România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

 

SATUL ROMÂNESC, ÎNTRE TRADIŢIE ŞI GLOBALIZARE

 

 Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate. Între ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică” spunea Lucian Blaga. Integrându-o în ansamblul sistemului său filozofic, Blaga consideră cultura satului românesc ca o fundamentală matrice stilistică din care se poate dezvolta cultura majoră a poporului român.

În prefaţa la volumul său  Amintiri şi gânduri…, Henri H. Stahl afirmă că „Tradiţia trebuie considerată ca un punct obligatoriu de pornire, după cum şi depăşirea ei, calea necesară oricărui progres. Cu condiţia ca din tradiţie să se scoată o învăţătură, în dublul sens al cuvântului: „învăţătură”, ca acumulare de cunoştinţe şi informaţii, dar şi ca „învăţătură de minte”, căpătată pe urma unor experienţe din care poţi afla ce anume se cade a fi continuat şi ce trebuie părăsit, din tot ce s-a făcut altădată.”

După 1989 toţi ne aşteptam la o schimbare în bine a societăţii româneşti. Puţini sunt însă cei care s-au aşteptat sau ar fi dorit ca tranziţia să fie către o criză şi nu către o revenire la normal a societăţii româneşti. Desigur, nu ne referim doar la criza economică în care ne aflăm; poate nici la tranziţia către o nouă era, cea a globalizării, deşi şi acestea îşi pun o amprentă decisivă asupra evoluţiei culturii populare, a tradiţiilor şi mentalităţii oamenilor vis-a-vis de valorile tradiţionale. Cum mai putem defini, aşadar, astăzi, tradiţia? În ce măsură mai este ea reprezentativă pentru o anumită comunitate sau relevantă pentru recunoaşterea identităţii acesteia? Ce este astăzi mai important: specificul comunităţii respective sau modul în care aceasta a ştiut să-şi împroprieze ori să adapteze implanturile culturale?

          În concepţia şcolii româneşti de sociologie, prin reprezentanţii ei de marcă (E. Bernea, H.H. Stahl ş.a.) civilizaţia nu este şi nu poate fi numai de tip citadin. “Cine îndreptăţeşte calificarea unică de civilizat dată omului din oraşe?” – se întreba acum câteva decenii Ernest Bernea . “O valoare proprie, un ideal politic sau material? Dar dacă satul are puncte de sprijin mai bogate pentru a fi socotit civilizat? Şi le are, desigur. Satul reprezintă civilizaţia românească.” Privind comparativ aceste două civilizaţii, putem înţelege, fără să cădem în greşeală, caracterul european, ca să nu spunem internaţional, al celei dintâi şi autenticitatea românească a celei de-a doua. Aceasta pentru că, afirma Bernea,  „civilizaţia oraşelor noastre este de dată recentă şi în raport cu datele aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în curs de realizare, iar civilizaţia satelor noastre este străveche, este originară, plămădită odată cu neamul acesta şi deplin realizată.”

Aceeaşi idee o regăsim la H.H. Stahl care spune că: “O deosebire esenţială între viaţa orăşenească şi aceea a satului consistă în faptul că la sat nu există persoane depozitare a toată cultura sătească, ci depozitară e însăşi obştia. Atunci când, de pildă, se întâmplă în viaţa satului un eveniment deosebit, naştere, moarte, nuntă etc., nimeni nu ar putea să-ţi spună ce anume se va întâmpla ca reacţie din partea obştiei. Ci aici există o mentalitate colectivă, în care fiecare om în parte, ştiind câte ceva, face gesturile care se cad, obştia închegându-se firesc, cu fiecare prilej nou. Dar închegarea aceasta se face pe temeiul unei memorii sociale deosebit de atente, aşa cum numai civilizaţiile de bază, de tradiţie orală o pot avea. Un fond străvechi există deci, pentru întreaga noastră ţărănime.(…) În gândurile lor despre moarte, despre viaţă, despre puterile nevăzute, bune şi rele, care ne stau deasupra, despre chipul în care să se poarte oamenii unii cu alţii înăuntrul familiilor şi de la familie la familie, toţi ţăranii noştri se arată părtaşi la aceeaşi veche civilizaţie.”

