România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

   

O monografie de excepţie din ţinutul Hagi Curda

(Republica Moldova)

 

Harnicul, meticulosul Eminescu spunea: „Basarabia nu înseamnă decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara Ruşilor. Basarabia ni se dăduse pentru a indica rolul nostru la gurile Dunării şi tinereţea acelei fâşii de pământ era pentru noi o misiune europeană”.

De acolo, din Sudul Basarabiei de pe pământul acela sfânt scăldat de apele lacului Chital, de bălţile Dunării, sprijinite pe cerul albastru al unei patrii comune cândva, ne vine o carte – o monografie tulburătoare, un manuscris, al sângelui românesc pe care ruşii au încercat mereu şi încearcă să-l înece în suburbiile istoriei, care ne atenţionează că trebuie îndreptată o suferinţă strigătoare la cer: încercarea de a da uitării un pământ al comunităţii româneşti din sudul Basarabiei, despre care nu se mai pomeneşte aşa cum se face despre Republica Moldova, Nordul Bucovinei, Transnistria, un străvechi ţinut „rupt din sânul Moldovei de la est de Prut şi „dăruit” Ucrainei de către ocupaţii sovietici, la nici o lună după acea groaznică Săptămână Roşie” – cum afirmă istoricul literar, scriitorul Vlad  Pohilă. Şi cartea aceasta este semnată de Tudor Iordăchescu, fiu al satului Hagi Curdal (Camăşevca), judeţul Ismail, absolvent al Facultăţii de Economie a Institutului Agricol din Chişinău (1971), devenit după 1993 inspector fiscal în Ismail. Titlul ei: Hagi Curda (Comăşovca) un sat românesc din Basarabia istorică. Autorul proiectului, coordonator şi imagini, dr. Vasile Şoimaru. Apărută la Editura „Prometeu”, Chişinău, 2011, monografia este structurată pe 5 mari capitole: Imn satului, Argument de Vlad Pohilă, Fişe de istorie, Fiii satului, Nişte precizări necesare, Tradiţii şi obiceiuri – Iconografie. Monografia este o retrospectivă lucidă asupra unui areal românesc în care se întrepătrund deopotrivă dor, doină, fapte, virtuţi, dureri şi suferinţă, hărnicie şi speranţă, bogăţie şi desţărare, harta însăşi zbuciumată a gurilor Dunării ce păstrează mireasma năvălirilor romanilor, năvălirile tătare, turcii, ungurii, ruşii, dar mai ales respiraţia unui sat care astăzi are 3400 de locuitori, grădiniţă, şcoală medie cu limba de predare română, două parohii . subordonate – una Mitropoliei Odesei, alta Mitropoliei Basarabiei, o primărie, oficiu poştal – limba vorbită: româna. Peste toate respiraţiile româneşti, istorice, s-a abătut „prăpădul stalinist”, apoi „ucrainizarea” nesiguranţa contemporaneităţii, uitarea românească de dincoace de Prut, care devine din ce în ce mai apăsătoare. Satul Hagi Curda, ţinutul feeric de la Gurile Dunării ale cărei ferestre spre lume nu-s doar luciul bălţilor limpezi de linişte şi vânt ci mai ales tradiţiile şi obiceiurile ancestrale, frumoasa limbă română ce-o vorbim. Monografia, ca dăinuire istorică, este tulburătoare, cu nuanţe de lirism, cântece de dor şi jale, de cătănie şi vitejie, de aceea propunem Albei Iulie să se înfrăţească imediat cu această localitate – deocamdată, prin cultură, carte – bibliotecă judeţeană, spiritualitate. Este păcat de Dumnezeu să se înece în neşansă o asemenea comună înghesuită de peripeţiile unei autorităţi străine, ucrainiene. Felicitări lui Tudor Iordăchescu, Vlad Pohilă, Vasile Şoimaru, poeţilor, sătenilor creatori cuprinşi în carte. Ne-am hrănit cu lacrimă şi dor – un mulţumesc lui Ioan Străjan care mi-a facilitat întâlnirea cu această lume feerică a limbii române – Ţinutul Ismailului.

