Profesorul nostru - ŞTEFAN MUNTEANU

 (18 aprilie 1920 — 7 martie 2012)

 

 Timişoara, 9 martie 2012. Cimitirul din Calea Şagului, capela ortodoxă.

Conducem pe ultimul drum pe cel care a fost savantul, prof.univ.dr. ŞTEFAN MUNTEANU. PROFESORUL NOSTRU! Da, a fost multor generaţii de elevi ai liceului „ Mihai Viteazul” (azi Colegiul naţional „Horea, Cloşca şi Crişan”) din Alba Iulia, profesorul de Limba şi Literatura Română. Nu uit că la rugămintea mea , PROFESORUL ne-a scris un cuvânt de salut promoţiei de elevi 1957, la cea de a 45 –a aniversare, publicat în ziarul „Unirea” din Alba Iulia, la 23 august 2002 sub titlul „SUNT MÂNDRU CĂ AM FOST PROFESOR LA ACEST LICEU”.

 Îl redau în întregime:

„Iubiţi absolvenţi ai promoţiei 1957. Regret că nu pot participa la întâlnirea de acum , din motive pe care cred că le bănuiţi. Dacă nu, vă spun atunci că de o bucată de vreme ,drumul până la Alba Iulia s-a făcut pentru mine mai lung şi mai greu de suportat decât altă dată. Aş vrea ca aceasta să fie ca o simplă impresie numai; dar probabil că nu este, dacă mă apuc să scormonesc lucrurile mai la rădăcină. Aţi înţeles ce vreau să spun. Vă mulţumesc însă pentru invitaţia ce mi-aţi adresat-o şi vă trimit câteva „cuvinte” de salut, avându-l ca „mesager” pe colonel şi istoric totodată, dar care a rămas pentru mine tot elevul Constantin Gomboş. (Ne-am trezit de mulţi ani, timişoreni amândoi, dar vă asigurăm că am rămas, cu inima, tot în Alba Iulia). Mă bucur că păstraţi tradiţia de a vă revedea periodic. Este aceasta un semn de solidaritate colegială şi prietenească, în ciuda anilor ce s-au scurs şi a distanţelor ce vă despart pe mulţi dintre cei care, cândva, aţi fost mereu împreună. Refaceţi în felul acesta, prin contacte şi amintiri , o dimensiune a vieţii, rămasă mult în urmă, pentru voi ca şi pentru noi, foştii voştri profesori. Ne întoarcem astfel, în asemenea ocazii pentru câteva ceasuri în ceea ce a devenit trecutul nostru şi al fiecăruia dintre noi în parte. Îl retrăim în aceste împrejurări laolaltă, cei care am rămas, celorlalţi, răpuşi prea de vreme, să le închinăm un gând de neuitat şi pioasă aducere aminte. Retrăim, zic, dar într-o altă lumină, o parte din viaţa noastră comună, căci întoarcerea spre ceea ce a fost şi ce am fost este o necesitate sufletească de a ne reîntâlni, măcar din când în când , cu anii din care s-au alcătuit şi din care se ţese neştiută şi implacabilă existenţa noastră. Căci trecutul, spunea cineva, este a doua inimă care bate în noi..

Mărturisesc, şi n-o fac pentru prima dată, CĂ SUNT MÂNDRU CĂ AM FOST PROFESOR LA ACEST liceu în care v-aţi făcut studiile, iar cel care vi se adresează , ucenicia. Am întâlnit aici profesori mai vechi, de mare prestigiu, de la care am avut ce învăţa; şi tot aici am legat prietenii trainice cu cei din generaţia mea, sentimente calde şi durabile până azi. Dar pe lângă acestea, v-am întâlnit şi pe voi, cărora vă mulţumesc , şi tot astfel celorlalte serii, căci voi aţi contribuit, fără s-o ştiţi, la crearea stării de încredere de care are nevoie un profesor dedicat unei profesiuni dificile, delicate şi încărcate de răspundere morală. Parcă vă văd: serioşi dincolo de micile năzdrăvănii ale vârstei - altminteri n-aţi fi fost, cum n-am fi fost şi noi copii, dar uitasem adeseori acest lucru respectuoşi, cu bun simţ, atribute cu care se vedea că veneaţi „de acasă” - nu ştiu să-mi fi creat ca diriginte, o vreme, dar şi altor colegi „probleme”, cum se spune acum. Nu exagerez că nu am dreptul la vârsta asta să nu recunosc o realitate, ci am datoria s-o spun şi mă bucur că v-o pot spune. Vă doresc să aveţi parte de sănătate, alături de familie, copii şi nepoţi. Şi să vă întâlniţi din nou teferi şi cât mai curând. FIINDCĂ TIMPUL NU ARE RĂBDARE…” Ştefan Munteanu, Timişoara, 18 august 2002.

