România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Istorie sfântă din pagini îngălbenite de vreme 

Sfinţirea monumentului ridicat pe locul unde a fost prins Horia şi Cloşca 

 

(Articolul a apărut la Cluj la data de 27 iulie 1930, în “Renaşterea” organul oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului, Geoagiului şi Clujului, trimis de pr. Goia Eugen - Câmpeni)

Ca să ajungi din. Cluj pe priporul Scorocet al muntelui Drăgoiasa, pe locul unde în iarna anului 1784 s’a retras să ierneze Horia şi Cloşca cu cei doi credincioşi tovarăşi ce i-au însoţit, trebue să faci întâi drumul cu trenul până la Huedin , din Huedin până la Călăţele. De , aici cam trei ore cu căruţa până la Beliş , pe un drum rău de tot te zdrobeşti, apoi alte două ore - cel puţin - pe un drum şi mai nenorocit până la Dealul-Calului , ce-i mai zice şi Poiana Horii. Dela locuinţa preotului poţi merge mai departe numai călare sau pe jos încă două ore, până ajungi direct sau prin înconjur, la izvorul părăului ce curge pe lângă piciorul de deal pe care stă frumoasa biserică din Dealul-Calului.

Prinderea lui Horea si Closca. Gravura de Johann Gaspar Weinrauch (reproducere dupa O.Beu)

Priporul Scorocet e foarte înclinat, deasupra cu o poiană largă, dela care în jos e pădure rară şi tânără. Cam în mijlocul acestui pripor e locul unde a fost prins Horia şi Cloşca în 27 Decemvrie 1784, loc însemnat până: nu demult cu scorbura putrezită a bradului secular lângă care fusese coliba. E Ioc foarte ferit, încât şi dacă-l ştii îl afli greu.

Pe acest istoric loc, neînsemnat până acum decât de natură, s’a ridicat în monument de piatră în formă de obelisc, înalt de 2,50 metri. Sub crucea gravată pe el e scris: „1784, locul, unde a fost prins Horia şi Cloşca” iar la bază: „Ridicat de comitetul monumentului lui Horia, Albac-Arada 1930” . Acest comitet stă sub prezidenţia vrednicului nostru protopop din Câmpeni Iosif Furdui.

La chemarea P. On,. dsale a venit dela Cluj protoiereul Dumitru Antal, revizor eparhial, ca trimis al P. Sf. Sale, şi în ziua de Duminecă 13 Iulie c., împreună P. On. Dsa cu preoţii Mircea Nicola, Gh. Scrob iun., V. Peter, Nic. Făt, I. Todea, M. Săndulescu şi C. Brişan, au săvârşit mai întâi o sf. liturghie, un parastas şi au sfinţit acest monument în faţa unei asistenţe de peste 300 credincioşi veniţi din satele din jur, între cari s’au remarcat dnii: înv. Todea-Arada, notarul din Arada, cari au adus parastasele, câţiva învăţători tineri, dş. Munteanu, profesoară Huedin etc. Aceste servicii au fost favorizate de un timp foarte frumos, cu toate că în ziua premergătoare şi următoare a plouat. Din cauza temerii de ploaie n’au venit mai mulţi credincioşi.

În pioasa reculegere sufletească din timpul sfintei liturghii şi a parastasului, P. On. revizor eparhial a rostit următoarea cuvântare: „A trebuit să treacă 10 ani dela împlinirea visului de libertate şi scoatere de sub stăpânire străină, ca fiii moţilor şi urmaşii celor ce au luptat sub marele căpitan Horia şi tovarăşul său Cloşca, să le arate recunoştinţa prin însemnarea pe veci a locului unde ei au fost prinşi de gornicii Ştefan Trifu, Nuţu Mătieş şi tovarăşii lor.

De atunci s’au. împlinit 146 de ani, iar de la naşterea lui Horia, 200 de ani. Înainte de venirea României mari, chipul şi suferinţele lui Horia şi Cloşca, au fost purtate în sufletele tuturor bunilor români; nimeni însă n’a îndrăsnit să însemne cu un monument acest loc sfânt, căci l-ar fi aşteptat temniţa. Prin ridicarea lui acum, se vesteşte în întreagă ţara că urmaşii celor ce au luptat în anul 1784 pentru dreptate şi libertate sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan, sunt urmaşi vrednici, cari ştiu să 1e cinstească aducerea aminte.

Trimis de Prea Sfinţitul meu stăpân, ca să-l reprezint la această serbare, a trebuit să-mi împrospătez întreaga istorie a revoluţiei lui Horia, purtând acum vii chipurile lor în oglinda sufletului meu. Când mă uit din acest loc parcă văd iarna anului 1784, făcând albă această pajişte şi dintr’o parte răsărind patru oameni îngânduraţi, îmbrăcaţi în cojoace şi cu desagii plini de merinde. Caută şi se aşează în coliba făcută dosit lângă scorbura unui brad secular. Între ei unul e Horia, om de 54 de ani, nu prea înalt, nici prea gros, însă drept şi cu înfăţişare mândră. Poartă cojoc şi de sub căciula neagră te fulgeră o privire de om înţelept şi, cu voinţă tare. Alături de el e Cloşca, mic şi îndesat, mai tânăr ca Horia cu 17 ani, dar curajos şi cuminte. Ceilalţi sunt doi pretini credincioşi. Au venit aici să se ascundă de prigoana cătanelor şi gornicilor împărăţiei.

