România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

EMINESCU - MITOGRAME ALE DACO-ROMÂNITĂŢII

(de la epopeea dacică la misiunea istorică a poporului român)

 

Am editat recent o carte dedicată poetului naţional, intitulată; Eminescu - mitograme ale daco-românităţii („Scrisul Românesc”, 2011). O culegere de studii şi eseuri, articole şi tablete, scrise în ultimele două decenii, pe care, recitindu-le adeseori, le-am simţit mereu actuale, pline de inedit şi ardoare.

De asemenea, când, cu ani în urmă, adunasem într-o carte studiile şi eseurile pe tema străvechimii noastre (Dacoromânia profundă, studii de dacologie, 2006), încă nu aveam conturată ideea că o lucrare de această factură i-ar putea fi dedicată însuşi lui Eminescu.

Am încercat, aşadar, să identific, atât în gândirea filosofului cât şi în universul artistic al operei, ceea ce eu numeam mitogramele daco-românitătii, înţelegând prin acestea permanenţele spiritualităţii noastre, atât cele din zariştea mitologiei cât şi cele din arealul istoric, din contingentul animat de idealuri naţionale şi năzuinţe perene.

Identificam, mai întâi, „obsesia dacică” în gândirea şi opera eminesciană, pornind de la constatarea lui G. Călinescu, inegalabilul monografist, care observa că poetul „fusese fulgerat de ideea unei epopei dacice”. Nu numai că fusese fulgerat de această idee, dar ne-a lăsat o serie de opere (poezii, poeme dramatice, articole ...) ce reflectă, într-o viziune şi articulaţie complexă, emergentă, o mitologie dacică de largă cuprindere, rezonând cu toate referinţele din domeniu, de la Herodot la cuceririle istoriografiei din vremea sa.

În 2006, cu prilejul împlinirii a l900 de ani de la moartea lui Decebal, prezentam, în cadrul celui de-al şaselea Congres de Dacologie de la Bucureşti, comunicarea „Regele Decebal - autosacrificiu şi eroizare supremă”, în care porneam de la supoziţia lui Lucian Blaga,            conform căreia ultimul rege al Daciei ar fi încercat, prin propriul sacrificiu, să înduplece pe zeii care ar fi întors faţa de la poporul său „lăsându-l fără apărare în faţa legiunilor romane".

Elogiul Daciei, pe care Eminescu o plasa între marile civilizaţii ale omenirii în „Memento mori”, se făcea în ample acolade romantice, cu o risipă extraordinară de imaginaţie artistică. Aşa cum îl avem azi, în 2l7 strofe senarii, poemul acesta, scriam, era voit disproporţionat, căci din aceste 2l7 strofe de câte şase versuri fiecare, l04 strofe erau dedicate Daciei legendare şi eroice, restul de ll3 evocând istoria Omenirii, de la stadiul comunităţilor primitive la Babilon, Palestina, Egiptul faraonic, apoi la Grecia antică şi Roma cezarilor, până la Franţa bonetelor frigiene şi a împăratului Napoleon al III-lea... Pe scurt zis, Memento mori este poemul cel mai ambiţios, de l362 de versuri, conceput de poet astfel, tocmai pentru a legitima, între marile civilizaţii umane, pe aceea care a înflorit aici în Carpaţi şi la Dunărea de Jos, loc numit de regretatul Papă „Grădina Maicii Domnului”...

Iată de ce nu trebuie să vedem în Eminescu un paseist atemporal, rătăcit în fundături mitologice, sau un naţionalist de îngustă viziune etnoistorică...

În prelungirea firească şi vizionară, alte mitograme ale daco-românităţii au structurat, de-a lungul celor l7 ani de creaţie (l866-l883), concepţia poetică şi universul operei, dar şi acea conştiinţă în acţiune a gazetarului, care înţelegea perfect interesele marilor puteri în această zonă a Europei răsăritene, unde se ciocneau interesele a trei imperii, adică aici, în Carpaţi şi la Dunărea de Jos, unde ardea cu mare intensitate cercul voltaic al unor interese comune şi încrucişate.

