România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

UN EPISOD SEMNIFICATIV AL TRECERII DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA PRIN TRANSILVANIA ÎN DRUM SPRE EXIL: FĂGĂRAŞ, 4 MARTIE 1866

   

Fapt bine cunoscut, subliniat în cuprinsul a numeroase lucrări aparţinând istoriografiei noastre mai vechi sau mai noi, marele act al unirii Moldovei cu Ţara Românească prin dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1859 a avut un ecou deosebit de puternic în rândul românilor din Transilvania, aflaţi sub apăsătorul jug al Imperiului habsburgic. Acest eveniment de importanţă covârşitoare pentru întregul popor român a fost salutat de către aceştia cu nespusă bucurie şi satisfacţie, cea mai elocventă expresie în acest sens reprezentând-o articolele dedicate înfăptuirii şi consolidării Unirii Principatelor de către cele trei ziare româneşti care apăreau în acea vreme în interiorul arcului carpatin: Gazeta Transilvaniei, Foaie pentru minte, inimă şi literatură şi Telegraful român1.

Anii 1860-1865, de mare efervescenţă în viaţa românilor transilvăneni, angajaţi într-o amplă luptă pentru emancipare naţională care a culminat prin întrunirea memorabilei diete de la Sibiu din 1863-1864 şi adoptarea de către aceasta a legilor privind egalitatea în drepturi a naţiunii şi limbii române cu celelalte popoare şi limbi ale Transilvaniei, prezintă, totodată, nenumărate dovezi ale interesului profund cu care ei au urmărit mersul evenimentelor de peste Carpaţi, marcate de importante reuşite pe linia consolidării unirii, a modernizării tânărului stat naţional român. În acest context, de o foarte mare popularitate s-a bucurat aici domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, care, după cum se ştie, a purtat la rândul său un viu interes soartei românilor asupriţi din monarhia habsburgică, fapt dovedit cu deosebire în timpul tratativelor purtate cu reprezentanţii emigraţiei maghiare în 1859 şi 18632 şi exprimat cu claritate în cuprinsul scrisorii din 2 mai 1859 adresată ambasadorului Piemontului la Constantinopol , unde arăta că urmăreşte „a asigura soarta, buna stare şi libertatea a tot ce poartă numele de român”3. Un exemplu concret în această direcţie îl constituie cel al ajutorului anual în continuă creştere (500 ducaţi în 1859, 15.750 lei în 1860 şi 36.400 lei în 1863), acordat de către Cuza pentru susţinerea şcolilor româneşti din Braşov, sume însemnate fiind destinate şi altor şcoli şi instituţii româneşti din Transilvania4.

Afirmaţiile privind ecoul evenimentelor din Principate şi popularitatea celui, al cărui nume a fost asociat indisolubil cu epocalul eveniment al Unirii Principatelor şi cu naşterea României ca stat naţional modern, valabile pentru tot cuprinsul Transilvaniei, sunt cu atât mai valabile pentru străvechiul ţinut românesc al Ţării Făgăraşului, aflat în vecinătatea Ţării Româneşti, căreia i-a aparţinut timp de secole în evul mediu şi de care a fost întotdeauna legat în modul cei mai strâns. Aici, la Făgăraş , se va consuma în ziua de 20 februarie/4 martie un episod semnificativ prilejuit de trecerea domnitorului detronat în împrejurările cunoscute în noaptea de 10-11/22-23 februarie 1866, în drumul său spre exil, cu ecou atât în presa vremii, cât şi în corespondenţa oficială a conducătorului districtului cu guvernatorul Transilvaniei, contele Folliot de Crenneville. Înainte de a aborda amintitul episod, se impun însă câteva precizări legate de împrejurările locale care l-au precedat, raportate la împrejurările generale din Transilvania şi din întreaga monarhie, din această perioadă de pregătire nemijlocită a viitorului compromis austro-ungar din 1867.

Locuit în majoritate covârşitoare de către români, districtul Făgăraşului a cunoscut, începând din toamna anului 1860 - după emiterea faimoasei diplome de liberalizare a Imperiului habsburgic, din 20 octombrie - freamătul unor ample acţiuni de afirmare politico-naţională a naţiunii române, de referinţă pentru întreaga Transilvanie. Ca urmare a nenumărate petiţii ale comunităţilor locale, la începutul anului 1861 a fost numit în fruntea acestuia un căpitan suprem de naţionalitate română, în persoana merituosului fruntaş al revoluţiei din 1848 şi funcţionar din anii absolutismului, Ioan Bran de Lemeny5. În primăvara anului 1861, când pretutindeni au avut loc puternice frământări prilejuite de reorganizarea jurisdicţiilar transilvănene, românii făgărăşeni au dat strălucite dovezi ale ataşamentului lor faţă de cauza naţională, impunând limba română ca limba oficială a districtului şi alegând în fruntea acestuia în mare majoritate funcţionari de naţionalitate română, în pofida opoziţiei înverşunate şi neloiale a infimei minorităţi maghiare locale6. Boicotată sistematic de către autorităţile guberniale de la Cluj timp de mai bine de un an, până la recunoaşterea hotărârilor adunării generale districtuale de către monarh în mai 18627, cea mai românească unitate administrativă din Transilvania anilor regimului „liberal” a fost privită cu suspiciune de către reprezentanţii acestuia şi în continuare, atât din cauza compoziţiei naţionale a populaţiei şi conducerii locale, cât şi a vecinătăţii cu Principatele Române, unde se petrecuseră începând din 1859 evenimentele majore, faţă de care Viena a adoptat o atitudine duşmănoasă în permanenţă.

