România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mândria noastră strămoşească“BUREBISTA cel mai mare dintre regii din Tracia 

 

Deschizând o carte despre istoria geto-dacilor, rămâi neplăcut impresionat de sărăcia cunoştinţelor referitoare la acest important popor al antichităţii europene. Este ca şi cum ai spune că statele lui Dromihete şi Burebista au apărut într-un climat politic gol, cu toate că poporul lor ducea în spate o istorie de aproximativ o mie cinci sute de ani. Or, evenimente de genul celor prezentate în continuare nu pot fi trecute cu vederea.

Ephores, un grec care a scris o istorie din perioada anilor 1000-370 î.Hr., arăta că neamurile de pe teritoriul Daciei sunt mai vechi decât grecii, ele fiind autohtone în Europa şi că ele, înainte de toată lumea, au inventat cele trebuitoare vieţii. Platon, fiind de acord cu aceste aprecieri, arăta că multe cuvinte greceşti provin de la aceste popoare.

Cât despre teritoriul ocupat de geto-daci, ieromonarhul Nichifor Blemidas, stareţul unei mânăstiri de la muntele Athos, în a sa “Geografie despre Istru, geţi, traci şi alani” din anul 1255 d.Hr., arăta că “cea mai mare parte a continentului european a fost a dacilor”. Un alt cronicar antic spunea că până departe în Europa este plin de davele dacilor.

Homer, în jurul anului 1000 î.Hr., s-a referit la popoarele de la nordul Dunării, numindu-i pe locuitori “hiperboreieni”, considerând că de la aceştia spre nord este pustiu. Geograful şi istoricul Strabon, care a explicat această denumire, a precizat totodată că denumirea de “sciţi”, la care mulţi istorici se referă, se dă în mod generic acestor popoare, trebuind să înţelegem acest termen ca referindu-se în primul rând la daci. Herodot, sursa cea mai de încredere, preciza că termenul de “scit” trebuie luat doar în sens politic, de stăpânire, nu al neamurilor care se aflau în zona în care au ajuns aceşti năvălitori. De altfel, sciţii au sosit la gurile Dunării abia în secolul al IV-lea î.Hr., trecând la jumătatea secolului al II-lea în Dobrogea, pe care anticii au numit-o Sciţia Minor. Au ajuns apoi până în Grecia. Intrând în conflict cu geţii, localnicii, sciţii au fost învinşi de strămoşii noştri în anul 339 î.Hr.

Incursiunea lui Darius I din anul 514 î.Hr. împotriva sciţilor este prezentată atât de Herodot, cât şi de un contemporan al său, Ctesias, care descrie traseul pe care s-au deplasat perşii. Venind din Dobrogea, au trecut Dunărea pe la Isaccea şi s-au îndreptat spre Nistru. Singurii de pe traseul respectiv care s-au opus acestei puternice armate au fost geţii. Herodot relata: “După câte se vede, geţii vroiau să îndreptăţească reputaţia de care se bucurau la popoarele de ginta lor, de a fi cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”

Renumiţi istorici şi scriitori greci, printre care Eschil şi Sofocle, vorbesc într-o mulţime de opere despre regele geţilor, Telef, care, având multă cavalerie şi multă oaste, a participat la celebrul război troian din anul 1193 î.Hr., fiind unul dintre cei 21 de eroi care s-au distins în acest război. Luptând împotriva grecilor, regele a fost rănit de Ahile. Fiul lui Telef, Euripil, care continuă războiul, cade în luptă după ce “a făcut mare măcel în tabăra grecilor.” După 3119 ani, această informaţie a fost demonstrată de către marele savant român Vasile Pârvan. Marele istoric, în articolul său din anul 1926, “Dacii la Troia ”, pe bază de argumente arheologice şi nu numai (toponimele localităţilor din jurul Troiei, ceramica specific dacică, îmbrăcămintea luptătorilor etc) demonstra prezenţa dacilor în celebra cetate.

Istoricul Olen de la Licia , care a trăit înainte de Homer, a scris despre două tinere fecioare din Geţia care au adus în Grecia cultul soarelui şi al lunii, pe care grecii l-au preluat în mitologia lui Apolo şi respectiv cea a Dianei.

