România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

 

Adrian Păunescu şi chemarea Transilvaniei

 

 

„De n-aş fi om,

aş vrea să fiu

un tricolor

uitat în Munţii Apuseni”(Adrian Păunescu)

S-a născut ca să cânte măreţia, să-şi declame sentimentele, să se revolte în faţa nedreptăţii, să condamne strâmbătatea. S-a născut în Basarabia, a copilărit în Oltenia, a străbătut Transilvania şi a poposit în Bucureşti. Aşa, Dumnezeu l-a zidit român şi i-a dat bogata zestre de a cânta. Cântarea,  în care, înainte de toate ale vieţii, triumfă, în toate nuanţele simţirii, ţara, istoria ei, oamenii ei. Acolo, în vibrant stih latin, arde candela altarului transilvan. Ca un tribun înaripat, vorbeşte în numele neamului său, concentrând toată zbaterea timpului: „Avem o istorie în suflete – refuzând atentatul pieirii”(Masa noastră), auzind cum ecoul istoriei este păstrat şi trimis  în eter de „Clopotul Reîntregirii”: „Când clopotul răsună la început de iarnă,/Istoria din sine pe ţară o răstoarnă... Dureri şi biruinţe s-au regăsit într-însul/Şi ce-am uitat cu vorba noi n-am uitat cu plânsul”.

La chemarea Transilvaniei, tumultuosul poet Adrian Păunescu se înregimentează în exodul spre „Mecca noastră”, unde rosteşte slujba iubirii de ţară, cântă osanale eroilor neamului, intonează psalmii trecutului dureros.

„ Din Catedrala Albei  protestez                              

contra acelora care ne-au rupt

şi-aud plângând o ţară dedesubt

pe psalmii care leagă-acelaşi crez.

 

Sunt ca o limbă, vreau să urc să bat

în Catedrala Re-ntregirii azi,

să se deştepte neamul meu viteaz

sub clopotul cu dangăt sugrumat” (Clopotul Reîntregirii)

La chemarea Transilvaniei, străbate spaţiul spre cimitirele ororii din Ip şi Treznea, unde, îngenunchiat în pioşenie, clocoteşte de durere şi revoltă:

Şi de-aş tăcea, m-aş auzi ţipând

Despre această moarte fără chip,

Despre această trecere-n nisip

A vulturilor fără de aripi,

Despre mormântul straniu de la Ip.

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Şi sângele mi-l simt zvâcnind în pumni,

Ei au murit doar fiindcă au fost români”.(Şi de-aş tăcea...)

În trecerea prin Transilvania, se pleacă în faţa eroilor luptători pentru reîntregire, preamărindu-le jertfa  şi dârzenia în simţirea crezului lor.

Dă-mi mâna să-ţi sărut, Bazil Lucaciu,

Vasile-al nostru, retor ideal,

Martir nesperiat de naufragiu,

Herald al suferinţei din Ardeal! (Închinare unui erou)

Cu mândria neamului în sânge, moştenită din străfundurile istoriei, Adrian Păunescu citeşte certificatul dreptăţii existenţei româneşti:

Noi nu venim din gâzi şi din lichele,

Venim din lumea care-a zis : „No, hai !”

Avem  în veci  ca semne pe drapele

Pe Decebal, pe Ştefan şi Mihai.

 

Aşa eşti dumneata, cinstit părinte

Şi Leule puternic din Siseşti,

Cel necuprins de lanţuri şi morminte

Şi nici de puşcării neomeneşti”. (idem)

După pelerinajul din Ardeal, se simte mai înalt, mai complet, mai puternic, constatând cât de adânci ne sunt rădăcinile în acest spaţiu, unde românii s-au îndărătnicit să rămână români, pentru că aici le este leagănul prunciei, pentru că aici le sunt jertfele istoriei, pentru că aici stejarii se hrănesc din sângele eroilor. De aceea proclamă un îndemn spre cunoaştere: „Nimic nu ştii, de n-ai văzut Ardealul” (Motiv popular) şi imploră forţa divină să-şi împlânte tronul în inima ţării de piatră, îndumnezeind zeul daco-român:

Doamne, care-ai dispărut de mult

Într-un cosmos la vreun alt consult,  

 

Dacă vrei să mai exişti cândva,

Pune-aicea reşedinţa ta,

Printre cei mai aprigi pământeni –

Fii Zamolxes iar în Apuseni! (Tron în Apuseni),

acolo unde

Ard în calendarul transilvan

Sfinţii Horea, Cloşca şi Crişan,

acolo de unde

Carele lui Iancu bat spre Cluj,

În Zarand se retrezesc cei duşi,

De la Maramureş la Sătmar

Ţine popa Lucaci slujbă iar. (idem)

Purtându-se prin tot Ardealul, invocă puterea zeului din profunzimile strămoşeşti ale credinţei  ca patron al rezistenţei şi unităţii neamului:

Zeule al nemului bătrân,

Tu, Zamolxes sfânt daco-român,

Pune-ţi iar seninul printre moţi,

Când eşti tu, suntem aproape toţi.(idem)

Simţindu-se în matca istoriei transilvane, aici unde „Arieşul plânge”, cere

Să fim gătiţi de viaţă, să fim gătiţi de moarte,

Să ni se-audă imnul de-aici pănă departe,

Să mai păstrăm în suflet: „Deşteaptă-te, Române!”

iar UNIRII îi prezice eternitate:

Şi între noi Unirea să stea pe totdeauna,

Cu strănepoţii noştri şi cu strămoşii – una. (Dor de Arieş)