Chiar în perioada în care curtea din Viena începea să se orienteze vădit spre un compromis cu clasele dominante maghiare, renunţând la experimentul politic iniţiat în 1860, prin rescriptul imperial din 29 august 1865 a fost numit căpitan suprem al districtului Ioan Puşcariu, fost până atunci administrator suprem ai comitatului Târnava8.

Noul conducător al districtului Făgăraş era la acea dată o personalitate remarcabilă, politică şi culturală, a românilor transilvăneni. Fost şi el, ca şi predecesorul său în funcţie, fruntaş al evenimentelor revoluţionare din 1848-18499, el se afirmase ca unul dintre cei mai de seamă purtători de cuvânt ai naţiunii române în contextul evenimentelor anilor 1860-186310 şi cu deosebire în cadrul memorabilei diete sibiene din 1863-186411. Prestigiul său era deosebit de mare în rândul locuitorilor districtului, unde în anii 1854-1861 desfăşurase o meritorie activitate de funcţionar militant ca pretor al cercului Veneţia Inferioară, cu reşedinţa la Şercaia, iar în contextul efervescent de la sfârşitul anului 1860 şi începutul lui 1861 fusese liderul incontestabil al românilor făgărăşeni în frumoasa lor luptă pentru un căpitan suprem de naţionalitate română, pentru dreptul limbii române şi în general pentru organizarea Ţării Făgăraşului ca ţinut românesc12. În semn de aleasă apreciere şi preţuire, în cadrul adunării districtuale din 18 iulie 1861, Puşcariu a fost ales în cea mai înaltă funcţie eligibilă, aceea de vicecăpitan, pe care, însă, nu o va ocupa, preferind să rămână pe postul de concipist la Cancelaria aulică din Viena în care funcţiona din primăvara aceluiaşi an13. Cu ocazia alegerilor pentru dieta din Sibiu, din vara anului 1863, acesta, pe atunci administrator suprem al comitatului Tîrnava, a primit mandatul de deputat tot din partea românilor făgărăşeni, fiind ales cu o majoritate zdrobitoare în cercul electoral al doilea al districtului Făgăraş14.

Numit în fruntea districtului Făgăraş în locul cumnatului său Ioan Bran de Lemeny, ca unul ce era socotit de către Viena un fidel al său în condiţiile radicalei schimbări în orientarea sa politică, Puşcariu avea să fie confruntat aici, între altele, cu aceeaşi opoziţie a fruntaşilor maghiari locali, concentraţi în totalitatea lor în oraşul Făgăraş, opoziţie puternic încurajată de noul curs al evenimentelor. S-a vădit acest lucru cu pregnanţă îndeosebi cu prilejul alegerilor pentru noua dietă convocată la Cluj pentru data de 19 noiembrie 1865 având ca unic punct pe ordinea de zi „revizuirea” articolului 1 al dietei aristocratice din mai 1848 privind uniunea Transilvaniei cu Ungaria; desfăşurate în 8-11 noiembrie 1865, ele au avut drept rezultat alegerea vicarului greco-catolic al Făgăraşului, Ioan Antonelli şi a protopopului ortodox de la Zărneşti , Ioan Meţianu, chiar în condiţiile unui regulament electoral care dezavantaja vădit pe români, dar „partida” maghiară, folosind corupţia şi alte mijloace de acest gen, apelând la autorităţile guberniale, a încercat din toate puterile să obţină cassarea alegerilor15.

La scurtă vreme după ce s-au încheiat lucrările dietei de la Cluj , care, în pofida opoziţiei şi protestului celor circa 30 de deputaţi români - între care se afla, ca „regalist” şi Ioan Puşcariu - a aprobat adresa marii majorităţi maghiare care considera că uniunea a fost legal sancţionată în 1848 şi că singurul organ competent a mai discuta problema era dieta ungară din Pesta16, a început campania electorală în vederea acesteia.

În condiţiile adâncirii sciziunii dintre activiştii conduşi de mitropolitul Şaguna şi linia pasivistă având în frunte pe George Bariţiu la sfârşitul anului 1865 şi la începutul lui 1866, Puşcariu s-a afirmat ca unul dintre liderii de seamă ai primei orientări, care considera că trebuia încercat a se salva cât mai mult din autonomia Transilvaniei şi drepturile românilor, prin participarea la dieta pestană, punct de vedere împărtăşit de către marea majoritate a fruntaşilor făgărăşeni. Astfel, în conformitate cu rescriptul regesc din 25 decembrie 1865 şi decretul guvernului transilvănean din 10 ianuarie 186617 - care cerea conducătorilor jurisdicţiilor să organizeze în cel mai scurt timp alegerea deputaţilor pentru dieta din Pesta, ale cărei lucrări se deschiseseră deja de la 14 decembrie 1865 - în săptămânile care au urmat districtul Făgăraş a cunoscut din nou atmosfera agitată specifică perioadei din preajma alegerilor.

