România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Temeiurile istorice ale unui conflict dinastic 

 

Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege „de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan I „cel Sfânt”, pe „Geula (Iuliu - n.n.) cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti), adică Iuliu, dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmaş al unificatorului întregii „Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită „Ultrasilvana” şi, ulterior, şi „Vlachia Tran Siuana” (Codex Latinus Parisinus) - „Geula” sau Iuliu cel Bătrân. „Ultrasilvana” devenise, deci de la jumătatea veacului X „un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vindobonense), un „regat” („regnum”) independent în frunte cu un “REX”! Într-adevăr, „Geula (Iuliu) cel Tânâr” moştenise ereditar nu numai „domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei”ci şi duşmănia “Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al statelor româneşti cu eterogenul ducat „de Unguar”). Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui „Gelu Românul”, acel „dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenţa românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţii Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivaţia imediată a agresiunii ungare din 1002.

Potrivit gestelor, adversarul lui „Geula cel Tânăr”, Ştefan „cel Sfânt” se trăgea pe linie paternă din Zulta fiul lui Arpad şi al fiicei româno-slavului “DUCA” de Ung, moştenind trăsăturile şi calităţile ambelor spiţe. Astfel, după Anonymus, el era „asemenea cu tatăl său ca moravuri, dar neasemenea ca fire. Căci ducele Zulta a fost puţin peltic şi alb, cu părul moale şi bălai de statură mijlocie, duce războinic, cu suflet curajos, dar faţă de cetăţeni blând, cu vocea suavă, dar doritor de putere şi pe care toţi nobilii şi toţi soldaţii din Ungaria îl aveau grozav de drag”. EI a fost hărăzit de la naştere, de către tatăl său, drept soţ fiicei neînduplecatului “Menumorut”, pe care armele nu izbutiseră să-1 alunge din ţara sa. Ca rezultat al acestei căsătorii mixte se va naşte în 932 ducele cu nume ales din familia numelor pecenego-cumane românizate, Tocsun sau Toxun (vezi Tocsabă sau Toxabă), cu trăsăturile moştenite de la români pe care le remarcă Anonymus: „cu ochii frumoşi şi mari”, „cu părul negru şi moale având plete ca de leu”. Avea să se arate un conducător înţelept (947-972), care va atrage în Ungaria, “mulţi străini de la diferite popoare”, fixând de exemplu la hotarul răsăritean al ducatului său, la Tisa , grupul peceneg al lui Tanuzaba (Thonus-oba, Thanus-abad). Tot din raţiuni politice, la puţin timp de la naşterea sa (c. 935) Zulta a adus pentru fiul său, ca soţie, pecetluind astfel o nouă alianţă, nu o principesă „cumană” (altfel izvoarele ar fi menţionat-o ca atare) ci „o femeie din Ţara Cumanilor (Anonymus), ţară care, la data scrierii cronicii, acoperea ca realitate politică şi nu etnică teritoriul românesc extracarpatic şi S-E Transilvaniei, în situaţia în care procesul de asimilare a pecenego-cumanilor în mediul românesc (dovadă urmele lăsate în onomastică, Basarabă, Tocsabă, Asan, Coman, Berindei etc., în hidronimie: Desnăţui, Călmăţui etc. sau toponimie - Peceneaga, Comana etc.) se afla în plină desfăşurare şi lipseşte menţiunea “cumană” s-ar putea concluziona că, prin această prinţesă, se întărea aportul pe care societatea românească autohtonă şi-1 adusese deja la asigurarea continuităţii primei dinastii a Ungariei, zisă „arpadiană”, în fapt, maghiaro-română. O dovadă ar constitui-o faptul că soţia lui Tocsun era creştină ortodoxă de vreme ce şi-a botezat unul dintre copii Mihail şi însuşi Geysa (Geischa, Geza) primul său născut, va proteja pe creştini, fiind primul duce care (poate el însuşi creştin ortodox) va îndemna pe maghiari şi „cumani” să adopte noua credinţă. Mai mult, Mihail, fratele lui Geysa îşi va boteza fiii Vasile şi Vladislav (Ladislau „cel Pleşuv”). Geysa însuşi, nepot al lui „Menumorut”, frate al lui Mihail şi unchi al lui Vasile şi Vladislav, duce şi el „de Hunguar”, aparţinând noului popor al Ungariei medievale în formare - pentru că, în ultimă instanţă ar fi absurd să iei în calcul numai picăturile de sânge, omul simţindu-se al unei etnii şi prin educaţie şi convingeri, manifestându-se ca atare prin fapte - a contractat o căsătorie de care se leagă confecţionarea de către autorii gestelor, din cele 4 sau 5 personaje cu nume asemănător (Jula, Julius, Gyyla, Geula, Gyla, Julea, Giulea etc.) câteva secole mai târziu, a prototipului Giulea (Iuliu) maghiarizat Gyula, „rex” ultrasilvan. Un „Gyyla” este nepotul lui Tuhutum, strămoş al neamului „Moglout”; un altul, Gyla cel Bătrân, „dar nu acesta”, ci un „al treilea” Gyla cel Mic ar fi tatăl lui „Bue” (Boia?) şi “Bucna” (?); un altul „din care se trage Gyula fiul lui Ladislau” contemporan cu autorul lui Chronicon Pictum şi, în fine, cu totul altul acel „Geula” sau Iuliu cel care, unificând Transilvania în jurul Albei, va deveni în accepţiunea cronicarilor unguri un „dux magnus et potens” iar în cea occidentală un „REX” stăpân peste un „regnum” -  „latissinum et opulentissimum” - Transilvania.