BUREBISTA - Statue din Orastie

Platon s-a referit la o carte scrisă de Abaris, fiu al regelui de la nordul Dunării, carte în care erudiţia autorului său o întrece pe cea a membrilor Academiei din Atena.

La războaiele regelui trac Sitalkes cu macedonenii, din anul 429 î.Hr., au participat şi geţii; tracii luptau pedestru iar geţii pe cai.

Cavaleria geto-dacă, pe care un istoric antic o aprecia ca fiind celebră, a participat în anul 416 î.Hr., alături de atenieni, la războaiele peloponeziene.

În afară de războaie, mai avem şi unele ştiri despre îndeletnicirile strămoşilor noştri. Sofocle citează un rege dac, Carnabon, care a stabilit o serie de reguli pentru practicarea agriculturii în Dacia, atât în ceea ce priveşte cultivarea ogoarelor, cât mai ales în creşterea vitelor, domeniu în care dacii erau renumiţi. Acest rege a trăit pe la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr.

În sfârşit, ajungem la începutul secolului al III-lea î.Hr., când informaţiile despre geto-daci devin mult mai consistente. Diodor din Sicilia, vorbind despre regele dac Dromihete, arăta că acesta avea o armată mai puternică decât a macedoneanului Lisimah. Şi alţi istorici, ca Polibiu şi Pausanias, au relatat multe acţiuni din domnia lui Dromihete. Sunt cunoscute războaiele dacilor cu macedonenii, din perioada 327-292 î.Hr., conduse de Zopirion, iar peste câţiva ani de Agatocles şi tatăl acestuia, regele Lisimah, fost general al lui Alexandru Macedon. Aceştia şi-au încercat norocul sub pretextul că vor să continue incursiunea în Dacia a lui Alexandru Macedon din anul 335 î.Hr. Istoricul Diodorus a povestit primirea pe care Dromihete a făcut-o prizonierilor săi, dându-le o aspră lecţie de omenie şi de înţelepciune. La ospăţul dat cu această ocazie, macedonenii au fost serviţi în vase scumpe de aur şi argint, în timp ce dacii serveau bucatele în vase de lut. Această lecţie s-a soldat cu căsătoria regelui dac cu fiica macedoneanului.

Sesizând încă de la acea dată pericolul pe care îl prezenta stabilirea romanilor în Balcani, Lisimah l-a sprijinit pe Mitriate, regele Pontului, împotriva acestora. O altă acţiune de aceeaşi factură are loc în anul 169 î.Hr., când regele macedonean Perseu a cerut ajutorul geţilor împotriva romanilor. Geţii au participat la luptă cu 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedeştri, o armată foarte mare pentru acea vreme.

Mulţimea şi diversitatea evenimentelor prezentate dovedesc că geto-dacii erau organizaţi în entităţi puternice, chiar înainte de constituirea de către Burebista a statului centralizat. Ducerea unor astfel de lupte, unele la distanţe mari faţă de ţara lor, presupune şi o dezvoltare economică pe măsură. De altfel, încă de la jumătatea secolului al II-lea î.Hr., geto-dacii nu mai sunt nevoiţi să folosească monedele macedonene provenite de la Filip al II-lea şi de la Alexandru Macedon. Au acum monedă proprie care îmbracă forme diferite de la un trib la altul. Astfel, au fost emise un număr de şapte modele, diferite pentru fiecare trib.

În ceea ce priveşte originea poporului geto-dac, relatările istoricilor antici sunt numeroase. Astfel, Didomes preciza că “geţii sunt neam cu tracii”, iar Appian că “pe unii dintre geţii de dincolo de Dunăre romanii îi numesc daci”. Referindu-se la limba vorbită de strămoşii noştri, marele geograf şi istoric Strabon arăta că “dacii au aceeaşi limbă cu tracii”.

Referitor la spiritul de luptă şi însuşirile morale, nu se putea face o caracterizare mai cuprinzătoare decât cea a lui Herodot, prezentată anterior. Însă referirile la acest aspect sunt numeroase.