O Românie aşezată-n brâu de Dunăre şi-a căutat mereu drum spre adevăr, spre lumină, spre libertate.  A fiert în ceaunul ei iubirea de glie, cântată şi preamărită în vibrante pagini de poezie, a curs în străfundurile pământului ei râuri de sânge din trupuri de viteji slăviţi în ode şi jeliţi în doine. O Românie în care minţi iscusite au inventat, în care diplomaţi înţelepţi i-au purtat mesajul în lume, în care ţăranul a creat veşnicia în obştea satului şi în care, de-o vreme încoace, copiii şcolii poartă făclia inteligenţei româneşti pe întreaga Terră. Şi peste toate acestea îşi trimite strălucirea luceafărul literaturii române, pe care Adrian Păunescu îl contopeşte cu toate valorile ţării, dând fiecărui component  din viaţa românilor dram de suflet eminescian. Demn urmaş al creatorilor de literatură, Adrian Păunescu a compus poema identităţii lui Eminescu, în toată complexitatea lui, aşa cum n-a reuşit nimeni până la el. Asemenea unui ostaş care preia stindardul, conferă poetului-geniu aura de împărat slăvit al românismului: „Nu-i poet cum este dânsul, inimă romano-dacă” (Pentru numele lui Eminescu), recunoscându-i supremaţia în arta mânuirii cuvântului latin, prin care a pus în poezie discursul iubirii de moşie: ”Nu-i cuvânt mai drag ca dânsul şi nu-i altă zeitate, / către care să se-nchine zilnic un popor întreg”(idem)  În „Dor de Eminescu”, Adrian identifică  în el eternitatea neamului:”Eminescu este chipul/Infinitului din noi” .Şi, aşa cum ştim, duhul lui este „Doina dorurilor noastre”:

Eminescu este Doina, şi vorbită, şi cântată,

Eminescu este Doina, când tăcere, când caval,

Eminescu este Doina ce nu moare niciodată,

Cât respiră-n ea voinţa geniului naţional.(Pentru numele lui Eminescu)

În viziunea lui Adrian Păunescu, pe Eminescu îl revendică fiecare colţ de ţară, pentru că rădăcinile lui şi-au tras hrana din tot spaţiul ţării, „De la Nistru pân’la Tisa”.                  

Eminescu!  zice Marea necum Neagră, cât Albastră,

Eminescu! zice piatra roditoare din Carpaţi,

Eminescu!  zice Alba care este Mecca noastră,

Eminescu!  zice Putna către Doină, către fraţi.

 

Eminescu!  zice o Moldovă născătoare,

Eminescu!  zice aprig o Muntenie de har,

Eminescu!  zice sobru un Ardeal în Aşteptare...

Eminescu!  zice Ţara, din hotar până-n hotar.(idem)

Cu preţuirea care i se cuvine, Eminescu este aşezat în istorie unde este chemat în şirul voievozilor ca fiu contopit cu marile izbânzi ale neamului:

Eminescu!  zice Mircea dinspre Cozia-mpăcată,

Eminescu!  zice Ştefan dinspre multele-i cetăţi,

Eminescu!  zice Horea de pe fiecare roată,

Eşti al nostru, ne eşti fiul, orişiunde te arăţi.

Nu se putea să nu înnoadă atracţia sa către adâncul istoriei ţării cu cea a lui Eminescu, înregimentat, prin societatea Carpaţi,  în lupta ardelenilor pentru unire, unde vine impulsionat de o „sfântă datorie”.

Ca pe-un fără de moarte ideal,

Ca pe-o supremă sfântă datorie,

Ştia pios, ce tot românul ştie,

Că trebuie să vină în Ardeal.(Botezul în Ardeal)

Aducându-ne aminte că în Transilvania Eminescu a păşit în eternitatea poeziei, Adrian Păunescu dă glas unui presupus cuvânt al lui Iosif Vulcan:

„ Primiţi-l pe acest poet de geniu      

Ce va vorbi acum definitiv

Şi voi, cu toţii, din acest motiv,

Ca el vă veţi rosti peste mileniu.

 

El scrie-aici pentru întâia oară,

Acesta ne e marele poet,

Prin el, cum veţi vedea, încet-încet

„Familia” se va preface-n ţară”(Presupusul cuvânt al lui Iosif Vulcan)

Se ştie că implicarea  lui Eminescu în lupta pentru Unire în Ardeal a neliniştit puterea imperială care a ordonat suprimarea lui, executată cu supuşenie de către confraţi prin mârşave acţiuni de chin, lăsând istoriei minciuna care a otrăvit atâtea generaţii. Se vede că a fost un dat pentru Eminescu ca Ardealul să-i dea viaţă ca poet şi tot dinspre  Ardeal să pornească poteca sinuoasă a morţii.

Amândurora Alba Iulia le păstrează amintirea, aşezându-i în panteonul valorilor literare, ca purtători ai stindardului idealurilor româneşti. Astfel, „ Mecca”, spre care Adrian Păunescu a alergat în fiecare zi de sărbătoare naţională, i-a transformat visul în realitate:

M-am visat intrând într-o cetate

Aşezată pe un os domnesc

Ale cărei mici segmente toate

La un singur pas greşit trosnesc.

 

Se vorbea acolo româneşte,

Dar ferit, sub bici imperial,

Neamul strâns în bicefalic cleşte

Mă chema la Alba, în Ardeal.(Visul cu Alba)                 

Iar lui Eminescu ţara întreagă i-a prezentat onorul, legiferând ziua sa de naştere drept Ziua Naţională a Culturii Române. Acolo, la bustul lui, punem flori în cei doi 15 ai anului – în ianuarie, să ne încălzim  sufletele, în iunie, să-i primim strălucirea.

prof. Georgeta CIOBOTĂ