Putem, de altfel, urmări, atât în gândirea cât şi în opera artistică, toate aceste permanenţe ale gândului eminescian, care coagulează într-o  viziune de ansamblu, bine articulată, cristalizând aspiraţii istorice şi năzuinţe sociale. Iată-l pe poet faţă în faţă cu martirii istoriei naţionale, cu situaţia românilor ardeleni asupriţi de dualismul austro-ungar. Iată-l pe gazetar, ameninţat cu  procese de presă, care pune adevărul deasupra oricărui considerent comod de viaţă. Iată-l analist al secularei epoci fanariote din Ţările Române, iată-l apărător al lui Tudor Vladimirescu, în care vedea un Horia valah îmbrăcat în zalele morţii. Iată-l pe admiratorul lui Cuza, în care vedea pe „unicul domn vândut” din istoria noastră de propria-i gardă a palatului. Iată-l pe istoricul Basarabiei în serial gazetăresc, scriind despre străvechiul pământ românesc de dincolo de Prut şi Nistru...

Şi iată-l în sfârşit pe Eminescu nu tocmai mulţumit de politica regelui Carol I îngăduitorul, cum îi zice, simţind că spiritul Daciei lui Traian nu calea pangermanismului ar trebui s-o urmeze, ci o evoluţie firească şi organică, în pas cu latinitatea occidentală. Chiar dacă poetul studiase în medii de cultură germană, la Cernăuţi,Viena şi Berlin, acesta simţea că dinspre Franţa şi Italia vine resurecţia sănătoasă a spiritului naţional, nu în forme mimetice, ci într-o simultaneitate de simţământ şi cuget românesc. Daco-românismul eminescian reprezintă o grilă corectă în calea unor tulburări istorice, iar vremea în care a trăit era tocmai epoca aşezării României moderne pe fundamentele unei civilizaţii, ameninţate atât de elementele alogene cât şi de un politicianism venal, de panglicarii patrioţi care invadaseră structurile statului, punând în primejdie dezvoltarea organică şi firească a ţării, falsificând aspiraţii naţionale şi denaturând sensul istoric al dezvoltării. Prin urmare, putem vedea în Eminescu pe unul din Marii Români, Român adevărat, care prin gazetăria sa militantă a rostit Adevărul, în mod clar, răspicat, dincolo de orice circumstanţialitate, de orice imperativ contingenţial.

Eminescu vorbeşte, în primul rând, în numele unui neam străvechi, aşezat de istorie în diferite părţi ale Europei, dincolo de Prut, de Tisa, de Dunăre - un neam care, pe temeiurile legitimităţilor istorice, are dreptul la cultură, la limbă, la autodeterminare.

„Românismul” poetului a fost greşit înţeles, atât de cei care vedeau în acesta expresia unui paseism idilic cu nostalgia satului arhaic pârcălăbesc, cât mai ales de aceia care agitau ideile liberalismului burghez cu orice preţ împotriva dezvoltării organice a ţării, în acest sens, un Ştefan Zeletin sau un Eugen Lovinescu suspectau doctrina eminesciană de un radical „reacţionarism”.

Iată ce scrie, bunăoară, Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne: „Dezvoltarea ulterioară a ţării noastre a dezminţit cu totul pesimismul poetului faţă de viitor şi a umbrit culorile vii ale tabloului idilic al vechilor noastre instituţii politice, în aceste condiţii, actualitatea publicistică a lui Eminescu se înscrie printre momentele celei mai caracteristice ale reacţiunii împotriva occidentalizării României şi, lucrând în contra timpului, se continuă şi azi în mişcările externiste.” (Vol. II. Forţele reacţionare, Cap. XV).

„Misticismul ţărănesc”, creat de Eminescu prin prestigiul talentului său, a avut urmări nu tocmai catalitice „în procesul de formaţie al culturii române”, căci „lumina nu vine de la sate”, scrie Lovinescu, „ci trebuie dusă la sate”. Naţionalismul atât de „manifest” în gândirea poetului, crede criticul, nu putea duce decât la xenofobie „încercând să stăvilească mersul revoluţionar al civilizaţiei române”. La baza acestei formaţiuni a civilizaţiei române moderne stă legea „sincronismului” (v. vol. III, Legile formaţiei civilizaţiei româneşti), de unde imperioasa idee de sincronizare cu societăţile occidentale avansate. Idee care străbate până în vremea noastră, când un fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România scria ferm că „nu cu Doina lui Eminescu şi nici cu gazetăria lui intrăm în Europa”... Obsesia acestei „intrări în Europa” - în care suntem aşezaţi de fapt de istorie - a exaltat şi alte spirite „dilematice”, pornite să ajusteze opera şi gândirea eminesciană după idei şi gusturi îndoielnice... Intre fetişism cultural şi demitizare nu e decât un pas, intuiţie pe care criticul G. Munteanu o exprimă destul de exact în „Eminescu şi antinomiile posterităţii” (l998)...