Alexandru Macedon îi caracteriza pe geţi ca fiind un “neam neînvins şi neatârnat”. Tacit, în a sa istorie a lui Traian, referindu-se la dârzenia lui Decebal în faţa împăratului, vorbea de “dacul devenit celebru prin înfrângeri de ambele părţi”.

Caninius, contemporan cu Traian, referindu-se la daci, îşi vărsa astfel năduful: “Afurisiţi duşmani şi neam nebiruit şi neîmblânzit.”

Poetul Ovidiu, care a trăit la Tomis , între geţi, dacă la început se plângea de barbaria acestora, a ajuns repede să-i aprecieze şi să fie apreciat la rândul său. El a avut o întinsă corespondenţă cu regele get Cotiso. Apreciind poeziile scrise de către rege, el spunea că acestea fac onoare geţilor. La rândul său, Cotiso a emis documente spre slava lui Ovidiu, numindu-l poetul lor şi rugându-l să rămână printre geţi. Poetul învăţase limba geţilor şi a scris o carte în limba lor.

Însuşi marele împărat Octavian August a dovedit o înaltă apreciere pentru Cotiso atunci când i-a făgăduit-o de soţie pe fiica sa Iulia (cea pentru care se spune că fusese exilat Ovidiu), cerând la rândul său o fiică a regelui dac.

Evenimentele prezentate despre strămoşii noştri se datorează, într-o mare măsură, strădaniilor lui Alexandru Papadopol-Calimah, care a studiat arhivele Romei. El a găsit nu mai puţin de 282 de istorici şi scriitori antici care s-au referit la geto-daci. Rezultatele studiului au fost prezentate în revista “Columna lui Traian”, redactată de Bogdan Petriceicu Haşdeu care, ca şi Eminescu, considera că dacii au avut o importanţă majoră în formarea poporului nostru.

Luând conoştinţă de atâtea aprecieri despre geto-daci, îţi pui întrebarea firească dacă a mai existat un alt popor din antichitatea europeană, în afară de lumea greco-romană, care să fi stârnit atâta interes din partea scriitorilor acelor vremuri.

Istoria milenară a geto-dacilor avea să ajungă la stadiul în care, prin unirea formaţiunilor independente, să se întemeieze un stat unitar, centralizat, care să poată răspunde cerinţelor de apărare în faţa unui număr mare de agresori. Această sarcină i-a revenit lui Burebista sau Boirebista, cum îl numeşte Nicolae Iorga. Era anul 82 î.Hr. când marele rege înfrângea opoziţia conducătorilor de mici formaţiuni. El va reuşi să sporească faima poporului său şi, la rândul său, să se facă temut în faţa duşmanilor. Noul stat a organizat un nucleu de administraţie centrală, preluând atribuţiile fostelor părţi componente independente şi a stabilit un sistem unitar de norme şi legi. O importanţă deosebită a fost acordată organizării militare, în vederea păstrării independenţei.

Statul lui Burebista se întindea pe un spaţiu considerabil: în est până la Nipru ; în vest pe teritoriile de astăzi ale Ungariei, Slovaciei până la platoul Boemiei şi teritoriile Croaţiei, Serbiei şi Sloveniei până la Marea Adriatică ; în sud până la munţii Balcani; în nord pe teritoriul sudic al Poloniei, până la Oder şi Vistula.

Capitala acestui mare stat a fost Arcedava. Localizarea ei nu ne este cunoscută. Unii istorici o identifică cu Arcidava din Banat, alţii o plasează la Popeşti , pe Argeş. În ultimul timp a apărut ideea că ar fi fost la Costeşti , în munţii Orăştiei. De altfel, săpăturile arheologice au scos la iveală aici peste o sută de vechi localităţi dacice.

Ajuns în fruntea statului, Burebista a trecut la curăţarea ţării de invadatorii ce se aşezaseră în Dacia. Lupte grele a avut cu celţii, care pătrunseseră în Oltenia şi Banat. Primele lupte cu aceştia avuseseră loc cu două sute de ani în urmă, când regele dac Rubobostes i-a alungat de pe teritoriul său ori au fost asimilaţi de daci. Burebista i-a alungat definitiv pe celţi, ca de altfel şi pe bastarnii germanici şi sarmaţii iranieni.