Întărind, pe baza izvoarelor, argumentaţia din subcapitolul precedent, trebuie să precizăm din nou, pentru sceptici, că „Geula” (Iuliu) nu putea fi o căpetenie maghiară câtă vreme Arpad şi urmaşii săi erau „dux”, comandanţii lor apar cu titlul de „capitaneus”, iar el, stăpânul ultrasilvan era un „dux magnus et potens” pentru „unguari”, un „rex” pentru germani, mai puternic decât însuşi Geysa. „El avea o fată foarte frumoasă ce se chema Sarolt (alteori Sarolta, Saroltha, Saroldu) de a cărei frumuseţe vorbeau de multă vreme ducii de prin provincii”. Şi „Cronica pictată” ne lasă să înţelegem la care „duci” şi la care „provincii” se referă, întrucât calitatea respectivă, în afara scoborâtorilor din Arpad nu o aveau decât conducătorii ducatelor (ţărilor) româno-slavo-bulgare din Pannonia, cotropite de maghiari, urmaşii lui Gelu, „Glad”, „Menumorut” şi ai celorlalţi „duca” români din „ţările” sau „codrii” (ducate, voievodate) autonomi sau conducătorii pecenego-cumanilor şi kazarilor vasali ducelui de „“Hunguar” (Ung.). „Pe aceasta ducele Geysa, la sfatul şi cu sprijinul lui Beliud, care stăpânise teritoriul lui Culan, a luat-o de soţie legitimă. Acestui Beliud, Culan o dete pe fiica sa, pentru ca să lupte împotriva fratelui său Kean (Khan, Kagan, han - conducătorul suprem la avari, bulgari şi la pecenego-cumani). Şi după moartea lui Culan, ţara a moştenit-o acelaşi Beliud”. Trecuseră 60 de ani de la luptele lui Gelu cu Tuhutum, astfel încât acest „Geula” (Iuliu), tatăl Saroltei şi al Caroltei (Caroldu) nu poate fi nicidecum confundat cu „Jula”, „căpitanul armatei a treia” a lui Arpad, după Simon de Keza, venit din Pannonia „ultra silva”. „Geula” bătrânul - nume prezent în onomastica românească sub numele de Gelu, Giulea şi derivatele Ciulită, Ciuleşti, extrem de răspândit în Transilvania şi în Maramureş ca şi în toponimie în toate regiunile ţării, ascunzându-l pe străvechiul Iulius - avea deci două fete „Sarolta” (Şarolta) şi Carolta (Cară Olt) „Oltul Alb” (sau „Pământul udat de apa Oltului”) şi „Oltul Negru” în limbile turcice. Românii au păstrat în timp legenda despre doi fraţi Olt şi Mureş dar aici pare mai curând vorba despre două teritorii, două „ţări” decât despre două râuri, ambele localizabile în bazinul Oltului, în interiorul arcului carpatic o „ţară independentă deci „albă” potrivit semnificaţiei cuvântului în limbile turcice, şi una dependentă de cineva, vasală „cumanilor” deci „neagră” (vezi Raşid od Din, informaţiile despre „karaulaghi”, românii din Cumania Neagră şi „ulakut” românii albi din Ţara Românească independentă a lui Asan, precum şi ulterior, denumirile de Kara Bogdania după Ac Ilfak pentru Moldova şi Kara Vlahia sau Kara Iflak pentru Ţara Românească, în condiţiile recunoaşterii suzeranităţii Porţii). Ne interesează Sarolta, „Oltul Alb” pentru pecenegi iar pentru maghiarii epocii de început – „pământul udat de apa Oltului”. Numele real al prinţesei nu-l cunoaştem, dar putem stabili că provenea din „Ţara Oltului” şi era fiica acelui „Geula” sau „Iuliu” care, ieşind deci la „vânătoare” din „Ţara Oltului”, adică declanşând procesul de unificare statală, „a găsit”, (în fapt şi-a fixat capitala la) „o mare cetate ce fusese construită mai demult de romani” - Alba, dându-i numele său Alba lui Iuliu - Alba Iulia. Nu este aici o noutate pentru că, frecvent, orientalii au numit persoanele al căror nume fusese uitat cu numele ţării de provenienţă (vezi „Bogdanul”, pentru voievozii Moldovei) şi invers (vezi “Bogdania” de la Bogdan din Cuhea). Tradiţia maghiară şi cea germană (vezi Cronica pictată şi I. Haugen, apud G. Popa Lisseanu FHDR, Fasc. XI, Bucureşti, 1937 p. 146 şi nota 1) ne transmit preţioasa informaţie că „Sarolta” era creştină ortodoxă, scria cu litere morave (românii adoptaseră recent alfabetul chirilic şi slavona ca limbă liturgică) şi că, fiul ei, născut prin 967 sau 969 a fost botezat la naştere cu numele de „Voicu” (Waic), nume foarte răspândit în Transilvania evului mediu (vezi tatăl lui Iancu de Hunedoara) şi care, apare frecvent în datele cancelariei ungare însoţit de explicaţia „Wayc Olachis”. Ca prinţ moştenitor al statului condus de tatăl său Geysa, stăpân peste un conglomerat de populaţii, a fost numit de „unguari” şi „Bela”, un nume provenit din germanicul „Adalbert”; „Sarolta” i-a mai dăruit lui Geysa o fată care, căsătorită cu un descendent al ducilor „cumani” (în fapt, pecenegi) amintiţi, avea să dea naştere viitorului rege al Ungariei Samnuel (Samuil, Samoilă), numit de rudele sale turcice Aba (Tata) Samuel (1041-1044). Legat de cognomenul vărului său, este interesant faptul că, Voicu-Bela, trecând la catolicism, în semn de veneraţie îl va numi pe italianul Deodatus, cel care, aducându-i din partea papei Silvestru II (999-1003) titlul regal, „împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” îl rebotează Ştefan, în româneşte (limbă vorbită în familie) TATĂ. „Căci fiindcă din consideraţie pentru el - ne informează Cronica pictată - sfântul rege Ştefan nu i-a pronunţat numele, ci l-a numit Tată, s-a pierdut numele de Deodatus şi a rămas numele de Tata. De aceea şi mănăstirea (Tata ctitorită de Deodatus în Pannonia -n.n.) s-a numit astfel”.

