România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

 

ADA-KALEH

-ţinut de basm cu un destin nedrept –

- întoarcere în timp –

 

Insula Ada-Kaleh se afla în aval de Orşova, la o aruncătură de privire cum te uitai de pe faleza sau de pe splaiul Regina Măria. Cum te uitai de pe mal, din dreptul ei, ţi se părea că o cuprinzi cu mâna.

Cândva, poartă şi zid între lumi, cândva cetate imperială de hotar pentru care s-au bătut sultanii şi împăraţii.

În cele din urmă, un creuzet cu ziduri îmbibate paroxistic de istorii şi mituri, seducţii şi refugii în aceeaşi gradină, Semiramida peste umbre şi hrube, un stil, pelerinaj pe un târâm acum sub ape, despre care vorbim şi scriem tocmai pentru că nu se mai vede.

Un cult al insulei l-au avut şi dacii, după cum Dunărea era pentru ei un fluviu sacru. Geţii locuiau pe malurile Dunării, dar şi pe insulele Golu, Simian, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare. În timpul războaielor medievale numai Ada-Kaleh a fost ochită de beligeranţi spre a i se da un rol istoric de cetate-hotar între cele două lumi: creştină şi musulmană.

Cetatea din insulă a fost construită de austrieci, rămânând peste alte veacuri un simbol istoric, pe lângă cel geografic, insular şi mirific, un curriculum vitae complex, de la ancestral la... post mortem, de la sacru la artificial. Herodot a trecut Dunărea i-a cunoscut pe geţii-begeţi ce locuiau în insula, care se numea pe atunci Cyraunis. Apoi au venit romanii şi apoi goţii, vizigoţii, avarii, hunii şi mai apoi turcii şi austriecii. Cei care au fortificat-o şi au locuit-o i-au pus mereu nume poate după felul cum insula respira printre ziduri şi cazemate, printre legende şi singurătăţi. Ada-Kaleh, în traducere “Insula Cetate”, zace acum înecată şi ruinată de sistemul comunist care a ridicat apele Dunării ca să producă electricitate.

SELIM BABA HOUZDREF - figura legendara a insulei.

Dintotdeauna îmi dorisem să vizitez frumoasa insulă Ada-Kaleh, unde locuiau doar turci urmaşi ai cuceritorilor otomani, dar mai ales pentru a vedea cetatea construită pe întreaga insulă, prăvăliile, spre a gusta celebrul rahat “Locum Favorita Sultanului” sau pentru a fuma ţigările cu tutun egiptean produse de fabrica de ţigarete “Musulmana”.

Aveam un prieten bun din copilărie la Turnu-Severin, profesor de sport la un liceu de acolo, pe care 1-am contactat şi i-am spus că aş dori să vizitez insula. După amabilităţile de rigoare şi amintiri frugale din copilărie, prietenul meu îmi zise:

- Vrei doar să vizitezi aşa... turistic, sau vrei să trăieşti puţin atmosfera orientală de acolo?

- Păi... am răspuns puţin nedumerit, şi una, şi cealaltă.

- Ei, atunci am să-l rog pe colegul meu profesorul Ismail Ifter, care e născut pe insulă, crescut acolo, dar acum locuieşte în Drobeta-Turnu Severin, să meargă cu noi.

A doua zi de dimineaţa, am pornit toţi trei cu o maşină spre Orşova, pentru a prinde prima cursă, ce traversa Dunărea către Ada-Kaleh.

După câteva manevre, vaporaşul se desprinse de malul românesc şi începu să înainteze către mijlocul fluviului. Vântul se cam înteţise nervos şi făcea ca apa să fie agitată, iar plutirea vasului a fost un pic incomodată de valurile ce începuseră a se încreţi. După ce ocolirăm fortăreaţa, am acostat în mijlocul ostrovului, la debarcader.