Acum, pericolul cel mai mare era Imperiul Roman, care intrase în Peninsula Balcanică. Burebista l-a ajutat pe regele Pontului, vestitul Mitriolate al VI-lea Eupator, care, după 40 de ani de lupte, fiind înfrânt, şi-a împlântat pumnalul în piept, ca şi Decebal peste aproape două secole.

Profitând de luptele interne ce aveau loc între membrii primului triumvirat roman (Cezar, Pompei, Crassus cel bogat), regele dac a căutat să slăbească forţa Romei. În acest sens, Burebista l-a trimis pe Acornion în tabăra din Balcani a lui Pompei, promiţându-i acestuia ajutor împotriva lui Cezar. Condiţiile alianţei militare dintre Pompei şi Burebista au fost discutate în localitatea Bitolia din Macedonia, în iunie sau iulie 48 î.Hr. Însă Cezar s-a grăbit şi, la data de 9 august, Pompei a fost învins decisiv, iar vestitul general a fost urmărit şi ucis în momentul în care punea piciorul pe pământul Egiptului.

Dr. Napoleon Savescu impreuna cu reprezentantii Fundatiei

Acum, când şi Crassus pierise într-o luptă cu parţii, Cezar rămăsese singurul stăpân al Romei. El îşi propunea să zdrobească puterea dacilor şi pe cea a parţilor, urmaşii perşilor. În acest sens, 16 legiuni romane şi 10.000 de călăreţi au fost concentraţi în Macedonia. Dar şi Burebista făcea pregătiri intense, unele izvoare arătând că ar fi avut o armată de 200.000 de luptători. Destinul însă a hotărât altfel. La începutul lunii martie a anului 44 î.Hr., cu doar patru zile înainte de a pleca spre tabără, Cezar a fost ucis mişeleşte pe treptele senatului din Roma.

Nici în Dacia nu era linişte. Nemulţumiţi de eforturile de război făcute de Burebista, foştii comandanţi de formaţiuni s-au revoltat împotriva regelui lor. Ei doreau să revină la situaţia anterioară, recâştigându-şi independenţa şi privilegiile pierdute. Aşa că, în acelaşi an cu Cezar, marele rege şi-a pierdut şi el viaţa. Modul în care a pierit nu ne este cunoscut, însă Strabon preciza: “Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să trimită o armată împotriva sa”. În fruntea răsculaţilor se afla Deceneu, viitorul rege al Daciei.

Întinsul stat al lui Burebista a fost divizat în patru şi apoi în cinci părţi, spre bucuria romanilor, care se temuseră de puterea lui Burebista. Cu toate acestea, teritoriul de la sud de Dunăre, atacat frecvent de daci, îl îngrijora pe nepotul lui Cezar, Octavian August, primul împărat roman. Acesta a aşezat tabere permanente la Dunăre pentru a stăvili incursiunile acestor temuţi luptători.

Faima lui Burebista nu a rămas fără ecou din partea istoricilor antici. Iordanes, un important observator al evenimentelor din Dacia, consemna: “Geţii au fost, totdeauna, superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum arăta Dio Cassius, care a compus o istorie a lor”.

Pe piatra de mormânt a lui Acornion, aflată la Dionisopolis , unde a trăit acest credincios reprezentant al marelui rege, este scris că “Burebista a fost cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”.

Însă cea mai cuprinzătoare imagine a conducătorului primului stat centralizat al dacilor ne-a lăsat-o Strabon: “Burebista, getul, luând conducerea poporului său, i-a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi au supus geţii aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi pentru romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe celţi, ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul şi pe boii ce ascultau de regele Critasires, precum şi pe taurisci i-a şters de pe faţa pământului”.

Iată o întreagă istorie cuprinsă într-o frază magistrală!

Constantin MĂRGEANU

Regatele Dacice. Harta DACIEI in anii 82 I.H.

 

DACIA inainte de cucerirea romana (sec. I i.e.n. - V e.n) cu cele mai de seama asezari si cetati

 

Armata romana pe teritorul DACIEI (anul 101/102 - 271/272) si al DOBROGEI (SEC. I-VI e.n.)