anul 429 î.Hr.,
au participat şi geţii; tracii luptau pedestru iar geţii pe
cai.
Cavaleria
geto-dacă, pe care un istoric antic o aprecia ca fiind celebră,
a participat în anul 416 î.Hr., alături de atenieni, la războaiele
peloponeziene.
În
afară de războaie, mai avem şi unele ştiri despre îndeletnicirile
strămoşilor noştri. Sofocle citează un rege dac,
Carnabon, care a stabilit o serie de reguli pentru practicarea
agriculturii în Dacia, atât în ceea ce priveşte cultivarea
ogoarelor, cât mai ales în creşterea vitelor, domeniu în care
dacii erau renumiţi. Acest rege a trăit pe la mijlocul secolului
al IV-lea î.Hr.
În
sfârşit, ajungem la începutul secolului al III-lea î.Hr., când
informaţiile despre geto-daci devin mult mai consistente. Diodor din
Sicilia, vorbind despre regele dac Dromihete, arăta că acesta
avea o armată mai puternică decât a macedoneanului Lisimah.
Şi alţi istorici, ca Polibiu şi Pausanias, au relatat multe
acţiuni din domnia lui Dromihete. Sunt cunoscute războaiele
dacilor cu macedonenii, din perioada 327-292 î.Hr., conduse de Zopirion,
iar peste câţiva ani de Agatocles şi tatăl acestuia,
regele Lisimah, fost general al lui Alexandru Macedon. Aceştia şi-au
încercat norocul sub pretextul că vor să continue incursiunea
în Dacia a lui Alexandru Macedon din anul 335 î.Hr. Istoricul Diodorus a
povestit primirea pe care Dromihete a făcut-o prizonierilor săi,
dându-le o aspră lecţie de omenie şi de înţelepciune.
La ospăţul dat cu această ocazie, macedonenii au fost serviţi
în vase scumpe de aur şi argint, în timp ce dacii serveau bucatele
în vase de lut. Această lecţie s-a soldat cu căsătoria
regelui dac cu fiica macedoneanului.
Sesizând
încă de la acea dată pericolul pe care îl prezenta stabilirea
romanilor în Balcani, Lisimah l-a sprijinit pe Mitriate, regele Pontului,
împotriva acestora. O altă acţiune de aceeaşi factură
are loc în anul 169 î.Hr., când regele macedonean Perseu a cerut
ajutorul geţilor împotriva romanilor. Geţii au participat la
luptă cu 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedeştri,
o armată foarte mare pentru acea vreme.
Mulţimea
şi diversitatea evenimentelor prezentate dovedesc că geto-dacii
erau organizaţi în entităţi puternice, chiar înainte de
constituirea de către Burebista a statului centralizat. Ducerea unor
astfel de lupte, unele la distanţe mari faţă de ţara
lor, presupune şi o dezvoltare economică pe măsură. De
altfel, încă de la jumătatea secolului al II-lea î.Hr.,
geto-dacii nu mai sunt nevoiţi să folosească monedele
macedonene provenite de
la Filip
al II-lea şi de
la Alexandru Macedon.
Au acum monedă proprie care îmbracă forme
diferite de la un trib la altul. Astfel, au fost emise un număr de
şapte modele, diferite pentru fiecare trib.
În
ceea ce priveşte originea poporului geto-dac, relatările
istoricilor antici sunt numeroase. Astfel, Didomes preciza că “geţii
sunt neam cu tracii”, iar Appian că “pe unii dintre geţii de
dincolo de Dunăre romanii îi numesc daci”. Referindu-se la limba
vorbită de strămoşii noştri, marele geograf şi
istoric Strabon arăta că “dacii au aceeaşi limbă cu
tracii”.
Referitor
la spiritul de luptă şi însuşirile morale, nu se putea
face o caracterizare mai cuprinzătoare decât cea a lui Herodot,
prezentată anterior. Însă referirile la acest aspect sunt
numeroase.
Alexandru
Macedon îi caracteriza pe geţi ca fiind un “neam neînvins şi
neatârnat”. Tacit, în a sa istorie a lui Traian, referindu-se la dârzenia
lui Decebal în faţa împăratului, vorbea de “dacul devenit
celebru prin înfrângeri de ambele părţi”.
Caninius,
contemporan cu Traian, referindu-se la daci, îşi vărsa astfel năduful:
“Afurisiţi duşmani şi neam nebiruit şi neîmblânzit.”