Cunoscând bine istoria omenirii şi foarte bine istoria poporului său, Eminescu a observat la timp situaţia istorică şi noile reconfigurări geostrategice ale Europei răsăritene, militând pentru drepturile istorice şi inalienabile ale românilor, pentru o mai justă punere în valoare a tot ceea ce este românesc şi autentic.

Cel ce îşi riscase în studenţie statutul de om liber prin scrierea unor articole ce vizau îngrădirea de drepturi şi libertăţi a românilor din Transilvania va continua să gândească şi să creeze în spiritul ideii naţionale. Dacoromânismul poetului, vibrând puternic atât în poezie cât şi în publicistică, venea din străfunduri de veacuri, cu o întreagă istorie şi mirabilă mythosophie, care vor imprima eminescianităţii specificitatea unui geniu preponderent romantic.

„Om al timpului modern”, cum îl vedea Maiorescu în articolul din l889, Eminescu şi poeziile lui, poetul era un geniu „înnăscut”, cufundat „în lumea ideilor generale”, calificativ pe care criticul junimist îl reiterează de câteva ori în comentariul său.

Dar ceea ce a impresionat foarte mult pe contemporani, deopotrivă pe amici şi inamici, a fost geniul gazetăresc al poetului, în numele căruia acesta a jertfit un timp important al vieţii sale. Esenţa vulcanică şi fulminantă a gazetăriei sale şi-a aruncat lava incandescentă peste tot ce falsifica şi denatura ideea naţională, Poetul fiind de-a dreptul obsedat de soarta poporului român şi de destinul său în istorie, dincolo de „naţionalismul” greşit înţeles şi de insinuanta xenofobie. Actualitatea gazetăriei eminesciene este o realitate incontestabilă, aici se exprimă direct şi pe de-a-ntregul poetul, gânditorul, omul „de doctrină”. Căci departe de a se înregimenta într-o anume direcţie, Eminescu scria cum simţea el, cum gândea el, nu plutind peste realităţile româneşti, ci abordându-le cu aplomb, cu un simţ al realităţii deopotrivă analitic şi vizionar.

„Românismul” lui Eminescu nu poate fi înţeles decât în, relaţie cu prezentul social-istoric al vremii sale. S-a spus despre El că ar întrupa pe românul pur, absolut: „Eminescu este un reprezentant de un românism de esenţă divin, e un român de profunzime, deci ontologic.” (Blaga). Mircea Eliade, în studiul despre Eminescu şi Haşdeu (l987), vedea în Eminescu pe teoreticianul, prin excelenţă, al românismului şi al naţionalismului românesc. Dar Eminescu avea în ecuaţia românismului său întregul popor român, nu numai pe cel aflat în graniţele lui de atunci, ci mai ales pe românii din afara frontierelor naţionale, indiferent că era vorba de românii sud-dunăreni, de istroromâni, de morlacii din Bosnia şi Hertegovina, de aromâni şi meglenoromâni, după cum clar reiese din studiul Românii Peninsulei Balcanice; „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia...”

Nici românii din Moravia şi Ungaria nu vor fi uitaţi, aşa cum în alte studii se referă detaliat la istoria şi soarta poporului român din Basarabia şi Bucovina. E vorba de un serial de articole dedicat Basarabiei, publicat în „Timpul” (în martie l878), o adevărată micromonografie, din care se vede cât de bine cunoştea poetul istoria ţinuturilor de dincolo de Prut, viaţa concretă social-cultural şi istorică a Basarabiei. Cineva lansa ideea „panromânismului”, în legătură cu această viziune integratoare a neamului românesc, văzând în poet un „teoretician al panromânismului”, ba mai mult un autor de „doctrină a panromânismului”... Dar Eminescu nu scria despre românii de pretutindeni în spiritul unei idei imperialiste, ci într-o înţelegere de profunzime, organică, militând aşadar pentru drepturile istorice şi inalienabile ale naţiunii sale, străin, aşadar, de ceea ce alţii înţelegeau prin noţiunile de panslavism, pangermanism ori paneuropenism... Căci, conform unei memorabile propoziţii, „naţia românească are o singură şiră a spinării şi un singur creier”. „Suntem români şi PUNCTUM”, concluziona omul de concepţie (v. mss.2264).

