România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

   

NU, NICIODATĂ NU VA FI  „Mica Ungarie”

în inima României!

 

Românii din cele două judeţe, Harghita şi Covasna, se  află din nou în moment de îndoieli, de neîncredere, de lipsă de nădejdi generate de cinismul minorităţii maghiare care a început să se manifeste în relaţia cu românii ca pe vremea nemeşiei. Dar cei care au permis UDMR să ajungă la asemenea obrăznicii, datorită faptului că sunt prea toleraţi, nu mai puteau  continua. Acest preşedinte, a cărui iresponsabilitate nu-i poate scuza vina de a fi adus România în această stare jalnică, îşi va primi sancţiunea cuvenită.

Nu se poate ca poporul român, atât de hotărât de-a lungul istoriei  în a-şi câştiga prestigiul pe care-l merită, să nu se scuture de gunoaiele actuale din spiritul său sănătos şi să nu-şi regăsească direcţia aceea de urcuş spre mai bine. Dacă cercetăm evenimentele care au adăugat treaptă cu treaptă edificiul de astăzi al ţării, vedem că românii, veacuri chinuiţi de venetici pe pământul lor, au reuşit , în 1918, să încununeze lupta seculară prin  strângerea  teritoriului  de drept în graniţele fireşti. Aceiaşi români vor şti să păstreze mai departe seva naţională, în ciuda tuturor putregaiurilor care ameninţă să-i întrerupă artera vieţii. Dacă Moldova, 160 de ani măcelărită de ruşi, astăzi este liberă şi sperăm să fie şi mai liberă, mai stăpână pe soarta sa, mai conştientă de valorile ei româneşti, dacă în 1989, când atâtea sforării din toate punctele cardinale plănuiseră sfâşierea României, dar chibzuinţa i-a ajutat pe români să intuiască pericolul şi să-şi apere integritatea, destrămând toate relele intenţii, trebuie să sperăm că „vom fi iarăşi ce am fost”. Purtaţi de aceste gânduri, avem datoria de a fi în gardă şi a nu uita că aici e România românilor şi că istoria nu se va repeta niciodată, verdict pe care trebuie să-l pronunţăm cu hotărârea stăpânului, cu demnitatea celui care a restabilit adevărul, cu îndrăzneala dreptului de a se impune.

Cu credinţa că noi nu putem urî aşa cum urăsc ungurii, că nu putem ucide aşa cum ei şi-au scris pecetea istorică de odioşi criminali, noi ne angajăm într-o luptă dreaptă şi ne apărăm moşia noastră strămoşească, pe care, după cum se vede, îi tolerăm cu generozitate şi pe venetici. Dar, dacă din frânturi am reuşit să facem România „dodoloaţă”, să nu ne mai speriem în faţa unor rătăciţi, care, mişelnic, visează să-şi facă aici o Ungarie mică, folosindu-se de nemernicia unui grup de români înfierbântaţi de putere, care se ţineau agăţaţi acolo prin unguri de teama pedepselor care îi aşteaptă. Oare cum aceşti oameni, unii dintre ei ardeleni, au putut să întindă mâna a frăţietate ungurilor din acest cuib de viespi, a căror existenţă se derulează după sloganul unor fiinţe de junglă: „ţara, naţiunea, instituţiile şi tot ce este valah e înaintea noastră superlativul odiosului ce trebuie urât din toate puterile şi combătut prin toate mijloacele” fiindcă „în trecutul nostru de dominaţie ne-a devenit o a doua natură dispreţuirea valahului” (Condeiul ardelean, 3 mai, 2012, pag.8) Din păcate pentru ei, o altă natură nu au, aceasta este singura: să urască.

Chiar dacă au mai cedat şi alţii din alte partide, ceea ce s-a petrecut în aceşti ani de preşedinţie băsesciană a generat o cădere dureroasă a demnităţii româneşti, fapt de care ungurii s-u folosit în vicleniile lor, dar să se ştie că urciorul nu merge de multe ori la apă. Cât de alterat şi dezechilibrat poate să fie caracterul acestei grupări pripăşite în Transilvania noastră, care cere reînfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, când se ştie că ea a fost dictată de Stalin, conducătorul marelui stat, împotriva căruia ungurii au făcut o revoluţie în 1956, când Budapesta a fost însângerată de tunurile de pe tancurile sovietice, iar astăzi, „bravii”  descendenţi ai celor ucişi vor să refacă opera tătucului, pentru care respectiva regiune a fost pentru Stalin „cuiul lui Pepelea”  în România.

