România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

   

BARBARI

 

Le place ungurilor acest cuvânt. Zeama lui le curge prin sânge ca nutreţ întăritor al vieţii, de aceea, aflaţi în suc propriu, îl atribuie cu uşurinţă şi altora, pentru că le este foarte familiar. Amarnică dezamăgire pentru ei, dacă explic aici ce înseamnă barbar: „1. Nume generic pentru popoarele care au năvălit la începutul evului mediu în Europa. 2.Persoană cu atitudine şi comportare inumană, crudă, sălbatică”. (DEX, p.85) Sau, poate, le fac o mare plăcere  oferindu-le posibilitatea de a-şi privi scris negru pe alb zidirea de caracter, definirea de invadator, deci străin pe acest pământ.

Noi suntem barbari? Zilele trecute,  ei au trecut graniţa fără oprelişti pe pământ transilvan să se închine, să sărbătorească, să comemoreze. Noi, ca oameni civilizaţi, bucuroşi de oaspeţi,  i-am primit cu „jo napot!”  Despre  „partea închinării”, a acceptării actului de „pioasă” îngropare a  antisemitului hortisto-fascist în pământ românesc,   le aducem aminte că meleagul acesta musteşte de sângele ucişilor de către criminali maghiari. Iată de ce spunem un NU! hotărât învecinării mormintelor lor cu  ale exterminatorilor lor. Noi n-avem nimic împotrivă să-şi înhumeze străbunii criminali drept eroi, dar să şi-i ia pe toţi şi să-i planteze în pământ unguresc, că acolo le stă bine, de-abia nu duc dor de ţară . Aici e pământ românesc şi nu îngăduim să ni-l spurce cu moştenirea sadismului hunic. S-ar trezi spiritul lui Coşbuc, care şi-ar actualiza interogatoriul încheiat cu verdictul: „Voi ce-aveţi îngropaţi aici? Voi...criminali, Noi strămoşi şi taţi,... mame, şi surori, şi fraţi! În lături , venetici!”

Este de neînţeles cum această stirpe face din acţiunile criminale ale înaintaşilor lor un titlu de glorie, în loc să le sape gropi cât mai adânci , în locuri discrete, fără niciun indiciu, pentru a şterge din memoria popoarelor hidoşenia celor care le-au săvârşit. Nu de alta, dar, puşi la vedere şi atât de omagiaţi de cei care se simt reprezentaţi de ei, s-ar putea să facă pui în generaţiile care vin şi vor continua cruciada crimelor. (vezi  „ gâdele” lui Avram Iancu)

Curiozitatea, îngemănată cu revolta, îndeamnă la a cerceta dacă ar putea exista vreun ungur care să se gândească ce simte un român vârstnic, care îşi ştie părinţii, moşii, fraţii sfârtecaţi de honvezi şi vede astăzi figurile  înfiorătoare ale ucigaşilor  în statui de eroi ridicate deasupra gropilor comune ale morţilor noştri. Atunci au ucis biologic, iar astăzi torturează suflete. Probabil că aceasta este seva existenţei lor, deşi  îşi duc viaţa în toate instituţiile publice din generozitatea fondurilor româneşti.  După toate atrocităţile îndurate, românii trăiesc îngăduitori cu maghiarii din 1944, de 68 de ani. Există vreun ungur ucis de români sub imperiul urii?

Dacă românii au monumente pe pământul Ungariei, eroii români omagiaţi prin aceste monumente au fost cei care i-au apărat, i-au hrănit, i-au eliberat pe unguri. Ei au fost ocrotitori, nu ucigaşi, nu torţionari, nu jecmănitori, actele lor de omenie au fost  recunoscute de inşişi oameni de omenie maghiari, care au declarat că românii nu s-au comportat ca odioşi cuceritori. Românii n-au făcut găuri teritoriale în spaţiul Ungariei, n-au înfipt pociumbi de hotar în pământul lor, deşi glia noastră strămoşească se întinde „pân’ la Tisa”.

Ungurii  înfăţişează singuri lumii factura de popor atroce, numind „eroi” pe criminalii de război. Şi încă ce criminali! Nu luptători care au ucis în luptă dreaptă, bărbăteşte, conform principiului: te omor ca să nu mă omori, ci figuri animalice care au trăit satisfacţii exersându-şi măiestria de trăgător prin împuşcarea copiilor aflaţi cu oile pe câmp, torturând şi răstignind oameni lipsiţi de apărare pe uşile bisericilor, batjocorind şi ucigând femei în modul barbar hunic. Firesc, se pune întrebarea despre criteriile pentru care acestea sunt considerate fapte eroice. Probabil or fi inventat ei un statut de eroi-barbari, care e pur unguresc.

Anii din urmă au fost un accident nefericit pentru România când ungurii au făcut ce-au vrut cu legile ţării sub conducerea preşedintelui Băsescu. Şi ar mai fi făcut. Vrem să se ştie că România are capacitatea de a-şi hotărî singură soarta, aşa cum sacrificiile istoriei au pus în drepturile fireşti această ţară mult jinduită. Lupta şi jertfa eroilor noştri au înălţat drapelul dreptăţii, creându-ne statutul de stăpâni. Iar ungurii să înţeleagă că sunt doar toleraţi.

E timpul ca aroganţa ungurească să-şi pună botul pe labe. Li s-a îngăduit destul. Noi le-am dat ce au cerut, iar acum, când li se spune „ajunge!”, ei se duc cu jalba în proţap la împărăţia Europei. Uită aceşti gâlcevitori că drepturile acordate de noi minorităţilor sunt cu mult superioare obligaţiilor internaţionale. Doresc,  oare, ca Uniunea Europeană să  facă legi speciale pentru maghiarime? Pentru care fapte? Care sunt meritele ungurilor din România? Le vom răspunde la rândul nostru cu cerinţa unei legi speciale pentru români: ungurii să părăsească teritoriul României, pentru că noi vrem pace!  Dar, „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt...”, că ies şi morţii din mormânt!

(G.C.)