În virtutea ideii şi unităţii naţionale, idee-ax a gândirii eminesciene, Eminescu găsea poporul nostru „dezbinat înăuntru”, măcinat de „hula, vrajba şi ura ce ne-o facem noi înşine”, concluzionând: „Răul deci e înăuntru...”, „primejdiile, dacă ne ameninţă, ne ameninţă dinăuntru” (Misiunea noastră ca stat, „Timpul”, 2 nov. l879). Cauza tuturor acestor rele, scria poetul în Simptome de bizantinism (“Timpul”. l878), este lipsa de cultură: „Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată”. Răul venea, aşadar, de la acea „generaţiune de amploiaţi şi de semidocţi...”, despre care scria poetul în romanul „Geniu pustiu”, denunţând cosmopolitismul vremii sale: “- Oamenii noştri, zic eu, sunt de un cosmopolitism sec, amar, sceptic: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de a urî tot ce-i românesc”. Foarte semnificativ este un episod din poemul Odin si Poetul, debordantă fantezie de mitologie hiperboree. Este Walhalla, lumea de gheaţă a Nordului scandinav, în care alături de poetul eponim al mitologiei nordice stă regele Decebâl. întrebat de acesta ce s-a ales prin istorie de urmaşii biruitoarelor legiuni romane, Odin răspunde că românii viteji de altădată au devenit „romunculuf’, adică decăzuţi, degradaţi, demni de dispreţ (asemănători „homunculilor” imaginari, creaţi în laboratoare, artificiali, lipsiţi deviată...).

De vină pentru această stare de lucruri este „politica necoaptă”, adică însăşi clasa politică, foarte dezbinată şi care, departe de a urmări interesul general, e preocupată numai de interese personale:

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiunilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce avem de-a o creşte de-acum înainte. Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale - misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”. (Opere, XVII, l999, p. 336)

O spusese, de fapt, şi cu altă ocazie, precum în studiul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate (“Convorbiri literare”, l august l876), afirmând răspicat: „... partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale...”. De aici diatribele eminesciene din unele articole şi din versurile Scrisorii III. Panglicarilor, negustorilor de vorbe, frazeologiei patriotarde, demagogilor de profesie, poetul le scoate în faţă pe adevăraţii „apostoli ai libertăţii”, ai căror epigoni, însă, au împânzit scena vieţii sociale şi politice: „Adevăraţii apostoli ai libertăţii erau, înainte de toate, români pătrunşi de conştiinţa unităţii noastre naţionale...” (Tradiţii istorice, „Timpul”, 11 noiembrie l879).

Eminescu milita pentru o dezvoltare a societăţii româneşti pe cale organică, fără implanturi „revoluţionare”, fără rupturi în tradiţia social-istorică, fără discontinuităţi, fără revoluţii şi răscoale. Poetul gândea la o „armonizare” de interese, între „tradiţie” şi „reformă”, ceea ce nu s-a înţeles de radicalismul liberal al vremii, cu care Eminescu era în război:

„Stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele care-i sunt date, iar nu cele pe care şi le închipuie a le avea şi convinşi că idei şi interese, fie cât de diverse, sunt şi trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putinţă, nici înţelegem, nici avem vreo încredere în mişcări violente ori extralegale şi mai puţin încă, în conspiraţiuni, deşi aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe care cu uşurinţă-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe care cei interesaţi o creează cu uşurinţa cu care cei dezinteresaţi o condamnă... Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare (...) orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăugire a elementelor cucerite din nou” (XI, l984, p. l8).

Este atât de clar acest mesaj încât e de mirare cum concepţia social-politică a poetului a fost greşit înţeleasă sau răstălmăcită, îndeosebi de ideologii liberalismului burghez (Şt. Zeletin, Burghezia română, origina şi rolul ei istoric, l925; E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, MII): „Golul nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei [...] cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care îşi închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analogă [...] raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi” (Op.cit, p. l8).

Intrarea României în concertul european nu trebuie să se producă la modul mimetic, fără „împământenirea” schimbărilor şi reformelor, ci prin protejarea identităţii proprii şi a spiritului naţional:

„[...] bărbaţii noştri de stat, preocupaţi cum au fost până acum de ideea cea mare a emancipării naţionale, n-au avut nici timpul, nici liniştea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund şi conştiincios al trebuinţelor noastre locale şi care să fie potrivit cu puterile intelectuale şi cu mijloacele de avuţie ale populaţiunilor noastre. Şi de aceea, până acum, mai mult am copiat legi de organizare străină, căutând a le localiza pre alocurea. Şi două neajunsuri însemnate au izvorât din această organizaţiune prea complicată: pe de o parte multe legi nu se pot aplica decât foarte rău, iar de altă parte, această organizaţiune este prea costisitoare.