Bogata corespondenţă oficială privitoare la aceste alegeri, purtată între şeful districtului şi autorităţile guberniale de la Cluj , care ni s-a păstrat18, relevă faptul că preparativele în vederea desfăşurării acestora au fost puternic marcate de acţiunile opoziţioniste acerbe şi de boicot sistematic desfăşurate de către câţiva lideri locali maghiari în frunte cu Fülöp Elek, Benedek Gyula, Könczey Károly şi Kiss János, care au căutat prin toate mijloacele să obţină cu acest prilej nu numai alegerea unor deputaţi din rândul lor, ci şi subminarea şi distrugerea autorităţii conducerii româneşti a districtului, spre a-i lua apoi locul19. Contestând compoziţia comisiei electorale de 26 membri, aleasă de către Comitetul reprezentativ al districtului în şedinţa din l februarie 1866, modul de arondare a celor două cercuri electorale din district - îndeosebi integrarea oraşului Făgăraş cercului electoral „de sus” - şi alte „concluse” ale comisiei, în primul rând hotărârile din 22 februarie ale acesteia care fixau data şi locul alegerilor (1-3 martie pentru cercul „de jos” cuprinzând preturile Beclean, Sîmbăta şi Porumbacu, la Lissa şi 5-7 martie pentru cercul „de sus” incluzând preturile Mândra, Veneţia şi Bran, la Şercaia), însoţindu-şi reclamaţiile şi memoriile de liste cu semnături adunate pe căi necinstite etc.20, ei au reuşit să obţină de la guvern amânarea lor chiar în condiţiile în care acesta insistase în mai multe rânduri prin adrese oficiale pentru grăbirea desemnării şi trimiterii deputaţilor transilvăneni pentru dieta din Pesta.

Denunţurile şi reclamaţiile repetate ale opoziţiei maghiare contra conducerii districtuale, culminând în împrejurările de la începutul anului 1866, au găsit audienţă la Cluj şi Viena, fără îndoială, şi datorită situaţiei şi poziţiei deosebite, subliniate anterior, a Ţării Făgăraşului în cadrul Transilvaniei. Ne referim, desigur, la caracterul copleşitor românesc al zonei şi la vecinătatea cu tânărul stat român a acesteia. Numeroase acte oficiale din această perioadă vorbesc despre marele număr al tinerilor din districtul Făgăraş care s-au sustras de la serviciul militar trecând în România, această problemă constituind obiectul mai multor adrese speciale trimise de conducerea guvernului către autorităţile locale în 1865-186621. Semnificativă în acest sens este şi adresa guvernatorului Crenneville către districtul Făgăraş, cu nr. 341/5 februarie 1866, prin care imputa conducerii acestuia prea numeroasele cazuri de eliberare de paşapoarte pentru România pe motiv că cei în cauză aduceau bucate de aici sau se duceau în vizită la rude, cerându-se ca asemenea motivaţii „prea generale” să nu se mai admită22.

Trecerea lui Alexandru Ioan Cuza prin Făgăraş, la data de 22 februarie/4 martie 1866, tocmai atunci când aici ar fi trebuit să aibă loc alegerile dietale, anulate în ultima instanţă de către guvern din motivele mai sus menţionate, coincidea, deci, cu existenţa unei atmosfere politice locale încărcate şi a unor raporturi foarte încordate între conducerea districtului şi „partida” maghiară; în această privinţă este edificator amplul raport („informare detaiată”) trimis de către căpitanul suprem guvernului la 5 martie, în care combătea cu argumente convingătoare aserţiunile şi dezvăluia toate manevrele tendenţioase ale opoziţiei maghiare, cerând în final ca alegerile, pregătite întru totul conform legilor în vigoare, să se execute fără amînare23.

Vorbind despre episodul care face obiectul prezentei lucrări în lumina unor documente inedite din arhiva fostului district Făgăraş, se impune a ne opri o clipă asupra problemei trecerii domnitorului detronat prin principalele localităţi de pe traseul transilvănean al drumului spre Viena, prima etapă a durerosului său exil.

Principalul biograf al lui Cuza, Constantin C. Giurescu, ca şi ceilalţi care au scris despre dramaticul moment din viaţa marelui bărbat al naţiunii române, îl tratează succint, arătând că acesta, pornit din Bucureşti în seara zilei de 1-3/25 februarie şi ajuns a doua zi, 14/26 februarie, la Braşov , după un „scurt popas” aici, plecă mai departe şi ajunse în capitala austriacă la începutul lui martie 1866 ,,unde ziarele din dimineaţa zilei de 3 martie, stil nou, îi anunţă sosirea”24. Documentele oficiale la care ne vom referi, ca şi alte informaţii din surse transilvănene, dovedesc însă, fără putinţă de tăgadă, eroarea acestei afirmaţii.