La sugestia amicului meu, am luat o limonadă, iar de pe terasa micului, dar cochetului restaurant “portuar”, am admirat frumoasa panoramă ce ni se oferea asupra Orşovei şi a malului românesc al Dunării. După un răstimp, ne îndreptam printr-o impunătoare poartă de acces (una din cele şase) pe strada principală (prin centrul cetăţii) către geamie (amenajată în clădirea fostului comandament austriac al fortificaţiei). De o parte şi de alta a acestei străduţe, pavată cu cărămidă roşie în cant, în faţa cafenelelor sau a prăvălioarelor cu dulciuri, şerbeturi, ţigarete, suveniruri sau covoare, venerabili osmanlâi cu ciubucurile pufăinde stau cu picioarele încrucişate şi te primesc cu “Osgheldi” făcându-ne complimente, aducând mâna la gură şi la frunte. Politicoşi, şi noi, de asemenea, nu ne-am lăsat mai prejos în a le răspunde întocmai la gesturile lor de bună venire.

Cunoştinţa noastră, turc ada-kalehz adevărat, începu prin a ne prezenta pe cei de lângă care treceam:

- Dl Ismail Turkan, proprietar de cafenea şi cofetărie, dl Niazi Suliman, magazin de suveniruri, covoare şi cafenea, Ahmet Bairam, tutungiu şi suveniruri.

Iată-ne la fabrica de ţigarete “ADA-KALEH” a societăţii “MUSULMANA”, ce funcţionează în două clădiri: depozitul de tutun, în fosta pulberărie, aflată într-unul din bastioane, iar manufactura, într-o fostă cazarmă a fortăreţei.

Frumos expuse şi viu colorate se înfăţişează pachetele de ţigări “BAFRA”, “SAMSUN”, “ALI KADRT”, în cutii a 100 de bucăţi, “PASA”, “HAREM” , “4 MAI” , “SMYRNA” , “SULTAN” sau “CABINET” superlong (12 cm).

- La capătul străzii ajungem în BAZAR, zise Ismail şi cam cu asta se încheie “centrul”, unde sunt cinematograful şi două cârciumioare-cafenea, una a lui Hamdi Halim, cu un uşor iz european, şi a doua

este a lui Selim Baba Houzdref.

- Ce ar mai fi de văzut în afară de “zona comercială”, pe care tocmai am trecut-o în revistă?, l-am întrebat pe Ismail, ghidul nostru.

Acesta zâmbi misterios în colţul gurii şi apucă pe o alee îngustă.

După câteva zeci de paşi, ni se înfăţişa cetatea medievală în ansamblul ei, cu zidurile împrejmuitoare ce îmbracă insula în întregime, bastioanele, unde se mai văd amplasamentele tunurilor ce străjuiau cursul Dunării, perspectiva formidabilă asupra ambelor maluri ale fluviului. Trecem apoi prin cimitirul musulman, pe la căsuţa modestă a sfanţului Mişkin Baba şi în final vizităm geamia, unde admirăm covorul dăruit de sultanul Abdul al II-lea în 1904.

-  Ascultă, Ismail, l-am întrebat contrariat, dar nu este umezeală în subteranele astea?

- Nu peste tot, răspunse el în timp ce ne întorceam spre centru, sunt anumite locuri perfecte, unde se păstrează zăpada şi vara, sunt cam 2 km de catacombe, unele au apă, dar altele păstrează temperatura constantă, fiind perfect uscate. Vezi bine că sunt şi case. De altfel, tutunul pentru ţigarete se păstrează bine 2 ani în hrubele astea înainte de preparare.

Privind mai atent, într-adevăr, casele, prăvăliile, cafenelele cu 3-4 mese sunt amenajate prin zidărit în arcadele ce sprijină platoul pentru artilerie al cetăţii şi pe care sunt, de asemenea, case.

- Aferim, Selim Baba, zise Ismail, trecând pragul cafenelei lui Selim.

După ce schimbară între ei câteva fraze în turceşte, cei doi se întoarseră către noi şi cu o faţă radioasă, încadrată de o barbă respectabilă, Selim Baba ne pofteşte să intrăm:

- Pofteam, efendi başkan, pofteam, spuse mieros Selim Baba, cinstiţi casa lui Selim.

- Aferim, efendi Selim, aferim şi mulţumim că ne-ai primit.

Casa cu prispă şi foişor, ca orice casă de turc respectabil, avea încăperi separate: selamlâcul - pentru bărbaţi şi haremlicul - pentru femei. De, asemenea, o baie rituală, divanul, covoare, vase cu flori.

Suntem invitaţi să luăm loc pe o canapea confortabilă, în colţar, iar măsuţa cu rotile este adusă în dreptul nostru spre a fi cât mai plăcut ritualul ospăţului ce avea să vină.