Acum când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne preocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din interior” (Opere, XII, l985, p. 43l).

Aşadar, nu introducerea mimetică a unor „forme fără fond”, ci „conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestuia contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi” (Emmescu, Opere, XII, l985, p. 43l).

Iar dezvoltarea naţiunii noastre, prioritară, desigur, şi „determinantă”, nu trebuie să înăbuşe afirmarea celorlalte naţionalităţi conlocuitoare: „Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui, să rămână şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare” (Op. cit, p. 444).

Se cunoaşte teoria eminesciană a „păturii superpuse” - „un fel de sediment de pungaşi, de cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism.” - faţă în faţă cu „rasa română”. Aceasta, sedimentată de-a lungul unei vitrege istorii, a ajuns prin diferite stratageme şi viclenii să pună mâna pe averile ţării şi să deţină controlul administrativ, funcţionăresc, politic. Nu e vorba de „elementele asimilate pe deplin de rasa română”, care acţionează instinctiv odată cu ea, ci de o „seminţie dominantă”, de o clasă străină de popor, care „s-a românizat repede-repede”, de la fanarioţi încoace, adusă la putere când de Rusia, când de alianţa austro-ungară. Dacă Ia l700 în Ţările Române învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă, la l82l se înregistrează reacţiunea elementului autohton mergând biruitoare până la l866, când învinge din nou „elementul imigrat”, prin aducerea unui prinţ străin pe tronul Principatelor Dunărene: „Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţara de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.” De aceea, crede poetul, ţara trebuie scoasă din ghearele acestea cosmopolite şi alogene, ce se bucură de „sprijin străin”, şi redată românilor, totul trebuie dacizat, adică starea de romanitate trebuie restabilită:

„Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni cu-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acum-nainte.” ([Distinguendum est], „Timpul”, 29 iulie l88l).

La populaţia istorică - scrie Eminescu - de întâlnit mai peste tot, „îndeosebi la Câmpulung, la Târgovişte, la Târgu-Jiului ş.a.m.d.”, s-a adăugat „un element etnic cu totul nou şi hibrid care ne-au furnizat generaţia actuală de guvernanţi”, urmaşi ai „bulgăroilor cu ceafa groasă” şi ai „grecoteilor cu nas subţire”, în general o „greco-bulgărime” decrepită declarată română în numele naţiei, cu o ipocrizie de incriminat (Scrisoarea III). Aşadar, asimilarea etnică a acestor „venetici” nu a avut loc, iar „caracadele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie, oricât ne­am sili, nu putem corci stejar.” (Distinguendum est).

Distingând acest adevăr istoric pe baza unei teorii sociologice nu neapărat naţionaliste, Eminescu observa, de fapt, o stare de lucruri, care va fi exacerbată politic în perioada dintre cele două războaie mondiale, când politica se va scrie cu asasinate politice şi cu uneltele dictaturii regale şi antonesciene.

Poetul găseşte toate programele politice ale vremii sale „pompoase liste de făgăduinţe şi de vorbe mari [...], „izvoade de fericire promise şi pururea neîmplinite, cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri” (Opere, XI, l984, p. l7), cerând reducerea „postulantismului”, a politizării excesive a statului, simplificarea administraţiei, reducerea birocraţiei, promovarea competenţei profesionale, răspundere civică, - totul conform cu tradiţiile şi cu stadiul dezvoltării noastre sociale de atunci. Pe deasupra, se cere „un viu sentiment de stat”, „o conştiinţă întemeiată despre solidaritatea intereselor naţionale care sunt şi trebuie să fie armonizabile”, „patriotism luminat mai presus de tendinţe înguste”.

Căci „O ţară nu se guvernează cu aforisme, ci cu sisteme, iar sistemele nu se improvizează de pe o zi pe alta, ci ar trebui să rezulte din starea reală a ţării, din natura poporului, din stadiul lui de dezvoltare” (Opere, XII, l985, p. 29l).