Când se văd în colibă la căldura focului aprins în grabă, obosiţi de urcuşuri şi coborâşuri, se cred că au găsit într’adevăr cuibul de vultur, unde nimeni n’are să pătrundă. Grija pazei de urmăritori dar mai ales potolirea revoluţiei fără rezultatele visate de ei, le întuneca privirile şi sufletele şi se umplu de o grea amărăciune. Horia şi-o îndulceşte cu nădejdea că în primăvară se va duce din nou - a cincia oară - la împăratul; ca să câştige dreptatea iubiţilor săi moţi, ţinta supremă a vieţii lui. Cloşca pe de altă parte aşteaptă trecerea iernii ca să înceapă revoluţia din nou.

Dar ca tuturor luptătorilor mari pentru dreptate, dat le-a fost şi lor ca să plătească această mare îndrăsneală cu jertfa însăşi a vieţii lor.

Această pădure a Scorocetului a fost pentru Horia şi Cloşca grădina Ghetsemanelor Mântuitorului Isus. După vre-o 12 zile s’au şi ivit Iude, cari să-i vândă pe cei trei sute de galbeni ce pusese împărăţia pe capul lui Horia. Vânzătorii au fost gornicii Nuţu Mătieş şi Ştefan Trifu cu tovarăşii lor între cari,era şi Gheorghe Nicula, un nepot, al lui Horia.

Firul istoriei apoi se cunoaşte, căci fiind daţi pe mâna cătanelor, au fost duşi la Bălgărad , judecaţi şi la 28 Febr. 1785 traşi pe roată în faţă alor 2515 ţărani, români aduşi din 419 sate, ca să le vadă moartea şi să se înfricoşeze.

În epistola sobornicească a sf. ap. Ioan la cap 3 v. 10 se spune: „Oricine care nu face dreptate, nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeşte pe fratele său.” Într’adevăr ca omul să arete că este fiu al lui Dumnezeu, trebue să aibă un puternic simţ de dreptate şi o înflăcărată dragoste de deaproapele.

Horia, om abea ştiutor de carte, a fost înzestrat cu un puternic simţ de dreptate. Cu toate că era om sărac, prin cuminţenia şi judecata lui înţeleaptă şi prin simţul de dreptate, s’a impus de vreme între moţii din Albac-Arada, Râu-mare, Vidra, Câmpeni şi Bistra. Istoria ne spune puţine despre viaţa lui până la revoluţiune, însă destule pentruca să ne putem face o icoană deplină despre feliul cum a fost el. Simţul lui de dreptate, dragostea de frate, judecata sănătoasă, înfăţişare frumoasă şi vorbitor bun, l-a făcut să fie încurând apărătorul tuturor iobagilor năpăstuiţi la judecătoriile comunale din acea vreme. Aşa a ajuns să conducă în patru rânduri la împăratul din Viena, delegaţia iobagilor moţi, căutători de dreptate.

Dacă a văzut că umbletul lor la împăratul e în zadar şi guvernatorul Ardealului şi nemeşii unguri nu voesc să asculte, poruncile împărăteşti, Horia a hotărât să-şi facă singur dreptate. Aşa după cum l-ar fi îndemnat şi împăratul în ultima convorbire avută cu el.

Din această cauză a izbucnit revoluţia din 1784. Nefiind organizaţi îndestul de bine şi Cloşca lăsându-se momit de promisiunile de pace ale comandantului armatei împărăteşti, revoluţia, după ce a băgat groază în nobilii unguri, omorându-i şi jefuindu-i, cu gând de a-i scoate din Ardeal, - a slăbit şi s’a stins înecată de armată. Dacă se continua fără întrerupere, ajungea să se întindă în întreagă ţara Ardealului şi să se izbândească planul lui Horia de a scoate pe români din iobăgie.

Din faptele şi viaţa lui se desprinde uşor învăţătura că pentru a izbândi un lucru mare trebue multă jertfă. Ca să poţi face fapte mari trebue să ai credinţă tare şi dragoste mare faţă de neamul tău.

Azi mai mult ca ori-când trebue să ştim, mic cu mare, că pentru a merge neamul nostru înainte, trebue să ne iubim mai mult unii, pe alţii, să lucrăm pentru binele obştesc, smulgându-ne din suflet prea mare iubire de noi înşine şi ura faţa de aproapele”, - încheie mulţumind celor ce s’au ostenit cu ridicarea acestui monument.

A mai vorbit P. On. protopop Iosif Furdui, mulţumind delegatului episcopesc pentru participarea la această serbare, ridicându-i solemnitatea.

După aceasta poporul a fost stropit cu apă sfinţită, apoi s’a luat o mică gustare şi preoţii au plecat spre Dealul-Calului, unde preotul local, a servit o masă oaspeţilor mai însemnaţi.

Felicităm din toată inima pe iniţiatorii ridicării acestui monument, căci dacă se mai amâna, ridicarea lui, cu greu s’ar mai fi putut păstra însemnat locul unde au fost prinşi eroii naţionali Horia şi Cloşca.

Rep