Cu gândul la Alba Iulia…

şi la Basarabia

 

Păstrez în a mea «bibliotecă de suflet» darul prietenilor din ALBA IULIA, acea publicaţie de înaltă simţire românească intitulată DACOROMANIA, care mi-a făcut deosebita cinste de a mă consemna printre colaboratorii ei. Datorez această cinste acelei memorabile întâlniri din 14 mai 2005 , la mormântul din cimitirul ieşean «ETERNITATEA» al lui Delavrancea, ale cărui cuvinte din «Apus de soare» figurează constant pe prima pagină: «România este patria noastră a tuturor românilor... » Gândurile mele despre acel moment le-am cosemnat sub titlul: “Ţărâna Ardealului pe mormântul lui Delavrancea…”, care începea cu mărturisirea: «Totdeauna mi-au fost dragi ardelenii...». Am fost răsplătit, cu deasupră măsură,prin cuvintele pline de căldură ale domnului Ioan Străjan din scrisoarea domniei sale, datată 6 septembrie 2005, pe care o păstrez, deoarece conţine referiri la titlul acestor note:

 « ...Datorită d-nei prof. Areta Moşu , am reuşit să avem relaţii bune cu o serie de grupuri de români de peste Prut,obiectiv pe care ni l-am propus prin statutul Fundaţiei. Chiar astăzi am primit o scrisoare de la prietenii de peste Prut, care au fost oaspeţii noştri anul trecut... »

Dovezile despre această preocupare sânt articolele publicate în decursul anilor în revista fraţilor din Alba Iulia. Recitesc, deci, în numărul 34/2007, relatările despre Congresul Spiritualităţii Româneşti (28 noiembrie- 2 decembrie 2007 ),la care tinerii din Nisporeni şi Basarabia scandau: «România nu uita: Basarabia-i a ta». Revăd articolul lui Ion Dumbravă, 90 de ani de la actul istoric al unirii Basarabiei cu România ( nr. 35/2008 ). Citesc, în numărul 44/2009, articolul Lucilei Dinescu : Mihai Eminescu: «Basarabia,pământ românesc, samavolnic răpit».

Mi se strânge inima de durere privind chipul tragic al basarabeanului meu Grigore Vieru pe coperta numărului 42/2009 şi recitesc – pentru a câta oară? - evocarea lui Ion Mărginean: Grigore Vieru – roua suferinţei noastre. Dau cuvenita preţuire articolului din acelaşi număr al lui Ioan Străjan, Onisifor Ghibu şi Declaraţia de unire a românilor de la Chişinău din 24 ianuarie 1918.

Dacă revin acum la această dragoste constantă, motivul este de ordin ...sentimental. Privesc coperta numărului 56/ 2011, cu acea «Românie dodoloaţă» dinainte de august 1944, cum o visase Eminescu: «De la Nistru pân la...» , cu acea Moldovă din vremea lui Ştefan cel Mare, unde văd Soroca mea natală pe malul drept al Nistrului. Şi gândul readuce în amintire referirile lui Mihail Sadoveanu din DRUMURI BASARABENE (1922) şi din romanul Nunta Domniţei Ruxandra (1932), pe care le alătur scrierilor în care marele scriitor îşi mărturisea dragostea faţă de trăitorii «de peste munţi», pentru a cita doar Poveştile de la Bradul Strâmb.

«Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la ocuparea tălhărească a Basarabiei de către Rusia ţaristă. A veni timpul ca fiecare român basarabean să cunoască ce s-a întîmplat cu noi în aceşti 200 de ani...». Şi profesorul universitar din Chişinău, Anton Moraru, aminteşte în numărul 5 / 2012, tragicul eveniment din 16 mai 1812 . În acelaşi număr se face şi o impresionantă evocare a lui Grigore Vieru (vezi Grigore Vieru s-a întors acasă la Chişinău). Impresionante sânt fotografiile de la pagina 47 (Evocarea poetului GRIGORE VIERU la Alba Iulia – februarie 2012).

