România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

MIHAI EMINESCU – justiţiar prin veacuri

 

„A apărut în lumea noastră ca un om care-a înţeles să fie om deplin” (Constantin Noica)

 Ne străduim, timp de peste un secol, să apreciem ideile lui Eminescu şi limba „mult dulce şi frumoasă” în care le-a dat glas. De atâta vreme, răscolim caseta sufletului său şi constatăm că nu lipseşte nici cel mai mic amănunt al vieţii umane care să nu-şi fi găsit reflectare în cântările sale.

Acolo, în puţinele pagini ale poeziei, este prezentă, în note grave de revoltă şi acuzaţii, strâmbătatea cotidiană a vieţii politice şi sociale, cu care nu se poate împăca, chiar dacă refuzul categoric de a se integra în fărădelegile societăţii aruncă asupra sa mizeria morală şi materială. Cu toate acestea, el n-a fost un ,,n-aude, nu vede”. El a auzit tot, a văzut tot, a simţit tot şi n-a iertat nimic. A judecat şi a condamnat tot. Dirijat în scurta viaţă de principiile înaltei morale, de legile curăţeniei sufleteşti, de simţăminte nepătate de compromisuri, Eminescu mărturiseşte că ,,E menirea-mi: adevărul /Numa-n inima-mi să-l caut”. De aceea, se rupe de lumea panglicarilor care „joacă ca pe funii”, priveşte cu dispreţ cortegiul grotesc cu ,,fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii”.

Dacă toate relele vremii sale ar fi rămas acolo în trecut, poate că astăzi i-am fi simţit mai puţin prezenţa. Dar vremea spurcată a zilelor noastre îl face părtaş la suferinţa colectivă. Şi astfel, de acolo de sus, de unde străbate continuu către noi judecata lui necruţătoare, vede cum „Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri”... /„Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură/Tot ce e perfid şi lacom...”, iar verdictul lui îşi găseşte astăzi ecou în vorba şi sufletul cetăţeanului tot mai mult îngrijorat de lipsurile vieţii, tot mai mult revoltat de nepăsarea celor care ne-au aruncat în râsul lumii: De aici, se desprinde nedumerirea cum de ,,Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi /Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!” Argumentele judecăţii sale bântuie în toate tribunalele spiritului românesc, care suportă zilnic circul politicienilor rupţi de interesele generale ale celor care i-au înscăunat la putere, crezând în promisiunile lor:

,,Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!”

Judecata lui Eminescu doare, pentru că răul condamnat ne tulbură şi astăzi viaţa, este prezent şi în lumea veacului nostru, care ne înfăţişează ,,Măşti cu toate de renume din comedia minciunii, /Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, /Qintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă”.

În discurcul de laudă la adresa înaintaşilor, rămaşi în conştiinţa neamului ca oglindă a celor mai frumoase reflecţii de simţire românească (Epigonii), Eminescu vede în creatorii servili ai timpului său ,,Măşti râzânde puse bine pe-un caracter inimic”. Dincolo de ele distinge: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază”, în timp ce „Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin”. Acestora le corespund creatorii de azi, care nu se deosebesc de cei din vremea poetului, fiindcă şi ,,Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, /Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi”. Adică maculatură din abundenţă şi nu depozit de idei, care să răscolească gândirea, să stârnească goana după răspunsuri, să înalţe cugetul, să mângâie durerea. Aşa că ,,Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este /Cea ce poate să convie unei inime oneste”. Spre toţi cei înhăitaţi cu falsul se îndreaptă definiţia ,,gloriei” dată de Eminescu:

,,Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic”.

O amintim aici ca un avertisment pentru toţi cei care, deşi scriu mult, nu lasă nimic în urma lor, mai ales ,,Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela”, „Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă /Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”.

Între relele vieţii, Eminescu nu iartă nici apucăturile de infidelitate ale femeii. Din poziţia celui care a trăit o experienţă tristă în iubire, dă sfaturi tânărului atins de săgeată: „Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie,…Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila,/ De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!”

Când simte în jurul său ghearele sataneşti ale morţii, îşi spune refuzul testamentar, îndepărtând până şi de trupul neînsufleţit ipocrizia, falsul, minciuna şi putreziciunea societăţii: ,,Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat…/Nime-n urma mea /Nu-mi plângă la creştet!”

De acolo, de sus, Luceafărul dă verdictul grav tuturor păcătoşilor, care i-au chinuit sufletul şi care, „morţi de vii”, au pierit de pe firmamentul istoriei neamului, drept pedeapsă pentru alegerea lor de a trăi în nemernicie:

,,Trăind în cercul vostru strâmt,

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece”.

Dacă n-ar fi fost Eminescu, n-am fi cunoscut sfinţenia teiului, n-am fi distins gingăşia florii albastre, n-am fi simţit farmecul din susurul izvoarelor, n-am fi ştiut să ascultăm, ,,prin mişcarea-naltei ierbi / Mersul cârdului de cerbi”. Dacă n-ar fi fost Eminescu, am fi fost nişte anonimi, nişte amorţiţi în cuget şi-n simţiri. N-am fi ştiut să selectăm valoarea din noianul nonvalorilor, care „Pretind a fi pe cerul ţării stele”.

Ce-ar fi spus Eminescu astăzi, când saltimbancii şi nărozii au sărăcit poporul ca să-l poată cumpăra mai ieftin? Cum ar fi catalogat Eminescu hăhăitul, tot într-o veselie, al celor răspunzători de soarta oamenilor, când, în vreme de mari dificultăţi, un om, care simte pe propriii umeri greutăţile ţării, n-are voie nici să zâmbească? Şi-ar fi declarat solidaritatea în cântecul de jale pentru mângâierea suferinţei, în ,,Doina”, în care distingem o rugăciune peste veacuri pentru salvarea poporului său, a cărui viaţă astăzi seamănă întrutotul cu cea din vremea sa:

,,De la Nistru pân’ la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate…

Ştefane, Măria Ta ,

Tu la Putna nu mai sta…

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău!”

Aşa cum a făcut şi în vremea sa, s-ar fi instituit tribun al mulţimii sărăcite a românilor ajunşi proletari prin toată Europa:

,,Sdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare şi să trăim ca fraţi!”

Eminescu e cu noi. Ne rămâne mândria că-l avem pe Eminescu! Dacă-l avem pe el, suntem bogaţi.

Prof. Georgeta CIOBOTĂ