Studiem împreună cu Consiliul Judeţean Alba, posibilitatea ca Fundaţia „1 Decembrie 1948” şi publicaţia „Dacoromania” să putem tipări câteva numere despre acest ţinut hărţuit de intemperii.

Redăm în continuare rugămintea unui român sudbasarabean adresată către noi cei din Ţara Mamă:

"Avem nevoie de ajutor!

Din puţinele publicaţii din Ţară, care mai ajung şi pe la nou am făcut cunoştinţă cu acţiunile culturale ale asociaţiei ASTRA şi ale Despărţământului „Mihai Kogălniceanu” Iaşi legate strâns de destinele românilor din afara graniţelor Ţării.

Comunitatea românească din Sudul Basarabiei, aici la noi,. Se află pe cale de dispariţie. Că ne pierdem cu zile e puţin spus. Închipuiţi-vă că românul de la noi trebuie să umble tot timpul turchiluş, cu capul plecat. De-l ridici sus ţi se dă în cap. în unele cazuri eşti nevoit să mergi chiar târâş, de exemplu, dacă vrei să studiezi istoria adevărată a neamului românesc. Mai pe scurt, suntem sacrificaţi pentru că mai suflăm şi gândim româneşte.

Persoanele cu posturi de conducere, mai mari sau mai mici, intelectualii de etnie română nu mai nădăjduiesc să ajungă la vre-un luminiş în renaşterea naţională şi s-au predat legilor veneticilor. Mulţi dintre ei au devenit chiar adversari ai propriului popor.

Cu toate acestea, românii de pe la noi se mai zbat pentru Adevăr şi pentru Dreptate urmând cuvintele Domnului despre aceea că cel mai mare păcat al omului este când uiţi cine eşti şi că fiecare va veni în faţa Domnului împreună cu neamul său, la judecata finală.

Avem şi în regiunea Odesa organizaţii (societăţi) româneşti: în Erdec-Burunn, Asociaţia Naţional-Culturală „Basarabia”, în Babele, Sociatatea Ecologică „Ialpug”, la Tatar Bunar-Asciaţiunea Naţional Culturală „Valul lui Traian”. Ele însă sunt limitate în activitatea lor. Dacă fac ceva, fac separat: cine, ce, cât şi pe unde poate. Se întâmplă aşa fiindcă în sudul Basarabiei n-avem azi un ziar naţional care se ne unească într-un centru naţional românesc.

Ce-i drept, la Tatar Bunar apare Buletin Informativ „Valul lui Traian” al Asociaţiei de acolo. Apare din August 2011 cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni al Guvernului României (vă propun atenţiei numerele din decembrie 2011 şi ianuarie 2012). Dar acest buletin nu satisface cerinţele Sudului Basarabiei.

Avem nevoie de o publicaţie regională. Aceasta – şi din motivul că ziarul „Luceafărului”, editat la Odesa în „limba moldovenească” de către Asociaţia Moldovenilor din Ucraina, este plin din număr în număr, de materiale cu caracter antiromânesc. Prin ele se face o propagandă antiromânească necruţătoare printre fraţii noştri, în special printre elevii de şcoală.

Iată de ce mă adresez dumneavoastră, cu o adâncă şi izvorâtă din suflet rugăminte. Sper ca prin „Revista Română”, pe care o editaţi să pătrundă în inima ţării, în inimile tuturor românilor de dincolo, adevărata situaţie de astăzi a românului sudbasarabean, îngenuncheat şi înjosit. Totodată trec cu gândul pe la oamenii avuţi din ţară, care au suflet mare şi credinţă în Cel de Sus, rugându-i şi propunându-le să jertfească din veniturile lor cât îi lasă inima pentru a-i salva pe fraţii lor sudbasarabeni, sortiţi de venetici pierzaniei. Nu cer de pomană!

Ajutor cer! Ajutor pentru un ziar de-al nostru, românesc, care să spună adevărul şi să ne unească pe noi, românii din Sudul Basarabiei, câţi a mai rămas...”

Cu bine,                    Prof. Ioan de ALBA IULIA