Civilizaţia română sătească marca, pe harta Europei, un spaţiu particular, ea  reprezentând “prin realizarea sa deplină, un centru de iradiere în centrul şi sud-estul Europei, din Nistru până în Adriatica şi din Carpaţii nordici până în Câmpia Tesaliei”, aşa cum considera Bernea. Distrugerea acestei civilizaţii a însemnat reculul influenţei culturale româneşti în spaţiul european şi vulnerabilizarea întregii arii geopolitice, al cărei centru era, în faţa expansiunii pseudo-culturii globale citadine care a devorat autenticitatea de substrat a societăţilor occidentale.

De aceea se impune o a doua întrebare majoră: mai putem vorbi astăzi despre spiritualitatea şi cultura autohtonă?

Vorbind despre fenomenul globalizării, Anthony Giddens considera că este o consecinţă a “distanţării timpului de spaţiu”, “a spaţiului de loc” şi a “de-contextualizării relaţiilor sociale”, adică a unei modificări în percepţia subiectivă asupra lumii. Nu atât lumea s-a schimbat, cât mai ales omul . Civilizaţia română sătească a fost uitată de o societate care pare a nu fi ştiut că ea a existat vreodată.

Civilizaţia citadină, cu fundamentul ei ideatic specific, îmbracă astăzi forma “culturii globale”, care este o “cultura fără memorie”. “Sensul oraşului mondial, afirma Nichifor Crainic, este sleirea tuturor posibilităţilor culturale, sterilitatea chiar fizică a omului, a omului rămas fără metafizică.”

      Societatea românească a fost rapid sedusă şi abandonată consumului. În cartea sa, Societatea de consum. Mituri şi structuri , Jean Baudrillard vorbeşte despre mutaţiile survenite în ecologia speciei umane: „La drept vorbind, oamenii care duc o viaţă opulentă nu mai sunt înconjuraţi, ca până acum, de alţi oameni, ci de OBIECTE. În relaţiile lor zilnice nu-i mai au parteneri pe semenii lor, ci primesc şi manipulează din ce în ce mai mult, conform statisticilor, bunuri şi mesaje, începând cu organizarea domestică extrem de complexă, cu zecile ei de sclavi tehnici, „mobilierul urban” cu întregul arsenal propriu-zis de comunicaţii şi activităţi profesionale, până la spectacolul perpetuu al celebrării obiectului în publicitate…”

Ce să faci cu toate aceste sisteme de comunicare globală, cu aceste sisteme computerizate, cu toată aceeastă mass-media, dacă nimic din ce vehiculează ele şi din modul pe care-l imprimă ele vieţii noastre cotidiene nu pare să conţină o umbră de răspuns măcar dat spaimelor noastre, nostalgiilor care ne traversează, pierderilor şi morţii?

      Ar trebui să numim civilizaţie nu doar ceea ce presupune confort material, ci, mai ales, ceea ce denotă valori spirituale, putere creatoare, funcţie morală.

      Folclorul românesc oferă răspunsuri la întrebări cardinale pe care omul, cu mintea şi cu simţirea lui, le-a pus asupra existenţei. Arhitectura ţărănească a creat suficiente date pentru a întemeia un stil. Arta decorativă tăinuieşte sensuri profunde şi originale. Bisericile de lemn din Maramureş sunt considerate de către specialiştii străini printre cele mai valoroase monumente de artă ţărănească din lume. Filosofia ţărănească are adâncimi şi subtilităţi care izvorăsc din marile adevăruri ale sufletului omenesc.

      În Cuvântul inaugural rostit cu ocazia primirii titlului academic de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca la 7 decembrie 2011, intitulat Satul românesc între tradiţie, supravieţuire şi speranţă, Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, spunea: „Satul nostru românesc a tezaurizat o mulţime de valori spirituale, morale şi culturale care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea însă într-o nostalgie a repetiţiei trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic, cât şi spiritual. Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică şi abandonare practică, între identitate tradiţională şi supravieţuire precară.”

Satul e atemporal, spunea Lucian Blaga în memorabilul său discurs de recepţie la Academia Română. „Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum sie-şi suficient. El n-are nevoie, spune în continuare Lucian Blaga, decât de pământul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul.”

Avem un orizont sufletesc al nostru şi demersurile de a readuce în actualitate tradiţiile uitate vin din convingerea că, apropiindu-ne de cultura populară, vom descoperi ceea ce ne aparţine în chip esenţial.

Felicia COLDA