Poetul
Ovidiu, care a trăit
la Tomis
, între geţi, dacă la început se plângea de
barbaria acestora, a ajuns repede să-i aprecieze şi să fie
apreciat la rândul său. El a avut o întinsă corespondenţă
cu regele get Cotiso. Apreciind poeziile scrise de către rege, el
spunea că acestea fac onoare geţilor. La rândul său,
Cotiso a emis documente spre slava lui Ovidiu, numindu-l poetul lor şi
rugându-l să rămână printre geţi. Poetul învăţase
limba geţilor şi a scris o carte în limba lor.
Însuşi
marele împărat Octavian August a dovedit o înaltă apreciere
pentru Cotiso atunci când i-a făgăduit-o de soţie pe fiica
sa Iulia (cea pentru care se spune că fusese exilat Ovidiu), cerând
la rândul său o fiică a regelui dac.
Evenimentele
prezentate despre strămoşii noştri se datorează, într-o
mare măsură, strădaniilor lui Alexandru Papadopol-Calimah,
care a studiat arhivele Romei. El a găsit nu mai puţin de 282 de
istorici şi scriitori antici care s-au referit la geto-daci.
Rezultatele studiului au fost prezentate în revista “Columna lui
Traian”, redactată de Bogdan Petriceicu Haşdeu care, ca şi
Eminescu, considera că dacii au avut o importanţă majoră
în formarea poporului nostru.
Luând
conoştinţă de atâtea aprecieri despre geto-daci, îţi
pui întrebarea firească dacă a mai existat un alt popor din
antichitatea europeană, în afară de lumea greco-romană,
care să fi stârnit atâta interes din partea scriitorilor acelor
vremuri.
Istoria
milenară a geto-dacilor avea să ajungă la stadiul în care,
prin unirea formaţiunilor independente, să se întemeieze un
stat unitar, centralizat, care să poată răspunde cerinţelor
de apărare în faţa unui număr mare de agresori. Această
sarcină i-a revenit lui Burebista sau Boirebista, cum îl numeşte
Nicolae Iorga. Era anul 82 î.Hr. când marele rege înfrângea opoziţia
conducătorilor de mici formaţiuni. El va reuşi să
sporească faima poporului său şi, la rândul său, să
se facă temut în faţa duşmanilor. Noul stat a organizat un
nucleu de administraţie centrală, preluând atribuţiile
fostelor părţi componente independente şi a stabilit un
sistem unitar de norme şi legi. O importanţă deosebită
a fost acordată organizării militare, în vederea păstrării
independenţei.
Statul
lui Burebista se întindea pe un spaţiu considerabil: în est până
la Nipru
; în vest pe teritoriile de astăzi ale Ungariei,
Slovaciei până la platoul Boemiei şi teritoriile Croaţiei,
Serbiei şi Sloveniei până
la Marea Adriatică
; în sud până la munţii Balcani; în nord pe
teritoriul sudic al Poloniei, până
la Oder
şi Vistula.
Capitala
acestui mare stat a fost Arcedava. Localizarea ei nu ne este cunoscută.
Unii istorici o identifică cu Arcidava din Banat, alţii o
plasează
la Popeşti
, pe Argeş. În ultimul timp a apărut ideea că
ar fi fost
la Costeşti
, în munţii Orăştiei. De altfel, săpăturile
arheologice au scos la iveală aici peste o sută de vechi localităţi
dacice.
Ajuns
în fruntea statului, Burebista a trecut la curăţarea
ţării de invadatorii ce se aşezaseră în Dacia. Lupte
grele a avut cu celţii, care pătrunseseră în Oltenia
şi Banat. Primele lupte cu aceştia avuseseră loc cu două
sute de ani în urmă, când regele dac Rubobostes i-a alungat de pe
teritoriul său ori au fost asimilaţi de daci. Burebista i-a
alungat definitiv pe celţi, ca de altfel şi pe bastarnii
germanici şi sarmaţii iranieni.
Acum,
pericolul cel mai mare era Imperiul Roman, care intrase în Peninsula
Balcanică. Burebista l-a ajutat pe regele Pontului, vestitul
Mitriolate al VI-lea Eupator, care, după 40 de ani de lupte, fiind înfrânt,
şi-a împlântat pumnalul în piept, ca şi Decebal peste aproape
două secole.
