România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

 

EMINESCU ŞI  ROMÂNIA MARE

„De ce credeţi că s-a dus Eminescu la acea Romă Mică a Blajului şi de ce au colindat el cărările Daciei?...S-au dus, adică au venit, pentru ca să înveţe a muri vreodată, amintindu-şi că se trage din dacii, nemuritori, şi din romanii acelui drum aşezat în viţa Daciei, spre a mai adăuga un altoi de nobleţe într-o tulpină, ea însăşi purtătoare de nemuritoare nobleţi.

Prin limba lui Eminescu, romanii vorbesc pe Columnă cu dacii limba română, fără tălmaci... Descendenţa lui în spaţiu românesc  are, astfel, valoarea simbolică a unui Descălecat-de-Ţară. O descălecare de geniu într-o mândră ţară cu numele Dacia, căreia, asemenea miticului Orfeu, i-a închinat o nemuritoare harfă...

Cu drepturi princiare asupra întregului teritoriu al limbii române, între CELE DOUĂ RÂURI FUNDAMENTALE în care s-au zămislit geniul ei, NEPERECHE, în viaţa-i pământească, pururi tânăr, în manta-i voievodală, EMINESCU devine astfel Alesul Mire al unei singure Mirese: PATRIA ROMÂNĂ ÎNFĂPTUITĂ LA ALBA IULIA LA 1 DECEMBRIE 1918!”

(Ion Mânzală, 15 iunie, 1985, Bucureşti)tc "(Ion Mânzală, 15 iunie, 1985, Bucureşti)

Poezii de Mihai Eminescu

 

Doina

 

De la Nistru pân’la Tissa

Tot Românul plânsu-mi-s’a,

Ca nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’la Mare

Vin Muscalii de-a calare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii,

Şi streinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte;

Sus la munte, jos pe vale,

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar pân’în Săcele

Numai vaduri ca acele

Vai de biet Român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se’ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu’n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoiu

Şi s’aşază pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier,

Toate cântecele pier,

Sboară pasările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului

Îşi desbracă ţara sânul,

Codrul-frate cu Românul -

De săcure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă -

Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las’ Arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija Sfinţilor

În seama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua’ntreagă, noaptea’ntreagă,

Doar s’a’ndura Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te’nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn odată

Ai s’aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori

Îţi vin codri’n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară -

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!

 

 

 

Din străinătate

 

Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,

Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,

Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

            Şi inima aceea, ce geme de durere,

            Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,

            E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,

            E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârăului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:

A codrului tenebră, poetic labirint;

            Să mai salut o dată colibele din vale,

            Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,

            Ce respirau în taină plăceri mai naturale,

            Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,

În valea mea natală, ce undula în flori,

Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,

Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

            Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,

            Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,

            Ce auzi odată copila-mi murmurare,

            Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a râului, ce geme,

Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,

Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,

Născur’acolo’n mine şoptiri de-un gingaş dor.

            Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată

            În patria-mi iubită, în locul meu natal,

            Să pot a binezice cu mintea’nflăcărată

            Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare’n omenire,

Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,

Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,

În visuri fericite m-ar duce către nori.

 

La Bucovina

 

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,

                          Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

                          Peste câmpii-n zori.

 

Ale sorţii mele plângeri şi surâse,

Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise

                           Tainic şi uşor,

Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte

                           Îmi şoptesc de dor.

 

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,

Care îmi descântă firul vieţii mele,

                          Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,

Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume

                          Şi de steaua mea.

 

Când pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene

                           Lin în calea sa,

Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare

Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,

                           Cânt din Valhala.

 

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, şi nu tace,

                          Tremură uşor,

În fantazii mândre ea îşi face cale,

Peste munţi cu codri, peste deal şi vale

                          Mână al ei dor.

 

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,

                           Inima mi-i grea;

Astfel totdeauna, când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

                           Bucovina mea!

 

 

Învia-vor voievozii!

 

Mândrii voevozi, ce-nvie din a cronicelor bracuri,

Fac să tremure cetatea nedreptăţilor de veacuri:

Crainici resbunării sânte, ce nu poate să’ntârzie,

Prooroci mărirei dalbe-a zilelor, ce vor să vie.

 

Dom regal, cu mândre turle, a lui Neagoe tezaur,

Pe Mihai ce adunat-ai în zenitul său de aur

Şi slăvit-ai a lui Radu îndoită biruinţă …

În a doua înviere s-ar putea să n’ai credinţă?

 

Juni semeţi, cu surle-n frunte şi cu zumzet de cimpoaie,

Scutură din letargie inimile ce se’ndoaie.

Împlini-se-va destinul, când sfărma-vor buzdugane,

De vătafi ş-armaşi isbite, a cetăii porţi duşmane.

 

Învia-vor voevozii, rumpând lanţuri de sclavie,

Surpând legi şi privilegii de urgii, din temelie,

Şi va fi stăpân Românul peste-a ţărilor hotare,

Ce din vechi le străjuieşte cu a doinii’nviforare.