România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

   

Noşlac (jud. Alba) şi împrejurimile sale în vâltoarea evenimentelor din anii 1848-1849

 

Memorialistica revoluţiei de la 1848-1849 în Transilvania redă în tulburătoare pagini fapte şi întâmplări care dau contur unui tablou istoric plin de dramatism. Anii aceştia au devenit ani ai suferinţelor şi durerii pentru români. „Fundamentul turburăciunii de pace în Ardeal trebuie căutat în îndolinţa dietei de la Cluj, unde fu edisă uniunea necondiţionată fără învoinţa românilor”- scrie memorialistul Alexandru Roman.1 Aşadar, hotărârea dietei de la Cluj din 29 mai 1848, precedată de adunări locale cum e cea de la Aiud din 30 martie 1848, dă câştig de cauză partidei ungureşti radicale care impune „uniune necondiţionată cu orice preţ chiar cu vărsare de sânge”2 Din acest moment orice idee de colaborare loială cu revoluţia maghiară se stinge, românii fiind nevoiţi să accepte „răul cel mai mic” cerând ajutorul imperialilor austrieci pentru a se apăra împotriva acelora care le pretindeau să înceteze de a mai fi români şi să accepte a fi cetăţeni ai Ungariei mari.”3

Nu este întâmplător faptul că într-o astfel de situaţie asistăm încă din martie 1848 la formarea gărzilor naţionale maghiare în localităţile transilvane cu precădere cele urbane: Cluj, Tg.Mureş, Turda, Aiud etc. Românii intră în faţa înarmării naţionale abia în septembrie, dupa cea de a treia adunare de la Blaj.

Conducătorii revoluţiei maghiare adâncesc criza naţională prin legea recrutării din iulie 1848 şi prin conscripţiile de recrutare, făcute sub ameninţarea cu moartea dacă va refuza cineva acest lucru.

Reacţia românilor e firească, ea transformându-se într-o mişcare populară de rezistenţă, fapt întâlnit şi în satele româneşti din comitatele Turda şi Alba.

Discursul lui Kossuth din 10 octombrie 1848, în dieta de la Pesta, trădează o atitudine extremistă: „mi-e milă de acest popor al românilor, pentru că privindu-l noi de rebel, nu-i vom da niciun pardon, ci-l vom măcelări cumplit”.4 E firesc ca o astfel de afirmaţie raportată la populaţia românească a Transilvaniei să încurajeze excesele ce vor urma faţă de aceasta. Este de luat în considerare şi jurământul secuilor depus în adunarea de la Lutiţa din 3-4 octombrie 1848 prin care nu mai recunosc o altă autoritate decât pe aceea de la Pesta, aceştia devenind braţul înarmat al guvernului condus de Kossuth în tentativa de a avea controlul asupra Transilvaniei.

Începând cu octombrie 1848 se deschide conflictul armat între forţele imperiale sprijinite de români şi saşi pe de o parte şi armata maghiară sprijinită de secui pe de altă parte. Situaţia se va agrava în special în urma abuzurilor gărzilor secuieşti între care şi cele din scaunul Arieşului, care cutreierau satele, devastându-le, întreţinând o spaimă generală, amplificată de execuţii zilnice, incendieri şi spânzurări.

Cruzimile creşteau gradat şi nu aveau ţărmuri, mai vârtos de-a lungul Mureşului în jurul Aiudului şi Turdei unde husarii koşutieni îi măcelăriră pe români şi îi spânzuraseră, după cum afirmă memorialistul Alexandru Roman în „Privire scurtă la lupta între români şi maghiari sub decursul revoluţiunii din anii 1848-1849". Documentele de arhivă confirmă pe deplin afirmaţiile memorialistului.

Ne propunem ca în acest studiu, să refacem o pagină dramatică din istoria localităţii Noşlac şi a satelor componente acestei comune. Tragismul evenimentelor ne este redat şi de protopopul Ştefan Moldovan care în drumul său spre Câmpia Turzii, în decembrie 1848, vede cum de la Vama Seacă până la Noşlac  şi în satul vecin Căptălani, toate casele românilor erau arse, dar şi cele ale ungurilor erau prădate de consângenii lor.”5

Localitatea Noşlac are un trecut istoric remarcabil. Săpăturile arheologice făcute sistematic demonstrează permanenta locuire încă din zorii istoriei. În mai multe puncte din vatra şi moşia satului, „Livada”, „Pe Şes”, „Şumughii” sau la „Pompa de apă” arheologii au făcut descoperiri care aşază această localitate între cele mai însemnate din punct de vedere al continuităţii locuirii de-a lungul timpului.6

În anul 1288, documentele vremii amintesc pentru prima dată în izvoarele medievale această aşezare cu numele de Noglak, denumire care se va păstra de-a lungul timpului în variante apropiate : Naglok (1293), Nayglok (1301), Nagylak (1331), Naglak (1696), Noslak (1733), Noşlac (1850).7

