|
EMINESCU ŞI ROMÂNIA
MARE
„De ce credeţi că s-a dus Eminescu la acea
Romă Mică a Blajului şi de ce au colindat el cărările Daciei?...S-au
dus, adică au venit, pentru ca să înveţe a muri vreodată, amintindu-şi
că se trage din dacii, nemuritori, şi din romanii acelui drum aşezat în
viţa Daciei, spre a mai adăuga un altoi de nobleţe într-o tulpină, ea
însăşi purtătoare de nemuritoare nobleţi.
Prin limba lui Eminescu, romanii vorbesc pe
Columnă cu dacii limba română, fără tălmaci... Descendenţa lui în spaţiu
românesc are, astfel, valoarea simbolică a unui Descălecat-de-Ţară. O
descălecare de geniu într-o mândră ţară cu numele Dacia, căreia,
asemenea miticului Orfeu, i-a închinat o nemuritoare harfă...
Cu drepturi princiare asupra întregului
teritoriu al limbii române, între CELE DOUĂ RÂURI FUNDAMENTALE în care
s-au zămislit geniul ei, NEPERECHE, în viaţa-i pământească, pururi
tânăr, în manta-i voievodală, EMINESCU devine astfel Alesul Mire al unei
singure Mirese: PATRIA ROMÂNĂ ÎNFĂPTUITĂ LA ALBA IULIA LA 1 DECEMBRIE
1918!”
(Ion Mânzală, 15 iunie, 1985, Bucureşti)tc "(Ion
Mânzală, 15 iunie, 1985, Bucureşti)
Poezii de Mihai
Eminescu
Doina
De la Nistru pân’la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s’a,
Ca nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi streinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’în Săcele
Numai vaduri ca acele
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se’ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu’n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoiu
Şi s’aşază pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară pasările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul-frate cu Românul -
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În seama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua’ntreagă, noaptea’ntreagă,
Doar s’a’ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te’nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată
Ai s’aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codri’n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
Din străinătate
Când tot se-nveseleşte, când toţi aci
se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i
râzători.
Şi inima aceea, ce geme de
durere,
Şi sufletul acela, ce cântă
amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are
mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor
nemărginit.
Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din
vale,
Dorminde cu un aer de pace,
liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai
naturale,
Visări misterioase, poetice
şoptiri.
Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.
Să mai privesc o dată
câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a
ţesut,
Ce auzi odată copila-mi
murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea
mi-a văzut.
Melodica şoptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născur’acolo’n mine şoptiri de-un gingaş dor.
Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi
încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu
natal,
Să pot a binezice cu
mintea’nflăcărată
Visările juniei, visări de-un
ideal.
Chiar moartea, ce răspânde teroare’n omenire,
Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.
La Bucovina
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n
zori.
Ale sorţii mele plângeri şi surâse,
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe
dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de
dor.
Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume
Şi de steaua mea.
Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.
Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână al ei dor.
Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!
Învia-vor voievozii!
Mândrii voevozi, ce-nvie din a cronicelor
bracuri,
Fac să tremure cetatea nedreptăţilor de
veacuri:
Crainici resbunării sânte, ce nu poate
să’ntârzie,
Prooroci mărirei dalbe-a zilelor, ce vor să
vie.
Dom regal, cu mândre turle, a lui Neagoe
tezaur,
Pe Mihai ce adunat-ai în zenitul său de aur
Şi slăvit-ai a lui Radu îndoită biruinţă …
În a doua înviere s-ar putea să n’ai
credinţă?
Juni semeţi, cu surle-n frunte şi cu zumzet
de cimpoaie,
Scutură din letargie inimile ce se’ndoaie.
Împlini-se-va destinul, când sfărma-vor
buzdugane,
De vătafi ş-armaşi isbite, a cetăii porţi
duşmane.
Învia-vor voevozii, rumpând lanţuri de
sclavie,
Surpând legi şi privilegii de urgii, din
temelie,
Şi va fi stăpân Românul peste-a ţărilor
hotare,
Ce din vechi le
străjuieşte cu a doinii’nviforare.
|