Deschid, apoi, revista ieşeană DACIA LITERARĂ (nr. 5-6 / mai-iunie 2012) şi citesc , cu atenţia cuvenită articolul din pag. 4-5 al academicianului Alexandru Zub, intitulat: BASARABIA- 200:

«Bicentenarul unui rapt teritorial, cu urmări nespus de dramatice pentru locuitorii în cauză, constituie oricum un « eveniment « memorabil (...) Basarabia, după cum se ştie , e numită astfel din 1812, anul tragicei anexiuni de către Rusia lui Alexandru I,imperiul atunci în plină extensie, cu velietăţi asimilatoare ce nu s-au stins până în zilele noastre. Anterior, Basarabia definea o mică fâşie, de-a lungul Dunării de Jos,până la vărsare, numită aşa spre a o deosebi de restul Moldovei istorice. Mai apoi, numele respectiv a fost extins asupra zonei dintre Prut şi Nistru, pe care Rusia şi-a adjudecat-o ,abuziv, prin tratatul de la Bucureşti (1812 ),în cadrul unei strategii expansioniste de o certă vechime, de la Petru cel Mare în tot cazul...» Şi academicianul evocă acea tristă pagină din istoria ţării nostre, despre care a scris cu durere poetul nostru naţional:

« ...Într-o suită de articole,M.Eminescu a făcut poate cel mai sever rechizitoriu la adresa politicii ruseşti de anexiune... relevând justeţea cauzei româneşti, apărată atunci diplomatic de M.Kogălniceanu, iar «en historien» de A.D.Xenopol, mai ales în «Războaiele dintre ruşi şi turci», două volume de mare impact până în zilele noastre.

Simbolul ştefanian era invocat în sprijin,aşa cum fusese şi la Putna,în 1871, sau cum va fi în 1883, cu ocazia dezvelirii statuii ecvestre din Iaşi, moment coincident,se ştie, cu punerea în circulaţie a DOINEI eminesciene,în care poetul evocă suferiţele românilor «de la Nistru pân’la Tisa» şi chema ţara la o salutară insurgenţă. Regele Carol era somat,într-un discurs public, să-şi aducă aminte că din coroana sa... lipseau două nestemate şi că era timpul să le revendice... » Urmează referiri la evenimentele din 1916- 1918:

«...În România Mare, Basarabia a deţinut, firesc, un loc special, graţie refuzului Rusiei Sovietice de a recunoaşte noua stare de lucruri (...) pactul ruso-german de la Moscova,din 23 august 1939, a avut darul de a spori neliniştea şi a condus finalmente la anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către sovietici ( 28 iunie 1940, în condiţii de nespus dramatism pentru românii din zonă şi pentru tară în ansamblu... » Deci : « ..Pentru Basarabia, o schimbare semnificativă de statut nu s-a produs decât în 1991, prin disoluţia imperiului sovietic şi redefinirea acestuia în anii ce au urmat. Republica Moldova,în noua alcătuire, ezitând mereu între Federaţia Rusă şi reintegrarea în statul român, a ajuns până la urmă să-şi croiască o cale “autonomă“ spre Uniunea Europeană, alături de România şi aspirând pesemne la o soluţie integrativă “a la longue“. Două state şi o naţiune,aşa s-a definit noua situaţie,caracterizată prin lipsa unei voinţe politice limpezitoare şi a unui proiect comun,comparabil cu cel pe seama căruia s-a ajuns la Unirea Principatelor,apoi la România interbelică».

Finalul? «...Destinul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru a dobândit în mod sigur noi valenţe, justificând optimismul» Doamne ajută!

Iată gândurile unui născut «la apa Nistrului», pentru care un ochi plânge iar celălalt... surâde, în aşteptarea unui eveniment, sărbătorit, fie şi din nou, la Alba Iulia...

IASI, 15 mai 2012

ing. Constantin OSTAP