Aşa cum se arată în mod corect pe placa aşezată pe clădirea fostului han „ La Cerbul de aur” din strada Lungă, nr. 5, unde a fost găzduit25, Cuza nu a făcut la Braşov un „scurt popas’’, ci a stat aici şase zile, între 14/26 februarie şi 20 februarie/4 martie 1866. Bănuim că principele a rămas în acest oraş, care reprezenta prima escală după scoaterea sa din ţară, timp de mai multe zile, pentru a rezolva unele probleme în perspectiva exilului. Un document din arhiva magistratului Braşov, datat în 27 februarie 1866, cuprinde ordinul comandantului militar local - căruia, după ziarul „Le Nord”, Cuza i-a făcut în 26 februarie o vizită protocolară, pe care acesta i-o întoarce imediat26 - ca în cazul în care se vor face manifestaţii la reşedinţa acestuia, armata şi poliţia să treacă la împrăştierea manifestanţilor27. În ziua de 4 martie stil nou, pleca din Braşov şi pe la ora 1 după masă sosea în Făgăraş, unde va poposi la Casa de poştă pentru a servi masa de prânz. Nu ştim unde va fi petrecut noaptea de 4-5 martie, poate în localitatea de origine a lui Gheorghe Lazăr, Avrig, dar, după cum ne informează o scurtă notiţă din Telegraful român, în seara zilei de 5 martie (21 februarie stil vechi) trăgea la hotelul „Coroana Ungariei” din Sibiu, pentru ca a doua zi, de dimineaţă, să plece mai departe, spre Viena28. Probabil că în seara aceleiaşi zile de 22 februarie/6 martie ajungea la Deva , fiind găzduit la hotelul „Bauer” din localitate, unde, după cum ne relatează târziu, în 1908, în cuprinsul unor însemnări memorialistice cu un vădit caracter romantic, martora oculară Constanţa Dunca - Schiau (autoarea datează episodul în 14 februarie 1866!) intelectualii români din localitate i-au făcut în dimineaţa următoare, la plecare, o emoţionantă demonstraţie de simpatie29.

În aceste condiţii, având încă de străbătut cu caleaşca drumul până la Arad (l-2 zile) şi călătorind probabil de aici cu trenul, chiar în cazul că nu se va fi oprit deloc la Budapesta , nu putea să ajungă la Viena mai repede de 9-10 martie stil nou, fiind deci greşit datată şi călătoria pe care Cuza a făcut-o de aici la Milano , pentru care C. C. Giurescu, folosind informaţii din ziarul francez La Patrie , indică intervalul 6-13 martie stil nou30.

În cele ce urmează revenim, însă, la momentul făgărăşean al trecerii sale prin Transilvania.

În numărul său 30 din 10 martie ziarul maghiar clujean Kolosvári Közlöny publica o corespondenţă nesemnată din Făgăraş în care se afirma că sosind aici domnul Cuza cu soţia şi cei doi copii (adoptivi), însoţiţi de „un demnitar” căruia nu-i dă numele, a fost întâmpinat de către căpitanul suprem, că acesta şi unii din funcţionarii districtului i-au prezentat omagii fostului domnitor, iar mai mulţi români 1-au însoţit călare până la Casa de poştă. Această ştire, care, după cum am arătat, venea să se adauge avalanşei de reclamaţii şi acuze aduse conducătorilor români ai districtului de către liderii maghiari locali în săptămânile şi zilele anterioare sub forma unor memorii către guvernul transilvănean, a fost de natură a determina pe guvernatorul Crenneville să solicite imediat lui Ioan Puşcariu „un raport amănunţit şi adevărat” asupra celor petrecute la Făgăraş în ziua de 4 martie, considerând insuficient raportul acestuia trimis la Cluj chiar în ziua de 4 martie, prin care informa că în cursul zilei i-a făcut lui Cuza cu ocazia trecerii sale prin Făgăraş o vizită particulară.31

Aşadar, Puşcariu, anticipând faptul că întâlnirea sa cu Cuza va fi speculată de către opoziţia locală, a informat pe scurt guvernul, în cursul aceleiaşi zile despre fapt; în noua situaţie, pentru a se disculpa atât pe sine, cât şi conducerea românească a districtului în general, el a efectuat rapid, în zilele de 12 şi 13 martie o anchetă consemnată sub forma unor procese verbale şi declaraţii ale persoanelor direct implicate, pe care a dirijat-o în cea mai mare parte în mod nemijlocit şi ale cărei concluzii le va însera în adresa către guvernatorul Crenneville din 14 martie, alăturată actelor anchetei32. Cea mai importantă piesă a dosarului cuprinzând toate actele referitoare la trecerea principelui român prin Făgăraş este protocolul incluzând declaraţiile pretorului sau judelui cercual al Mândrei, Făgăraşianu, a notarului suprem al districtului, Gremoiu şi a asesorului judecătoriei locale, Blasian - toţi trei prezenţi în curtea Casei de poştă la plecarea lui Cuza, -, a pretorului din Beclean pe baza informaţiilor primite de la dirigintele poştei, a supraveghetorului închisorii districtuale, cu numele de Gheorghe Dancu şi, în fine, a lui Toma Prună, slugă la măcelarul Látzkövy Lajos din Făgăraş33, tot din 12 martie este şi interesanta declaraţie făcută în faţa primarului oraşului, Joseph Sterzing, de către maistrul de încartiruire Oros, care 1-a trimis pe numitul tânăr Toma Prună să-1 cheme pe căpitanul suprem la Casa de poştă, unde a descins Cuza.34 O altă piesă importantă şi deosebit de semnificativă a dosarului, singura în limba română, este Protocolul luat în 13 martie în faţa prezidiului districtual cu 6 locuitori din satul Rîuşor în frunte cu judele comunal (primarul) Ioan Pica, care în ziua de 4 martie, împreună cu alţi consăteni ai lor s-au aflat călări la Făgăraş 35, în fine, mai este prezentă declaraţia funcţionarilor Friederich şi Martin Nagler de la serviciul poştal din Făgăraş şi a proprietarului Joseph Fleissig din acelaşi oraş.