Având în vedere  insistenţele din partea UDMR pentru schimbarea constituţiei, deşi constituţia se concepe şi se emite de către naţiunea română, n-ar strica să facem una în care să se instituie dreptul românilor de a deţine în exclusivitate conducerea administrativă a segmentelor din teritoriu, indiferent de numărul minorităţilor existente în spaţiul respectiv. Acest drept impus prin lege va anihila toate pretenţiile minoritarilor unguri, cărora, bineînţeles, li se vor acorda drepturile pentru vieţuire normală, în limita legilor internaţionale, nefiind cazul să ne mai mândrim că excelăm în drepturi pentru minoritari, din moment ce pot să dăinuie pe pământ „secuiesc” aşa cum o fac de mulţi  ani, fără autonomie. Este condamnabilă orientarea  guvernului condus de Traian Băsescu de a fi oferit mai multe drepturi ungurilor  în aceste regiuni, situaţie din care izvorăşte atitudinea de superioritate a acestei minorităţi faţă de români pe care i-a exclus din conducerea administrativă.  Ar fi bine să ia aminte de proverbul românesc: „ce-i prea mult nu-i sănătos”, pentru că deja preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, admite că „UDMR riscă să nu intre în Parlament”, menţionând că „este posibil scenariul lansat de senatorul Gyorgy Frunda, potrivit căruia Uniunea ar putea să nu mai acceadă în forul legislativ”(Jurnalul naţional, 20 aprilie, 2012, pag.5) În aceste condiţii, preşedintele udemerist îşi aruncă ochii, pâş-pâş, spre USL, după alegeri, cu aceeaşi viclenie şi otravă markobeloiste.

Simţul selecţiei,  pe care românii cu minte îl au ca element caracteristic al firii noastre, ne-a ajutat să alegem de-a lungul existenţei istorice, ce e bine, nobil şi distins. Aşa se explică păstrarea limbii latine, moştenită din culturi civilizatoare, deşi asupritorii românilor transilvăneni au încercat să ne-o impună pe a lor. Aşa se explică păstrarea religiei în condiţiile unor presiuni şi brutalităţi asupra fruntaşilor români în lupta pentru susţinerea acestui sfânt drept al poporului nostru. Şi, dacă în vremuri nesigure, lipsite de posibilităţi de apărare, românii au reuşit să-şi păstreze esenţa fiinţei naţionale, cum se poate considera astăzi încercarea maghiarilor de a impune vorbirea limbii lor de către români? Având în vedere că ei sunt toleraţi pe pământ românesc, ar trebui ca acest fenomen să se manifeste invers, prin legi categorice şi consecvente, care să stipuleze ca limba maghiară să se vorbească doar în familie, aşa cum se întâmplă cu toţi imigranţii în statele democratice, nevoiţi să le înveţe limba, dacă vor să trăiască acolo. Aşa s-ar fi putut întâmpla, dacă pofta de putere a partidelor n-ar fi îngăduit speculaţiile udemeriste în atingerea intereselor proprii şi în defavoarea românilor. Dacă nu ne opunem pretenţiilor de consemnare în constituţie a priorităţilor ungureşti şi a opiniilor evreieşti, vom ajunge să se hotărască soarta românilor de către unguri şi evrei. Argumentăm această afirmaţie cu ceea ce s-a întâmplat in ultimul timp: este de neînţeles cum senatorului Şova i s-a impus să-şi ceară scuze pentru rostirea unui adevăr, iar lui Patapievici i se permite, fără nicio sancţiune, să  imaculeze, în modul cel mai josnic, valorile româneşti. De neiertat este  faptul că, în loc de sancţiune, i se acordă titluri de onoare de către o prestigioasă instituţie de învăţământ universitar românesc.

Credem cu tărie că vom avea la putere români neaplecaţi în faţa ungurilor, că vom avea demnitari care vor şti să înfrunte cu acea puternică bărbăţie – sfântă moştenire – orice încercare a ungurilor de rupere din teritoriul ţării, care, nefiind al lor, a revenit adevăraţilor stăpâni pentru totdeauna. Nu, dragi români prea necăjiţi din aceste două judeţe, să nu abandonăm lupta, să nu lăsăm nicio fisură de slăbiciune, admiţând ideea că istoria s-ar putea repeta. Nu slăbiciunea ne va ajuta să înlăturăm aceste noi ameninţări, să înfruntăm aceşti coloşi ai urii şi crimei, ci tăria sentimentelor noastre, vehemenţa neîngăduirii batjocurii, convingerea că dreptatea e de partea noastră.  Priviţi-i pe cei trei români din pag.9, Ştefan Platon, Dumitru Creţu, Damian Cosneanu (C.a., 3 mai 2012), toţi falnici, toţi hotărâţi, toţi porniţi pe treabă cinstită şi demnă, care spun că nimic din ce-a fost nu se va mai repeta. Chipuri de oameni  calmi, cu ochi pătrunzători, care privesc îndrăzneţ spre noi orizonturi. Ca ei sunt toţi cei care fac din Condei tribună de luptă în paginile acestei curajoase publicaţii, a căror inimă bate româneşte în mijlocul honvezilor revanşarzi. Ca ei,  suntem mulţi!

Prof. Georgeta CIOBOTĂ