România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

   

Avram Iancu

- gânduri despre faptele sale -

   Moto:

„Cu modele se conduce mulţimea,

 şi nu cu argumente”

Gustave Le Bon

Despre Avram Iancu şi faptele sale s-a scris mult. Cei care au cercetat cu atenţie documentele din arhive şi au fost corecţi, au scris o istorie adevărată. Au fost, şi mai sunt, oameni care omit documente sau părţi din ele în funcţie de girueta politică a momentului. Alţii au recurs la istoria orală, la tradiţiile populare. În multe scrieri de istorie populară se abuzează, fără să-şi dea seama, de o falsă tradiţie.

În publicaţiile maghiare au fost denigraţi: Horea, Iancu şi Şaguna. În perioada când în şcolile confesionale româneşti se făceau 13 ore de limbă maghiară pe săptămână, mulţi români au devenit cititori de publicaţii ungureşti. Cele citite au fost povestite românilor. Pe cale orală, acestea au devenit o „falsă tradiţie” românească.

Anul 1848 este parcă hărăzit luptelor revoluţionare. Asistăm la lupta ungurilor cu austriecii nu numai pentru a scăpa de austrieci cât mai ales pentru a se face ungurii stăpâni peste alte popoare de origine slavă sau români. Totul se făcea fără vrerea românilor.

Românii s-au adunat la Blaj şi au cerut austriecilor şi ungurilor recunoaşterea naţiunii române şi drepturi egale cu celelalte popoare.

Doleanţele românilor se îndreptau către Ferdinand, împăratul Austriei şi rege al Ungariei. Românii s-au adresat direct şi ungurilor cu cererile lor legitime.

Iată pe scurt ce au oferit fiecare în parte: austriecii şi ungurii.

Episcopul Andrei Şaguna, un neobosit luptător pentru rezolvarea pe cale neviolentă a doleanţelor românilor, a obţinut la Innsbruck în 11/23 iunie 1848 un BILET REGAL de recomandare a regelui către guvernul ungar, privind recunoaşterea naţiunii române din Transilvania.

La 17 iunie 1848 este publicată circulara care desfiinţa iobăgia.

Fiindcă regele recunoscuse unirea Transilvaniei cu Ungaria, în această situaţie, românii, foşti iobagi, se considerau liberi şi fără obligaţii faţă de foştii stăpâni.

Iată cum au aplicat ungurii desfiinţarea iobăgiei în Transilvania.

Peste tot, acolo unde foştii iobagi refuzau să mai execute ordinele foştilor stăpâni s-a făcut uz de forţă armată.

Iată numai câteva execuţii militare care au avut loc:

- la 27 iunie 1848 – execuţie militară la Haţeg urmată de arestări;

- execuţie militară la Feleac;

-     execuţie militară la Crăciunel;

- execuţie militară la Boian;

- execuţie militară la Sălcud.

Românii refuză să dea recruţi pentru armata ungurilor care recurg la represalii din ce în ce mai dure. Ei nu se mulţumesc cu execuţiile militare şi cu arestările şi maltratările românilor, ca a preotului Simion Balint la Abrud, au trecut la vărsări de sânge. Au fost ucişi români la Mihalţ, Luna şi Vaida Cămăraş. Şi pentru a înspăimânta şi mai mult pe români, s-a trecut la executarea unor conducători la Târgu Mureş (Vasile Pop) la Cluj (Baternai şi Simonis).

După aceste crime săvârşite de unguri, naţiunea română se afla în stare de război cu ungurii.

În octombrie 1848 izbucneşte şi războiul ungaro-austriac. Aşa s-au trezit românii că luptă alături de un asupritor (austriecii) contra celuilalt asupritor (ungurii).

Armata ungurilor, până nu demult parte componentă a armatei împărăteşti, avea cadre militare, armament: puşti, tunuri şi rachete incendiare la care se adăugau şi depozitele de muniţie şi echipamente aflate în zonele unde au devenit stăpâni.

Lângă această armată s-au ataşat grănicerii secui şi gărzile maghiare înfiinţate peste tot. Asemenea gărzi maghiare au luat fiinţă şi în Abrud şi Zlatna.

La cererea „aliatului”, românii au trecut la dezarmarea gărzilor maghiare. Pentru aceasta s-au purtat tratative între români şi unguri. La Zlatna, în timpul tratativelor, ungurii primesc ordin să deschidă focul împotriva românilor. Cad mulţi morţi şi răniţi. Românii care au scăpat cu viaţă au fugit în satele vecine şi au dat alarma. Ce a urmat se ştie. Mulţi unguri au plătit cu viaţa. Ungurii scăpaţi de răzbunarea românilor au fost duşi de Avram Iancu la Abrud. Aceşti unguri au trăit liniştiţi în Abrud din octombrie 1848 până în mai 1849, fiind ocrotiţi de Avram Iancu.