Şi-a iubit elevii, ne-a învăţat carte, respectul pentru cuvântul scris şi rostit, pentru a avea o comportare demnă în societate şi mai ales, dragostea pentru înaintaşi, care ne-au lăsat o limbă ca „un fagure de miere” dar şi un tezaur literar, pe care orice generaţie de români, are obligaţia morală de a o cunoaşte şi păstra ca pe o comoară a spiritualităţii româneşti şi universale.

Cu o ţinută demnă, regală, totdeauna să poată fi luat drept model, orele ţinute de acesta ne-au rămas pentru vecie în conştiinţă şi inimi. Mai ales cele despre Eminescu.

Să ni-l reamintim ca om şi savant: S-a născut la 18 aprilie 1920 în frumoasa aşezare Plaiul Cosminului, Cernăuţi. După absolvirea Facultăţii de Litere , secţia filologie clasică , la Universitatea „A.I.Cuza” din Iaşi şi-a început cariera didactică la Liceul „ E.Hurmuzachi” din Rădăuţi , apoi, la Liceul „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, unde a fost şi director între anii 1957-1960. Cadru didactic universitar la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, a urcat toate treptele universitare. A fost primul doctor în filologie al Universităţii ( 1968) cu teza „ Probleme ale cercetării stilului. Cu specială privire la expresivitatea poetică”-coordonator, prof. univ. dr. docent Gh. Ivănescu, membru corespondent al Academiei Române. Între anii 1969-1971 a fost prorector al Universităţii din Timişoara iar între anii 1974-1978 a fost profesor invitat la Universitatea din Viena. A conferenţiat şi la Universităţile din Salzburg şi Innsbruck. A fost conducător de doctoranzi. Din 1972 a fost şi preşedintele filialei Timişoara a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România.

Opera sa ştiinţifică şi literară cuprinde 14 cărţi (4 în colaborare), 174 de studii, articole şi recenzii, 9 cursuri universitare (4 în colaborare), 12 lucrări literare (memorialistică, traduceri etc), două volume îngrijite. A fost distins cu premii (unul din partea Academiei Române) şi ordine de Stat. Primăria şi Consiliul local Alba Iulia i-au acordat Diploma de Excelenţă în anii 2006 şi 2010 iar Senatul Universităţii de Vest din Timişoara, la 17 aprilie 2010 i-a acordat Medalia Jubiliară şi Diploma „Opera Omnia” , la împlinirea a 90 de ani de viaţă.

Câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut:

- Ieronim Munteanu - „Ştefan Munteanu, profesorul, a unit competenţa profesională cu multă ştiinţă de carte dăruită generos învăţăceilor, cu respectul pentru personalitatea fiecăruia” ( Chipuri în oglindă, Alba Iulia, 1999, pag. 93).

- Draga Radu:- „O viaţă intensă, împărţită între aula universitară şi cărţile de pe masa de lucru. O personalitate de largă anvergură, un nume de notorietate cunoscut şi recunoscut al elitei noastre academice. Dar, mai presus de toate, un OM. Un om de mare discreţie, pe care îl poţi doar întrezări sau intui” (Analele Universităţii Timişoara,LVIII, 2010, pag. 17).