Profitând
de luptele interne ce aveau loc între membrii primului triumvirat roman
(Cezar, Pompei, Crassus cel bogat), regele dac a căutat să slăbească
forţa Romei. În acest sens, Burebista l-a trimis pe Acornion în tabăra
din Balcani a lui Pompei, promiţându-i acestuia ajutor împotriva
lui Cezar. Condiţiile alianţei militare dintre Pompei şi
Burebista au fost discutate în localitatea Bitolia din Macedonia, în
iunie sau iulie 48 î.Hr. Însă Cezar s-a grăbit şi, la
data de 9 august, Pompei a fost învins decisiv, iar vestitul general a
fost urmărit şi ucis în momentul în care punea piciorul pe pământul
Egiptului.

|
Dr.
Napoleon Savescu impreuna cu reprezentantii Fundatiei |
Acum,
când şi Crassus pierise într-o luptă cu parţii, Cezar rămăsese
singurul stăpân al Romei. El îşi propunea să zdrobească
puterea dacilor şi pe cea a parţilor, urmaşii perşilor.
În acest sens, 16 legiuni romane şi 10.000 de călăreţi
au fost concentraţi în Macedonia. Dar şi Burebista făcea
pregătiri intense, unele izvoare arătând că ar fi avut o
armată de 200.000 de luptători. Destinul însă a hotărât
altfel. La începutul lunii martie a anului 44 î.Hr., cu doar patru zile
înainte de a pleca spre tabără, Cezar a fost ucis mişeleşte
pe treptele senatului din Roma.
Nici
în Dacia nu era linişte. Nemulţumiţi de eforturile de război
făcute de Burebista, foştii comandanţi de formaţiuni
s-au revoltat împotriva regelui lor. Ei doreau să revină la
situaţia anterioară, recâştigându-şi independenţa
şi privilegiile pierdute. Aşa că, în acelaşi an cu
Cezar, marele rege şi-a pierdut şi el viaţa. Modul în care
a pierit nu ne este cunoscut, însă Strabon preciza: “Cât despre
Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca
romanii să trimită o armată împotriva sa”. În fruntea răsculaţilor
se afla Deceneu, viitorul rege al Daciei.
Întinsul
stat al lui Burebista a fost divizat în patru şi apoi în cinci părţi,
spre bucuria romanilor, care se temuseră de puterea lui Burebista. Cu
toate acestea, teritoriul de la sud de Dunăre, atacat frecvent de
daci, îl îngrijora pe nepotul lui Cezar, Octavian August, primul împărat
roman. Acesta a aşezat tabere permanente
la Dunăre
pentru a stăvili incursiunile acestor temuţi
luptători.
Faima
lui Burebista nu a rămas fără ecou din partea istoricilor
antici. Iordanes, un important observator al evenimentelor din Dacia,
consemna: “Geţii au fost, totdeauna, superiori aproape tuturor
barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum arăta Dio
Cassius, care a compus o istorie a lor”.
Pe
piatra de mormânt a lui Acornion, aflată
la Dionisopolis
, unde a trăit acest credincios reprezentant al
marelui rege, este scris că “Burebista a fost cel dintâi şi
cel mai mare dintre regii din Tracia”.
Însă
cea mai cuprinzătoare imagine a conducătorului primului stat
centralizat al dacilor ne-a lăsat-o Strabon: “Burebista, getul, luând
conducerea poporului său, i-a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi
de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă,
sobrietate şi ascultare de porunci aşa încât, în câţiva
ani, a întemeiat o mare stăpânire şi au supus geţii
aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi pentru
romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese
de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în
Iliria, iar pe celţi, ce se amestecaseră cu tracii şi cu
ilirii, i-a pustiit cu totul şi pe boii ce ascultau de regele
Critasires, precum şi pe taurisci i-a şters de pe faţa pământului”.
Iată
o întreagă istorie cuprinsă într-o frază magistrală!
Constantin
MĂRGEANU

|
Regatele
Dacice. Harta DACIEI in anii 82 I.H. |

|
DACIA
inainte de cucerirea romana (sec. I i.e.n. - V e.n) cu cele mai de
seama asezari si cetati |

|
Armata
romana pe teritorul DACIEI (anul 101/102 - 271/272) si al DOBROGEI
(SEC. I-VI e.n.) |
|
|