Sintetizând datele cuprinse în actele menţionate, care, aşa cum se poate vedea mai ales din adresa finală a lui Puşcariu către guvernator36, poartă pecetea strădaniei acestuia de a contesta sau cel puţin de a diminua „vinovăţia” românilor făgărăşeni, inclusiv a sa, rezultă că lucrurile s-au petrecut astfel:

În ziua de 4 martie, zi de duminică, spre ora unu după amiază, soseau dinspre Braşov, la Făgăraş , cele doua trăsuri purtând pe domnul detronat, familia şi cei câţiva însoţitori ai acestora. Vestea s-a răspândit cu cea mai mare repeziciune, stârnind o extraordinară animaţie în rândul locuitorilor oraşului şi a celor din împrejurimi aflaţi în acel moment în oraş. Deşi Puşcariu, în adresa-raport către Crenneville afirmă că ştirea cu privire la sosirea lui Cuza a fost răspândită în oraş abia după ce acesta a descins la Casa de poştă, iar pretorul Făgărăşianu arăta şi el că trăsura rapidă particulară, care de obicei soseşte de la Braşov în piaţa oraşului, a răspândit aici ştirea că Cuza a sosit la Casa de poştă cu o "poştă extra"33, credem că adevărul în această privinţă este cel care rezultă din declaraţia ţăranilor din Rîuşor, veniţi în ziua respectiva la Făgăraş pentru a rezolva unele probleme de interes obştesc pentru satul lor (cumpărarea unui taur comunal de la proprietarul Joseph Fleissig şi aplanarea unor neînţelegeri cu privire la livrarea de pietriş furnizorului principal Mihail Pop, majoritatea locuitorilor din Rîuşor fiind cărăuşi, cu cai proprii), care arătau: „Noi n-am ştiut nimica de venirea lui Cuza, dară când veneam noi călări pe la podul dinaintea poştei din Făgăraş am văzut că vin în urma noastră nişte căruţe de poştă cu slugile îmbrăcate în roşu şi toată lumea de la poştă zicând că vine Cuza. Aşa, din curiozitate, după ce au trecut căruţele pe lângă noi, ne-am luat şi noi după lume şi ne-am dus unii dintre noi până la poarta poştii ca să vedem când se scoboară din căruţă jos. Dară nici nu am putut răzbi, pentru că se adunară tot oraşu acolo”38.

Prezenţa celor din Rîuşor, călări (în declaraţia lor sunt specificate 11 nume) la sosirea lui Cuza, interpretată de către corespondentul lui Kolozsvári Közlöny ca o escorta de onoare din partea românilor făgărăşeni, a constituit deci, unul din aspectele episodului, pe care Puşcariu s-a străduit să-l prezinte ca ceva întâmplător, ca o simplă manifestare a curiozităţii. Dar declaraţia făcută în faţa primarului de către maistrul de încartiruire Oros, conform căreia din cei circa 15 călăreţi, îmbrăcaţi frumos, unul s-a aflat în faţă, iar ceilalţi după „alaiul lui Cuza”39 contrazice cel puţin în parte această afirmaţie dovedind, totodată şi ea, că mulţimea a aflat de eveniment înainte de a ajunge Cuza la Casa de poştă şi s-a constituit în mod spontan într-un alai care l-a însoţit în interiorul oraşului, cel puţin pe ultima distanţă din zona centrală, până la locul de popas.

În ceea ce priveşte mulţimea celor adunaţi la Casa de poştă „pentru a-l vedea pe domnul Cuza’’ (declaraţia notarului Gremoiu) nu există nici un echivoc, însuşi Puşcariu recunoscând că populaţia oraşului „se îndrepta în masă acolo”, în declaraţia pretorului Făgărăşianu se specifică faptul că mulţimea a curs „şuvoi”, că „toată populaţia oraşului a curs spre oficiul postal să vadă pe principele Cuza”, acelaşi lucru fiind menţionat - după cum am arătat anterior - şi de către cei din Rîuşor.

Dintre funcţionarii districtuali, documentele amintite menţionează ca fiind de faţă la Casa de poştă, în mulţimea adunată, pe pretorul Făgărăşianu, notarul suprem Gremoiu şi asesorul Blasian. Declară fireşte, că s-au aflat acolo din pură curiozitate; fiecare din ei mergea spre casă de la „oficiu” în jurul orei unu după amiaza, s-au luat după mulţime şi întâlnindu-se întâmplător în stradă, au fost de faţă toţi trei în curtea Casei de postă la urcarea în trăsură şi plecarea lui Cuza; nu i-au prezentat omagii, doar 1-au văzut „în mod fugitiv”40.