În răcoarea plăcută din casă, încep să se depene amintiri din trecut: vremea austriecilor, dar şi când Tudor Vladimirescu a cucerit insula, apoi independenţa, Primul Război Mondial, Regele Carol şi alte poveşti frumoase, precum cea a sfanţului Mişkin Baba, descendent din dinastia Samanizilor din Bahara, ce a plecat de acasă în urma unui vis. spre a găsi Insula sfântă şi a găsit-o, stabilindu-se aici şi făcând minuni: prevestind întâmplări, vindecând bolnavi, sfătuind oameni aflaţi la cumpăna unor decizii de viaţă etc., istorisiri misterioase legate de farmecul inegalabil şi unic al acestei oaze de Orient de la Cataractele Dunării.

- Bre, ghiaur (măi, române), zise deodată gazda noastră, smulgându-ne din lumea timpurilor trecute, umblat toată ziua, povestit, vorbit, văzut, da ceva mâncat voi?

- Păi, nu prea, moş Selime, o dăm noi pe o valahă neaoşă, nu prea, căci am vizitat frumoasa dumneavoastră insulă şi am tot gustat îngheţată, halva, şerbet, dar de mâncat ceva ca lumea, nu prea.

- Bre, ghiaur, eu plăcut la voi, adevăr vorbit, foame estem. Nazie, femeia mea, făcut la voi pasăre jupuit şi fript, puneam nuci, stafide, mere şi asortam mirodenii. Bre, ghiaur, te lingi pe degete, bre, ghiaur, bre.

Trebuie să vă mai spun că pe insulă (care, de altfel, avea o lungime de doar 1,7 km şi 500 m lăţime şi circa 600 de locuitori) nu erau porci, ci doar câteva oi, una-două vaci, iar în rest, găini şi raţe.

Selim Baba era vestit pe malurile Dunării atât pe malul românesc, cât şi pe cel sârbesc. Turiştii care veneau cu vapoarele de curse regulate cu acostarea la Ada-Kaleh călcau pragul cârciumii sale, unde se puteau delecta cu tot felul de specialităţi rafinate de peşte cum ar fi: somnul cu legume, rulouri de şalău cu mac, şalău prăjit cu sos de lămâie, pătrunjel, ciuperci şi unt, sardele în ulei amestecat cu piper şi zeamă de lămâie, chefal afumat, icre proaspete, păstrăvi rasol (din apele Cernei) muiaţi în ulei, ca să nu mai spun de crapul umplut cu stafide şi cu ciuperci sau de morunul preparat cu măsline şi foi de dafin. La toate astea se adăugau specialităţile din carne de pasăre (pui sau raţă), după care veneau deserturile din minunate creme şi dulciuri pe care numai ei, locuitorii Ada-Kaleh-ului ştiau să le prepare.

Selim Baba era un conservator înverşunat, gătea numai după reţete tradiţionale, cu subtilităţi numai de el ştiute, în tigăi, tăvi şi oale de zeci de ani, gustul bucatelor sale fiind de-a dreptul fermecător.

În timp ce Ismail şi moş Selim s-au dus în pivniţă să aleagă vinul potrivit, eu m-am strecurat în bucătărie, să văd ce pregăteşte Nazie, soţia lui Selim.

Pe barba lui Mahomed profetul! Ce miresme, ce culori, bietele papile gustative suferă pofticios, ca să nu mai vorbesc de nas: pui ada-kalehz cu miez de nucă, usturoi şi boia iute, pui cu nucă, mere şi curmale, pui cu ciuperci, caşcaval, stafide, măsline şi pătrunjel,

După ce toate aceste bucate din poveste au fost puse pe masă şi după ce le-am cinstit cum se cuvine, Selim Baba ne pofti în grădina din spatele casei, la umbra zidurilor răcoroase, printre smochini şi piersici, la o cafea şi o ţigară “CABINET”, aromată, din tutun egiptean, asortate cu un lichior fin din fructe.

Către seară, ne luăm rămas-bun de Selim Baba şi ne îndreptăm alene spre malul Dunării, pe aleea parcului cu chiparoşi şi măslini ce şerpuieşte prin cetate şi pe mal, până la debarcader.

Cu regret ne suim pe vaporaşul de seară ce face traversarea spre Orşova.

Dr. Ing. Mihai LICURICI