- Prof.univ.dr. Vasile D. Ţâra, mulţi ani asistent şi colaborator al profesorului : - Întruchipând deopotrivă savantul şi dascălul în cel mai cuprinzător înţeles al acestor cuvinte, profesorul Ştefan Munteanu a împus la Timişoara modelul universitarului sobru şi integru, drept şi demn, exigent faţă de sine însuşi, dar şi faţă de studenţi, doctoranzi ori colegi şi colaboratori. Roadele impresionante ale muncii desfăşurate de-a lungul a peste şase decenii în folosul învăţământului , al culturii şi al lingvisticii româneşti se văd astăzi deopotrivă în opera ştiinţifică şi literară a Domniei Sale şi în numărul mare de elevi şi colaboratori care îl admiră şi îl urmează”( AUT, XLVIII, pag.16).

- Mă număr printre elevii dânsului. L-am admirat şi stimat ca pe cel care m-a învăţat corect limba şi literatura română, care mi-a insuflat dragostea şi respectul pentru acestea. La Timişoara, l-am vizitat adesea, acolo, în apartamentul de la etajul IV, de pe strada L. Beethoven, de lângă Parcul Copiilor. Dialogul era formidabil cu MAESTRUL MEU. Pornea de la Tucidide, trecând la filozofii germani Kant , Schopenhauer, Nietzsche, apoi la enciclo-pediştii francezi (era o carte deschisă pentru mine), încheind cu Constantin Noica şi aprecierile acestuia asupra operei eminesciene. Îl ascultam fascinat la un pahar de vin de Târnave, completat cu delicioasele prăjituri ca la Abrud ale doamnei Livia, distinsa sa soţie. Nici nu ştiam cum trece timpul. De fiecare dată îmi îmbogăţeam bagajul spiritual şi de cultură generală, deveneam mai profund în analiza unor fenomene şi evenimente istorice. Îi plăcea scrierile mele de istorie. Mă urmărea şi la televizor în emisiunile de istorie. Eram mândru că fostul meu PROFESOR mă apreciază cu atâta căldură. Pe volumul Domniei Sale „Scrisori din Vindobona” (Ed. Mirton, Timişoara, 2002) acesta va scrie : „Colonelului şi istoricului Constantin Gomboş, iar pentru autorul acestei cărţi, fostului elev, C. Gomboş, cu afectuoasă preţuire pentru” neastâmpărul lui cultural şi patriotic”, Ştefan Munteanu, 15 august 2002.

Acolo, în cimitir, unul dintre foştii săi studenţi dragi, ajuns azi un cărturar vestit al Banatului, mă refer la prof. dr. Simion Dănilă ( locuieşte în comuna Belinţ şi este cel mai bun traducător al operei filozofului german Fr. Nietzsche, recunoscut peste hotare , înclusiv de Academia Germană, deşi a învăţat limba germană la facultate cu sprijinul domnului profesor Ştefan Munteanu) ştiind că i-am fost elev îmi spune: „Ei , dragă Gomboş, cine o să-ţi mai spună de acum încolo „mon colonel” ?! Aşa îi plăcea să-mi spună PROFESORUL.

S-a înălţat la Ceruri un mare cărturar român. Vorba fostului nostru profesor de chimie din liceul albaiulian, Avram Răşinaru, prieten al marelui dispărut, la întâlnirea de 30 de ani de la absolvire, „Chimia pământului, dragii mei foşti elevi, îşi face datoria. Toţi vom trece , mai devreme sau mai târziu, prin această etapă a vieţii. Din pământ am venit şi în pământ ne întoarcem. Oale şi ulcele”.

Da! Este adevărat”! Dar când laşi în urma ta o operă ştiinţifică şi amintirea unui OM de mare probitate ştiinţifică şi morală, model de ţinută şi respect pentru limba şi literatura română şi cultura universală, urmaşilor de bună credinţă,ne pare nespus de rău.

Nu vă vom uita, DOMNULE PROFESOR!, Bunul Dumnezeu să vă primească în Împărăţia Sa!

 ADIO, DOMNULE

      PROFESOR ŞTEFAN MUNTEANU!

 

Constantin GOMBOŞ