Un loc primordial în cadrul actelor anchetei realizate de Puşcariu este acordat împrejurărilor chemării şi venirii sale spre a se întâlni cu Cuza, prezente în mai multe dintre declaraţii. Din cuprinsul acestora se desprinde faptul că s-au făcut speculaţii în legătură cu călăreţul care s-a dus la domiciliul căpitanului suprem spre a-1 chema la Casa de poştă, necunoscut atât notarului Gremoiu, cât şi supraveghetorului închisorii locale, Gheorghe Dancu, care declara că poate jura că respectivul curier „n-a fost ţăran, ci de neam ridicat”41. În cele din urmă s-a aflat că tânărul călăreţ - care, după descrierea lui Gremoiu purta o haină de flanelă albastră, pantaloni albi, cisme şi o căciulă neagră - nu era altul decât servitorul măcelarului Látzkövy Lajos cu numele de Toma Prună, ieşit din oraş cu iapa stăpânului său. Implicaţi în trimiterea sa la locuinţa lui Puşcariu au fost maistrul de încartiruire Oros şi Gheorghe Dancu. Primul declara că unii domni ,,pe care nu-i poate numi”, care au fost în curtea poştei, dintre care un călăreţ care 1-a condus pe Cuza până la Făgăraş , i-ar fi spus că n-ar fi rău să meargă până la căpitanul suprem să-1 înştiinţeze de sosirea acestuia şi că probabil va primi şi un bacciş frumos pentru treaba aceasta42; cel de-al doilea arăta, la rândul său, că a venit la el un curier călare, în clădirea pretorială, întrebând unde locuieşte căpitanul suprem, spunând că este trimis de către poliţia oraşului la acesta să raporteze că domnul Cuza a descins la Casa de postă şi că este solicitat acolo, la care el, în prezenţa notarului suprem i-a dat respectivului curier îndrumările cerute43; în fine, curierul, respectiv tânărul servitor Toma Prună, declara şi el că cel care l-a trimis a fost maistrul de încartiruire Oros, fapt acceptat şi în raportul lui Puşcariu, în care se arăta că acesta a făcut-o din proprie iniţiativă44.

Vestea l-a găsit pe Puşcariu avându-l ca oaspete pe maiorul cesaro-crăiesc, Popa, (probabil unul dintre ofiţerii superiori ai garnizoanei locale). „Acest raport - spunea în amintitul document căpitanul suprem - mi s-a făcut în faţa maiorului c. crăiesc, Popa, care era la mine în vizită şi el a fost de părere că nu ar fi nici un motiv să nu fac principelui Cuza o vizită particulară, poate are greutăţi de călătorie, sau asemenea”45.

Din păcate, documentele în cauză nu ne furnizează nicio informaţie concretă despre modul cum a decurs întâlnirea dintre cei doi, despre cele discutate de ei şi nici măcar despre durata întâlnirii din clădirea Casei de poştă din Făgăraş. Singurul lucru consemnat este acela că Puşcariu l-a vizitat pe Cuza singur, fără nici un însoţitor, „foarte particular” (privatissime), că ceilalţi funcţionari ai districtului nu 1-au vizitat nici singuri, nici în însoţirea sa46.

Fără îndoială, ar fi fost de un real interes să cunoaştem amănunte despre reîntâlnirea, după 18 ani, dintre cel care venise să participe la măreaţa adunare naţională a românilor transilvăneni de la Blaj , din mai 1848, împreună cu alţi fruntaşi revoluţionari moldoveni exilaţi, ca Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alecu Russo şi George Sion47, şi fostul stegar principal al amintitei adunări, autorul cunoscutei poezii Ce e patria română, în care era exprimată fără echivoc ideea unităţii naţionale la nivelul întregului teritoriu locuit de români48. S-au aflat acum, faţă în faţă, spre deosebire de împrejurările revoluţionare ale anului 1848, fostul domn al Unirii Principatelor, silit să-şi părăsească patria şi mâhnit nu atât pentru pierderea înaltei sale poziţii politice, cât pentru modalitatea în care fusese detronat şi unul dintre cei mai reprezentativi fruntaşi ai românilor transilvăneni din perioada regimului liberal habsburgic, confruntat cu numeroase dificultăţi în calitatea sa de înalt funcţionar al regimului într-un ţinut curat românesc şi plin de griji în perspectiva deja clar conturată a încheierii compromisului dualist austro-ungar, cu consecinţe grave pentru interesele naţionale ale românilor.

Este foarte probabil că vizita lui Puşcariu la locul de descindere a lui Cuza a fost scurtă, căpitanul suprem al districtului Făgăraş ştiind foarte bine dinainte că aceasta va da naştere la suspiciuni şi acuze din partea adversarilor politici. Cunoscând împrejurările în care aceasta a avut loc, trebuie să apreciem că ea îl onorează pe conducătorul administraţiei româneşti a Ţării Făgăraşului, reprezentând mai mult decât o acţiune protocolară din partea acestuia.

Concluzionând asupra episodului trecerii lui Cuza prin Făgăraş şi poposirii sale în acest oraş, se impune a porni de la faptul că informaţiile cuprinse în documentele la care ne-am referit nu sunt nici pe departe complete, că ele lasă o serie de aspecte insuficient lămurite. Indiferent de aceasta, însă, este mai mult decât evident că el a prilejuit românilor făgărăşeni manifestarea spontană a unor sentimente care nu trebuie şi nu poate în nici un caz fi confundată cu simpla exprimare a curiozităţii mulţimii de a vedea o anume personalitate.

Semnificaţia celor petrecute la Făgăraş în ziua de 4 martie 1866 nu poate fi înţeleasă decât raportându-le la împrejurările politice de aici în special şi la cele din Transilvania şi întreaga monarhie austriacă în general. Ele au fost folosite de reprezentanţii locali ai claselor dominante maghiare ca prilej de a compromite în ochii guvernului conducerea românească a districtului. Corespondenţa din ziarul Kolozsvári Közlöny, pe care Puşcariu, în adresa sa din 14 martie către guvern, o atribuie lui Benedek Gyula, unul dintre principalii aspiranţi maghiari la conducerea districtului, iar Gazeta Transilvaniei notarului magistratului oraşului Făgăraş, Koöczey Károly, care din anul 1861 calomniase mereu pe români spre a-şi realiza visul său de a înfăptui „răsturnarea autorităţilor române de acum cu orice mijloace” 49, a fost concepută ca un denunţ ce venea să demonstreze atitudinea „antipatriotică” a românilor făgărăşeni în frunte cu înalţii funcţionari districtuali, în aceste condiţii apare ca firească atitudinea căpitanului suprem, care s-a străduit să demonstreze că respectiva corespondenţă era „falsă întrutotul şi plină de tendinţă răuvoitoare’’, cerând în finalul adresei-raport către guvern să se dispună ca respectivul ziar să publice o dezminţire la ştirea publicată.