Trecut la catolicism în mod simbolic, de Crăciun, în anul 1001, în schimbul recunoaşterii de către papă a calităţii de rege, Voicu-Bela a devenit astfel „Ştefan”, născându-se, în concepţia sa a doua oară, motiv pentru care 1-a considerat drept un nou părinte spiritual, pe Deodatus, un nou TATĂ. În viitor el avea să fie considerat „cel Sfânt” pentru noul popor ungar la constituirea statului căruia a pus piatra de temelie. Şi în semn de recunoştinţă faţă de papă el avea să acţioneze, începând din 1002 în virtutea „misiunii apostolice” încredinţate, pentru aducerea sub autoritatea papală atât a „locuitorilor ţării”, ţinând de patriarhatul de Constantinopol cât şi a păgânilor. „Misiunea” i-a servit, totodată ca excelent pretext pentru revendicarea moştenirii mamei sale - ducatul (regatul) ultrasilvan, unificat de bunicul său Iuliu („Geula”, Ciulea), unic stăpânilor în întreg spaţiul intracarpatic. „În cele din urmă - precizează „Cronica pictată” - fiindcă Geula a fost duşman ungurilor ce locuiau în Pannonia (şi nu în Transilvania românească - n.n.) şi şi-a făcut o situaţie grea în multe privinţe, a fost trecut de regele Ştefan cel Sfânt în Pannonia. Totuşi nu acest comandant Gyla ci al treilea după acesta”. „Regele Ştefan cel Sfânt” - notase Simon de Keza - după ce, în urmă a fost ucis ducele Cuppan, a fost adus în Ungaria din cele şapte castre (din Transilvania în Ungaria vecină - n.n.) pe unchiul său Iula împreună cu soţia şi cu cei doi fii ai lui şi unind cele şapte castre cu Pannonia (în război - n.n.) a purtat război cu Kean (ţarul Samuil?) ducele Bulgarilor şi al slavilor”. Data conflictului - în urma căruia, învins, Iuliu cel Mic a fost dus la Buda ? Cca. 1002-1003. Un război asemănător celui declanşat de regele Eduard al III-lea al Angliei (1327-1377) în 1337 pentru Coroana Franţei, nerecunoscută ramurii de Valois, război intrat în istorie sub numele de „Războiul de 100 de ani” (1337-1453).