Situaţia etnică în 1850 se prezenta astfel în Noşlac: din cei 742 locuitori, 511 erau români, 206 maghiari, 5 germani şi 20 ţigani; în anul 1909 din 1129 locuitori, 708 erau români, iar în 1920 din 1062 locuitori, numărul românilor era de 706.8

În anul Marii Uniri, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia localitatea Noşlac a fost reprezentată de Călugăr Gheorghe, Vaidasigan Teodor, Mărginean Ioan, Hărăstăşan Militon, Crişan Emanuel Dumitru, conduşi de preotul Ioan Baciu.9

Anul 1848 şi cel următor 1849 au fost însă dintre cei mai grei pentru această localitate, 19 morţi, 3 răniţi, 14 văduve şi 69 de orfani au fost înregistraţi în documentele vremii.10 Redăm în continuare, folosind aceste documente, numele celor morţi şi răniţi, cu menţionarea împrejurărilor în care s-au săvârşit aceste atrocităţi. Adăugăm acestui demers şi faptele întâmplate în satele Ciuci (Stâna de Mureş), Căptălani, Găbud şi Copand, fapte descrise de preotul Dimitrie Pop.11

 

NOŞLAC (Nagylak)

1.Văduva lui Ilie Morariu, Maria            — A murit în octombrie 1848; a fugit când secuii din Scaunul Arieşului au năvălit asupra Noşlacului pentru a-l prăda şi a-l arde, a fost ajunsă şi împuşcată în Capul Noşlacului de Jos

2.Varga Samoilă — Mort în octombrie 1848; năvălind ungurii şi asupra locuitorilor români i-au luat în câmp şi a fost împuşcat în hotare la Şumugi

3.Niculuţ Ioan — Mort în 1849, în Sâmbăta Paştelui; Oficialii Comitatului Albei de Jos l-au împuşcat la Ocnele Uioarei

4.Botezan Ioan — Mort în 1849 în săptămâna Paştilor ungureşti în Noşlac, ungurii săteni scoţându-l din casa sa seara, l-au dus la Mureş şi l-au împuşcat

5.Zugrav Vasilie — Mort în 1849, „pe vremea sapei”; ca om sărman, fugariu, ducându-se cu sapa la cucuruz prin Hopârta şi alte sate şi având şi o soră de la lucru a mers către Asinip, s-au omorât de ungurii asinipeni

6.Vaidasegan Obreja —  Mort în 1849 „în vremea secerei”; a fost omorât la Uioara „în deal la furci” prin împuşcare de Oficialii Comitatului

7.Bleoancă Toader —  A murit în 1849, în ajunul Bobotezei, când a fost ucis în hotarul Noşlacului prin maghiarii năvălitori asupra Salinelor imperiale ale Mureş Uioarei

8.Negrea Pavel — Mort în decembrie 1848 la Salinele Mici; fiind rănit în lagărul românesc a fost dus în Spitalul din Cetatea Belgradului, unde a şi murit

9.Manu Ioan  — Omorât în 1849 în săptămâna Paştilor ungureşti, când într-o seară ungurii săteni ducându-l la Mureş l-au împuşcat şi l-au „ţîpat în apă”

10.Luca George — Mort în aceleaşi împrejurări

11.Rusand Alexandu —            Omorât în 1849 în ajunul Bobotezei, când maghiarii năvălitori asupra Salinelor l-au împuşcat în hotarul Noşlacului

12.Oancă George — A murit în octombrie 1848; ungurii arieşeni năvălitori asupra Noşlacului spre a-l arde şi prăda, l-au împuşcat în luptă

13.Oancă Ioan — Mort în 1849 în săptămâna paştilor ungureşti; ungurii săteni într-o seară ducându-l la Mureş l-au împuşcat şi aruncat în apă

14.Coman Vasile — Mort în aceleaşi împrejurări

15.Suciu Login — A murit în 1849 după Paşti; prinzându-l ungurii în hotarul Turdaşului, ducându-l către Ocne, pe drum l-au împuşcat

16.Coman Pintea — A murit în 1849 „după secere”; ungurii din sat prinzându-l în Inoc, în drum către Uioara l-au împuşcat

17.Hărăstăşan Alexa —           Rănit în 1849 în ajunul Bobotezei; în hotarul Noşlacului ungurii arieşeni şi săteni năvălind asupra satului şi Salinelor Imperiale i-au tăiat mâna dreaptă

18.Roşca George — Omorât în octombrie 1848 în sat de către ungurii ce au aprins satul

19.Găbudean Andrei — Rănit în 1849 „pe vremea sapei” la Cetatea Belgradului, în luptă cu ungurii năvălitori asupra Cetăţii; împuşcat în picior

20.Lazăr Gedeon — Mort în 10 ianuarie 1849; împuşcat de către ungurii arieşeni şi săteni năvălitori spre a jefui şi a aprinde Noşlacul