Cu adresa oficială semnată de guvernatorul Crenneville, din 24 martie 1866, în care acesta comunica lui Puşcariu că sunt suficiente informaţiile trimise şi că nici nu trebuia să facă anchetă, ci numai un raport mai clar50, „cazul” a fost închis. În mod neîndoielnic, acest lucru se explică prin aceea că autorităţile guvernamentale nu aveau niciun interes să sporească fricţiunile politice dintr-o zonă care, tocmai din aceste motive, nu îşi desemnase încă deputaţii pentru dieta de la Pesta , că acum, când se orientase decisiv spre un compromis cu clasele dominante maghiare, însăşi Viena era interesată în aplanarea, pe cât posibil, a diverselor neînţelegeri politico-naţionale.

Episodul făgărăşean al drumului transilvănean spre exil al celui care a întruchipat şi simbolizat în cel mai înalt grad nu numai Unirea Principatelor Române, ci şi idealul măreţ al unirii tuturor românilor, necunoscut şi neabordat până acum, cuprinde, după cum am arătat, unele neclarităţi. Dar şi în aceste condiţii, prezentarea sa vine să adauge nu numai o mică contribuţie, de detaliu, la îmbogăţirea biografiei lui Alexandru Ioan Cuza, cât şi o nouă pagină, frumoasă şi luminoasă, ilustrând prezenţa atât de meritorie a românilor din Ţara Făgăraşului în epoca modernă în cadrul manifestării neîncetate şi cu o forţă mereu sporită a idealului de libertate şi unitate naţională al românilor transilvăneni, împlinit în chip strălucit în 1918.

Nicolae JOSAN – Ioan MÂNDREA

 

Note

1 I. Lupaş, Problema transilvană în timpul lui Cuza şi Carol I, în .Memoriile secţiunii istorice ale Academiei Române, seria 3, tom XXVIII, 1946, pp. 557-600. Şt. Pascu, Ecoul unirii Ţării Româneşti şi Moldovei in Transilvania, în Studii privind unirea Principatelor, Ed. Acad. R.P.H., Bucureşti, 1960, pp. 451-466; A. Bunea, Ecoul unirii Ţării Româneşti şi Moldovei în presa din Transilvania, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, series IV, Historia, fasciculus 1, 1959, pp. 91-105; V. V. Grecu, Ecouri ale unirii Principatelor în Transilvania, în Lucrări ştiinţifice, l, Oradea, 1967, pp. 99-121; V. Netea, Les roumains de Transylvanie et l’union des Principautes (1859), în RRH, tom V, nr. l, 1966, pp. 65-75; C. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ediţia II-a, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 75-76; 1918. Unirea Transilvaniei cu România, Ediţia a III-a, Editura politică, Bucureşti, 1978, p.115-120; Şt. Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, 1918, I, Ed. Acad. R.S.R., Buc., 1983, p. 147.

2 V. A. Urechia, L’alliance des roumains et des honyrois en 1859 contre l’Autriche, Bucureşti, 1894; V, Curticăpeanu, Alexandru Ioan Cuza şi Transilvania, în Cuza Vodă. In memoriam, Ed, Junimea, Iaşi, f.a., pp. 409-442.

3 1918. Unirea Transilvaniei cu România..., p. 124.

4 V. Netea, op. cit., p. 74.

5 Gazeta Transilvaniei, XXIV, nr. 24 din 25 martie 1861, p. 100,

6 S. Retegan, Lupta naţională a romanilor în jurisdicţiile Transilvaniei în anul 1861, în AIIC, Cluj, J970, pp. 179-180: I. Mândrea - E. Tăutu, Acţiuni politico-naţionale ale românilor din Ţara Făgăraşului în perioada liberalismului habsburgic (1860-1865), în Apulum, XX, 1982, pp.’ 277-280; T. V. Păcăţian, Cartea de aur, II, Ediţia II-a, Sibiu, 1904, pp. 549-553.

7 I. Mândrea - E. Tăutu, op. cit., p. 280.

8 I. Puşcariu, Notiţe despre întâmplările contemporane, Sibiu, 1913, p. 10.

9 N. Josan, Din viaţa, şi activitatea lui Ioan Puşcariu (1824-1911) în preajma şi în timpul revoluţiei de la 1848, în Apulum, XIV, 1976, pp. 308-319.

10 Idem. Activitatea politică a lui Ioan Puşcariu în anii 1860-1863, în Apulum, XVI, l978, pp. 373-390.

11 Idern, Activitatea lui Ioan Puşcariu în cadrul dietei de la Sibiu din 1863-1864, în Apulum, XXI, 1983, pp. 287-314; I. Mândrea - E. Tăutu. op. cit., pp. 282-284.