Revendicând moştenirea mamei sale în dauna acestui de-al treilea „rege” transilvan al dinastiei întemeietoare de Ţară românească, a Giuleştilor, poate fiu sau nepot al lui Ciulea (Iuliu) cel Bătrân, deci unchi sau văr al său (oricum rudă, de vreme ce nu-l ucide ci îl ia ca prizonier, în familie, la Buda ) Ştefan (Voicu-Bela) avea să dezlănţuie un lung conflict pentru subordonarea faţă de Coroana Ungariei a bogatului „regnum” românesc intracarpatic, în paralel, va continua acţiunea de cotropire a pământurilor voievodatelor româneşti de la est de Tisa, ale urmaşilor lui „Menumorut” şi „Glad” (Vlad) în demnitatea voievodală deja vasali ai ducilor apoi ai regelui de la Buda. Urmaşii săi vor declanşa, ca un corolar şi ofensiva împotriva Giuleştilor maramureşeni care se va încheia cu trecerea Carpaţilor de către voievodul Bogdan din Cuhea. În acest sens trebuie privită, în contextul rezistenţei româneşti din „Vlahia Cisalpină” (Banat) şi atacarea lui Ahtum, urmaşul lui „Glad” (Vlad), înfrânt prin „trădarea” lui Chanadinus (Sunad, Cenad) ruda transilvăneană a lui Voicu-Ştefan.

Pe Ahtum, povesteşte Anonymus „în vremea regelui Ştefan cel Sfânt, l-a omorât în cetatea sa de pe Mureş, Sunat (Cenad) fiul lui Dobuca (Dăbica) nepotul regelui fiindcă i-a fost în toate un adversar numitului rege şi căruia, numitul rege i-a dăruit o soţie şi fortăreaţa Ohtum (Să fie vorba despre cetatea lui Ahtum sau Ahtum să fie numele împrumutat de cetate voievodului descendent din Glad, al cărui nume încă nu-l cunoaştem? - n.n.) cu toate apartenenţele sale... Această fortăreaţă se numeşte acum Cenad”.

Rezistenţa îndelungată a voievodatelor româneşti de la est de Tisa în faţa agresiunii triburilor maghiare, apoi a ducilor „de Unguar” şi a Regatului „apostolic” al Ungariei, continuare firească a rezistenţei românilor din Carpaţii Păduroşi şi a celor din ducatul lui „Salanus” şi din Pannonia, a constituit aşadar, fundalul pe care, paralel cu procesul de formare, din elemente etnice diferite şi în etape succesive a poporului ungar şi a regatului Ungariei medievale, „ţările” (voievodatele sau „ducatele” şi cnezatele) româneşti, protejate de „corona montium”, s-au unificat sub sceptrul „marelui duca” („dux magnus”) sau marelui rege Iuliu („Geula”, Giulea „cel Bătrân”). Ca prim stat feudal centralizat şi independent românesc, a luat astfel fiinţă, în veacul X, în faţa primejdiei ungureşti, marele ducat sau „regat” românesc al Transilvaniei – „Vlahia Tran Siuana”. Iar rezistenţa împotriva politicii anexioniste a regilor de la Buda - dusă iniţial în virtutea originii lor româneşti şi a pretinsului drept de moştenire, susţinută apoi pe considerentul împlinirii „misiunii apostolice” - declanşată din chiar momentul constituirii Ungariei ca regat medieval, rezistenţă începută de Iuliu sau marele voievod Giulea cel Tânăr (Giuliţa), al treilea membru al dinastiei Giuleştilor ardeleni, avea să se prelungească până la stingerea dinastiei româno-maghiare zisă „arpadiană” (1301).

 Prof. univ. dr. Mircea DOGARU