După ce i-a învins pe austrieci, obligându-i să fugă peste Carpaţi, Kossuth mai avea în cale un obstacol de învins – Avram Iancu.

Pentru a slăbi vigilenţa oastei lui Avram Iancu, se recurge la stratagema „tratativelor”. Este trimis, pentru tratative, deputatul I. Dragoş – la Abrud. Acelaşi Kossuth îi dă ordin lui Hatvani să ocupe Abrudul, chiar în timpul tratativelor. Până aici toată răspunderea pentru ticăloşia care se soldează cu dezastrul pentru abrudenii români şi unguri îi revine lui Kossuth.

Lui Hatvani îi revine răspunderea pentru crimele ce au avut loc la ordinele lui. Aşa au fost arestaţi, în timpul tratativelor, Petru Dobra şi executat în Abrud şi Ion Buteanu executat mai târziu la Iosăşel.

Fiecare biserică românească din Abrud are consemnată în registre ferocitatea cu care ungurii din oastea lui Hatvani îi executau pe români indiferent de sex sau vârstă (vezi Dacoromania nr. 44/2009).

O mare răspundere pentru catastrofa Abrudului o au ungurii din Abrud plus cei aduşi din Zlatna şi cei din Roşia Montană care, în număr mare (600 unguri abrudeni + 400 unguri roşieni), s-au înrolat în oastea lui Hatvani.

Cunoaştem numele românilor ucişi, dar nu ştim câţi şi care au fost ucişi de ungurii abrudeni.

După cele două înfrângeri ruşinoase ale lui Hatvani din mai 1849, a venit şi rândul lui Kemeny să-şi încerce norocul.

Kemeny îşi stabilise ca ţintă să ocupe Câmpeni. Drumul cel mai scurt spre Câmpeni era pe ruta: Blăjeni, Sohodol, Câmpeni. Armata lui avea două variante pentru a ajunge la Câmpeni. O variantă era drumul pe valea Sohodolului şi a doua pe drumul de culme care pornea de la Vâlcan pe dealul dintre Sohodol, Soharu, Abrud sat, Cărpiniş şi cobora în Poduri la Câmpeni.

Prima variantă a fost abandonată pentru că s-a ivit un „pericol” neaşteptat. Ce reprezenta acel pericol? În acele vremuri fiecare gospodărie avea o toacă de lemn şi tulnic, fiecare cu destinaţie specifică.

Pentru a salva Sohodolul de incendieri şi crime, la invazia lui Kemeny, tinerii şi bătrânii (care nu participau la lupte) din Poiana Sohodolului, de ambele sexe au recurs la o stratagemă de toată lauda. În timp ce toacele erau bătute de cei care nu puteau face altceva, fetele sunau din tulnic, toţi cei apţi porneau din vârful dealului pe câmp deschis la vale. Când ajungeau la pădure urcau pe lângă pâraiele împădurite până în vârful dealului de unde porneau iar la vale. La auzul tulnicelor au sosit în ajutor şi cei din Peleş, Valea Verde şi Blăjeni Grosuri.

Asta l-a făcut pe Kemeny să creadă că cei care năvăleau spre vale erau trupele lui Iancu şi au luat drumul către Abrud unde avea să dea piept nu numai cu românii conduşi de preoţi şi avocaţi, ci şi cu generalul „FOAME”.

Înfrânt şi umilit, a fugit ca un laş la Zlatna.

Pentru eroismul celor care au luptat pe dealurile Sohodolului, la Înălţarea Domnului, se făceau până în 1947 pelerinaje şi parastase la toate crucile monument de la Făgădău,  Bărbosu şi Budeşiţă. Aşa cinsteau cei din Poiană, Abrud sat, Soharu şi Blăjeni pe eroii care au căzut în luptă.

În 19 mai 2012 blăjenarii la ei acasă şi sohodolenii din Valea Verde şi Poiana au fost din nou împreună pentru a sfinţi, alături de oaspeţii de peste tot, placa de marmură pusă pe PEŞTERA IANCULUI, locul unde s-a (adăpostit) refugiat în vara anului 1848 pentru a nu fi prins de duşmani.

Prof. Ilie FURDUIU