12 N. Josan, Activitatea politică a lui Ioan Puşcariu în anii 1860-1863, pp. 381-382.

13 Arhivele Statului Braşov, fond Prefectura jud. Făgăraş, Acte prezidiale, nr. 166, 181 şi 198/1861 şi 40/1862.

14 Gazeta Transilvaniei, nr. 43 şi 47 din 5 şi 19 iunie 1863, pp. 170 şi 186.

15 I. Mândrea - E. Tăutu, op. cit., p, 284.

16 T. V. Păcăţian, op. cit., vol. III, pp. 781-782. şi 834-856.

17 Arhivele Statului Braşov, fond Prefectura jud. Făgăraş, Oficiolatul distric­tual, doc. nr. 258/1866.

18 Loc cit., fond Prefectura jud. Făgăraş, Acte prezidiale, nr. 314 şi 394/1866; Loc cit., Oficiolatul districtual, nr. 659/1866.

19 Ibidem.

20 Loc cit.. Acte prezidiale, nr. 314/1866.

21 Loc cit., Oficiolatul districtual, nr. 4328/1865 şi 1405/1866;

22 Loc Cit, Acte prezidiale, nr. 210/1866.

23 Loc cit., Acte prezidiale, nr. 314/1866.

24 C . C. Giurescu, op. cit., p. 448.

25 St . Petraru, C. Catrina, Braşovul memorial, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1976, p. 34.

26 C . C. Giurescu, op. cit., p. 448.

27 Arhivele Statului Braşov, fond Primăria oraşului Braşov, Actele Magistratului, nr. 1827/1866.

28 Telegraful român, XIV, nr. 16 din 24 februarie/6 martie 1866. Vezi şi placa comemorativă consemnând poposirea lui Cuza la Sibiu , în clădirea de pe actuala stradă N. Bălcescu, nr. 17.

29 Manuscris intitulat Un episod istoric, 43 pag., aflat la Arhivele statului din Deva (Colecţia de documente, dosar 4), publicat cu uşoare modificări în Telegraful român, LXI, nr. 9-11/1913. Vezi şi N. Lascu, Popasul domnitorului Alexandru Ioan Cuza la Deva în drum spre exil, în Sargeţia, 1984.

30 C . C. Giurescu, op. cit., p. 449; idem, Alexandru Ioan Cuza la Viena , în RevArh., IX, nr. 2, 1966, p. 139.

31 Arhivele Statului Braşov, fond prefectura jud. Făgăraş, Acte prezidiale, nr. 362/1866.

32 Toate aceste acte, - în limba germană, cu excepţia unuia dintre ele, grupate într-un dosar având circa 30 de pagini, nenumerotate - sunt înregistrate între actele prezidiale, cu- numărul 362/1866, înafara ultimei adrese referitoare la acest episod, semnată de guvernatorul Crenneville, purtînd numărul de înregistrare 404/1866. Ne îndeplinim o plăcută îndatorire mulţumind şi pe aceasta cale în modul cel mai călduros profesorului Gernot Nussbächer, arhivist principal la Arhivele Statului Braşov, pentru deosebita amabilitate şi competenţa cu care ne-a sprijinit în realizarea prezentei lucrări, prin traducerea documentelor redactate în limba germană.

33 Protocoll vom 12 März 1866 auf genommen uber die Art und Weise der Ankunft des Fürsten Cusa im Posthause zu Fogaras mit Rucksicht auf die Ncchricht in nr° 30 des Kolozsv. Közlöny, Loc. cit., nr. 362/1866.

34 Loc cit.

35 Protocol din 13 martie luat în causa arătării din nr. 30/10 martie a Kolozsvâri Közlöny despre petrecerea Principelui Cusa cu călăreţi. Actul este semnat prin punerea degetului de către cei 6 locuitori din Rîuşor şi contrasemnat de Puşcariu şi pretorul Făgărăşianu.

36 Textul ei, sub formă de ciornă, se află pe aceeaşi coală cu adresa oficială a guvernatorului Crenneville, prin care lui Puşcariu i se cerea raportul „amănunţit şi adevărat”. Loc cit., nr. 362/1866.

37 În cuprinsul aceluiaşi protocol pretorul Făgărăşianu apare cu două declaraţii, prima în legătură cu călăreţii din Rîuşor, a doua despre prezenţa sa şi a celorlalţi doi funcţionari români la Casa de poştă.

38 Protocol din 13 martie ... despre petrecerea Principelui Cusa cu călăreţi. Loc cit., nr. 362/1866.

39 Loc cit.

40 Protocoll vom 12 März ... - Loc cit.

41 Ibidem. Declaraţia lui Gheorgrhe Dancu este prima dintre cele cuprinse în acest Protocoll.

42 Declaraţie dată în faţa primarului Sterzing şi transmisă de către acesta căpitanului suprem. Loc cit., nr. 362/1866.

43 Vezi nota 41.

44 Cu declaraţia lui Toma Prună se încheie amintitul Protocoll, semnat de către Puşcariu.

45 Vezi nota 36.

46 Ibidem.

47 C . Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională (1834-1849), Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti, 1967, pp. 133-135; Şt. Pascu, Făurirea statului naţional unitar român ..., I, pp. 96-98.

48 N. Josan, Din viaţa şi activitatea lui Ioan Puşcariu (1824-1911) în preajma şi în timpul revoluţiei de la 1848, pp. 311-312.

49 Gazeta Transilvaniei, XXIX, nr. 35 din 7/19 mai 1866, pp. 138-139.

50 Arhivele Statului Braşov, fond Prefectura jud. Făgăraş, Acte prezidiale, nr. 404... 1866.