21.Varga Mihail — A murit în 1849 „dupa seceră”, în temniţa Clujului

22.Spaniol Iacob — Rănit în octombrie 1848; în Noşlac, în lupta cu ungurii arieşeni ce au prădat satul „l-au chilăvit la mâna dreaptă, vătămându-i-se şi capu”

CIUCI (Csucs)

1.Grama Filip — Mort în 1849, în a treia săptămână după Paşti; la Salinele Uioarei, Oficialii Comitatului l-au judecat spre moarte „pentru aplecarea avută către Împăratul”

2.Anti Gyuszi — Mort în 1849, în a treia săptămână după Paşti; prinzându-l ungurii Kopandeni la Ocne, înainte de a-l duce în faţa judecătorilor oficiali maghiari, l-au împuşcat la Kopand

CĂPTĂLANI (Kaptalan)

1.Istrate Toader — Mort în 1849 în ajunul Bobotezei; ducându-se pe la Uioara către Sibiu, ostaşii unguri l-au împuşcat în hotarul Uioarei de Sus

2.Stoica Chirilă — Mort  în octombrie 1848; „fiind om vechiu, năvălind ungurii arieşeni asupra Noşlacului şi Căptălaniului l-au împuşcat în casa sa”

3.Misarăs Ioan — A murit în aceleaşi împrejurări

4.Stoica George — Mort în 1849 în ajunul Bobotezei; în hotarul Uioarei de Sus, mergând către Sibiu, a fost împuşcat de către ostaşii unguri. Era învăţătorul satului.

5.Vig Simion — Mort în februarie 1849; în hotarul Căptălaniului, maghiarii din Noşlac şi cei din Scaunul Arieşului l-au împuşcat

6.Todea Petru — Mort în octombrie 1848 în lupta cu maghiarii năvălitori în Noşlac şi Căptălani

COPAND

Pop Iosiv — Mort în 1849 în săptămâna Paştilor ungureşti la Ocnele Mureşului; „citat fiind de către oficialii Comitatului Albei de Jos la Uioara, fără a se judeca, într-o noapte a fost aruncat în Mureş”

GĂBUD

1.Rad Ilisie — Mort în octombrie 1848 în hotarul Noşlacului, în luptă cu maghiarii năvălitori spre a jefui şi a aprinde satele mureşene

2.Popa Ioan — Rănit în octombrie 1848 în hotarul Noşlacului, „ducând cele trebuincioase la doi fii ai săi, ce petrecea în lagăr la Noşlac ca să împedece năvălirea ungurilor, întorcându-se acasă, în drum i-au tăiat mâna stângă şi dreapta i-au chilăvit-o.” A fost învăţătorul satului.

Dintre cei care şi-au pierdut viaţa în mod dramatic cei mai mulţi au fost „oameni sărmani” sau „economi”. Găsim între ei însă şi dintre „cei de frunte” cantori şi dascăli ai satelor. Astfel, Lazăr Gedeon din Noşlac, împuşcat în 10 ianuarie 1848, era cantorul satului, Stoica George din Căptălani, omorât în ajunul Bobotezei din 1849, era învăţătorul satului, Pop Iosif din Copand, cantor, iar Popa Ioan din Găbud, „chilăvit” în timp ce ducea mâncare fiilor săi aflaţi în lagărul de la Noşlac pentru a apăra satul, era învăţător.

Închei acest studiu reiterând concluziile unui alt articol (vezi DACOROMANIA Nr.50, p.31).

Istoria trebuie scrisă fără ură şi părtinire, trebuie susţinută de dovezi pentru a păstra obiectivitatea celor relatate. Mesajul unor astfel de vremuri apăsătoare, pus sub semnul spaimelor şi al durerii nu trebuie uitat, dar nici repetat.                                  

 Prof. Pantilimon POPOVICI

 

BIBLIOGRAFIE

1 Bocşan Nicolae, Leu Valentin, Memorialistica revoluţiei de la 1848 în Transilvania, Cluj Napoca, 1988, p.184

2 Cosma Ela, Trei naţiuni, trei revoluţii în Transilvania la 1848 în volumul „Călător prin istorie”,Omagiu profesorului Liviu Maior, Cluj Napoca 2010, p.229

3 Marc Dorel, Participarea locuitorilor din zona Topliţei Mureşului Superior la Revoluţia din Transilvania (1848-1849); în Revista Bistriţei, XX, 2006, p.216

4 Idem, p.212

5 Bocşan Nicolae, Leu Valentin, Revoluţia de la 1848 în memorialistică, Cluj Napoca, 2000, p.342

6 A se vedea Repertoriul arheologic al judeţului Alba – redactori Vasile Moga şi Horia Ciugudean, Alba Iulia, 1995, p.129-131

7 Suciu, Coriolan – Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, vol.I, p.428-429

8 Îndrumător pastoral, vol. XXII, 208, p.132

9 Idem, p. 140

10 Arhivele din Alba Iulia, Fond Mitropolia Unită Română, Blaj, Consistoriu, dosar 105-110/1849

11 Idem