S-a înţeles greşit că poetul ar milita pentru o întoarcere în trecut “la satul pârcălăbesc” (Lovinescu), dezavuând orice idee de progres şi civilizaţie. El însuşi dezminte această impresie din care s-a născut ideea de „reacţionarism” cu care a fost „gratulat” de fanii liberalismului absolut:

„Să nu se înşele nimeni; nu voim deloc a ne atinge de libertăţile câştigate odată, nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărâmate de noi cu însăşi mâna noastră; nu cerem o reacţiune spre trecut, cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susţinerea intereselor vitale ale ţărei. Dacă nu voim atingerea libertăţilor noastre cetăţeneşti prin reacţiune, nu voim deopotrivă, paralizarea lor prin licenţa demagogiei. Noi, care am contribuit mai mult poate decât tribunii zilei la sfărâmarea despotismului de sus, declarăm astăzi franc, leal şi cu energie că nu voim a consolida tirania de jos”.

Eminescu nu putea a nu recunoaşte şi anumite „progrese” făcute de-a lungul marii guvernări liberale, ceea ce ne îndreptăţeşte a crede că el vedea dincolo de orice partizanat politic, dincolo de conjuncturi, dincolo de orice interes personal sau de partid: „Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile”( Opere, XII, l985, p. l7).

El însuşi, mărturiseşte, e gata a se declara liberal, dar un liberal care înţelege ideea de progres şi civilizaţie în strânsă legătură cu „trebuinţele” naţionale, în armonie cu „interesele naţionale”: „Şi noi suntem liberali în marginile pe cari le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită” (Opere, XI, l984, p. 52).

Dezvoltarea după model occidental a sistemului instituţional nu e negată de vreme ce el cere „armonizarea” acestora cu realităţile româneşti”. Altfel, vorba poetului, „vom pierde încă multă vreme pentru a împle formele civilizaţiunii pe care le-am împrumutat, dârele trebuie împlute, nu nimicite” (Opere, X, l989, p. l67).

Pentru a readuce poporul la un mod de viaţă sănătoasă, pentru a recâştiga încrederea cetăţeanului, pentru a consolida ideea de stat şi democraţia reală, este nevoie de un „guvern onest” şi de o „administraţie onestă”, eliminându-se astfel „neîncrederea” generală în idei înşelătoare, în doctrine mincinoase, în oameni versatili şi neserioşi:

„Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice şi simţul său de echitate, nutrit de biserică şi de lege” (Opere, XIII, l985, p. l25).

Criticând atitudinea „defensivă a Guvernului român „în cestiunea Dunării”, Eminescu aminteşte de intenţia lui Traian care „voia să stabilească ordinea şi să aşeze un strat de cultură omenească la gurile Dunării”, imperativ reamintit contemporanilor săi: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării, aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri.” (Misiunea noastră ca stat, 2 noiembrie l879).

Citit în această cheie, actualitatea lui Eminescu nu mai trebuie demonstrată, căci vine de la sine şi se pliază firesc pe realităţi, de atâtea ori mereu nouă şi surprinzătoare, între marii români ai neamului nostru, Eminescu rămâne primus inter pares. Nu sunt acestea deloc cuvinte de complezenţă, ci convingeri mereu provocate atât de contexte geopolitice cât şi de realităţi româneşti. De aceea chiar cu această „carte de identitate” putem păşi în Europa naţiunilor demni şi cu mândria daco-românităţii în sânge. Sunt adevăruri care există dincolo de interese şi conjuncturi, iar a nu le vedea şi înţelege este mai mult decât o suficienţă provocatoare. Da, cu Eminescu, care scria de „intrarea României în concertul european”, suntem în Europa şi în miezul fierbinte al evenimentelor...

De pretutindeni, geniul lui Eminescu (despre care Titu Maiorescu scria încă din l889, în Eminescu şi poeziile lui) este şi rămâne puternic, expresivitatea creaţiei poetice fiind, sub acest aspect, eponimă. Nu mai puţin dacoromânismul său manifest, dincolo de a friza o xenofobie naţionalist-îngustă, rămâne o continuă provocare, atât în ceea ce priveşte specificitatea mitografiei naţionale cât mai ales prin definirea spiritualităţii româneşti în contextul universalităţii creatoare.

Nicolae Iorga, care dedicase un capitol întreg poetului în care vedea „Expresia integrală a sufletului românesc”, a definit destul de exact raporturile poetului cu istoria, în lumina unei profunzimi de sentiment şi cuget românesc:

„Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei...” (Istoria literaturii româneşti contemporane, l934).

Zenovie CÂRLUGEA