De la Europa Sfintei Alianţe la

„Primăvara popoarelor”. Premise ale modernităţii în Ţările Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Motto: „În începuturile româneşti n-a existat un suflet format, deoarece un popor se descoperă sieşi şi lumii într-un proces îndelungat, ci numai dispoziţii, virtualităţi care în totalitatea lor pot arăta sensul unei revoluţii şi al unui destin.”  

Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României

Dincolo de diversitatea punctelor de vedere teoretice privind configurarea unui patern al culturii româneşti, orice act de cercetare întreprins în acest sens va poposi, inevitabil, asupra specificului neamului nostru. În viziunea românească a lumii, fiinţa nu e de natură generală, ci un model exemplar, un arhetip, în sensul său originar, paradigmatic. Surprinderea caracteristicilor definitorii pentru spiritualitatea noastră porneşte de la acel specific românesc al trăirii valorilor relevat în gândirea celor mai de seamă gânditori ai neamului. Constantin Noica afirmă, de pildă, că românii sunt un popor nefaustic, pentru care este caracteristic nu realul istoric, ci acea modalitate de a fi în vremi. Mircea Vulcănescu, la rândul său, vede în real şi nu în posibil întruparea etosului, a sufletului naţional. Vasile Pârvan vorbeşte despre martiriul poporului român supus adversităţilor istoriei şi despre existenţa unei „carapace spirituale”1 în care sufletul se refugiază pentru a se păstra intact. Mihai Ralea consideră că sufletul etnic e rezultatul unei culturi, al unei vieţi sociale anume. În eseul său Etnic şi estetic, publicat în anul 1927, acesta defineşte arta unui popor ca fiind cea mai bună diagnoză pentru psihologia sa etnică.

Evoluţia societăţii româneşti, în ansamblul său, este strâns legată de situarea sa la răspântia marilor civilizaţii, fiind influenţată de mutaţiile istorice, sociale şi culturale care au avut loc în tulburătorul secol al XIX-lea. Istoria românilor transilvăneni nu poate fi concepută decât în strânsă şi permanentă legătură cu cea a fraţilor din afara arcului carpatic, cele trei ţări româneşti, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, evoluând în decursul istoriei în aceeaşi direcţie, tendinţele centripete şi de unitate fiind permanente, ca şi legăturile continue ce nu aveau fruntarii. 2

Pentru schiţarea fizionomiei artistice a epocii este necesar să parcurgem, mai întâi, un succinct excurs al marilor evenimente care au situat Europa Sfintei Alianţe sub presiunea mişcărilor social-naţionale. 

În toamna anului 1814 s-au întrunit la Viena diplomaţii Europei pentru a dezbate reaşezarea acesteia pe vechi temeiuri, după cutremurul pe care-l pricinuiseră Revoluţia şi Imperiul. Actul final a fost semnat la 28 mai/9 iunie 1815, la doar câteva zile înaintea bătăliei de la Waterloo. După ce la Waterloo a fost înlăturată primejdia numită Napoleon, marile puteri au hotărât să constituie Sfânta Alianţă, îndreptată împotriva revoluţiei şi a oricăror manifestări ale ei. Totuşi, egalitatea civilă, libertatea religioasă, reformele administrative, suprimarea corporaţiilor, noua mentalitate modernă instalată nu au putut fi ignorate în străduinţele de reaşezare a Europei. Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia au cules fructele izbânzii lor dar, în acelaşi timp, au trebuit să accepte şi moştenirile revoluţionare ale căror amploare a crescut odată cu trecerea timpului. Rând pe rând, s-au constituit statele ce aveau să ia locul coloniilor spaniole şi portugheze de pe continentul american. În ambele regate iberice acţiunile revoluţionare ce au avut loc la numai cinci ani de la constituirea Sfintei Alianţe au fost încununate cu succes.

La sfârşitul lunii ianuarie 1821, a început procesul revoluţionar din Ţara Românească iniţiat de Tudor Vladimirescu. Apelurile adresate de acesta marilor monarhi creştini au fost însă respinse. Mai mult, Sfânta Alianţă a dat mână liberă Porţii otomane pentru acţiunea represivă întreprinsă de aceasta pentru înăbuşirea focarelor revoluţionare.

Restauraţia în Franţa a avut loc sub conducerea înţeleaptă a lui Ludovic al XVIII-ea care a acordat francezilor Charta sa, prin care sunt acceptate cuceriri esenţiale ale perioadei anterioare (libertatea individuală, egalitatea în faţa legii, libertatea cultelor, Codul civil napoleonian ş.a.). Totuşi, după 1820, anul asasinării ducelui de Berry, au fost introduse restrângeri care reflectau tendinţele de limitare a libertăţilor obţinute.

Liniştea a fost restabilită pe continent în perioada de criză din anii 1820-1821, dar confruntarea dintre „trecut” şi „viitor” a continuat neîncetat, nu numai în Franţa, ci şi în Germania şi Italia. Chiar şi în Imperiul Rusiei, „jandarm al Europei”3, după încetarea din viaţă a ţarului Alexandru, a avut loc mişcarea decembristă, asemănătoare celorlalte acţiuni militare revoluţionare din epocă. În perioadele 1820-1821 şi 1830-1831 s-a vădit că, deşi continentul era dominat de grupul unor mari puteri, naţiunile trezite îşi cereau împlinirea aspiraţiilor.

În sud-estul Europei procesul de integrare continentală a continuat. Grecia, constituită ca stat independent, principatele Moldovei şi Ţării Româneşti sub regimul Regulamentului organic, supuse protectoratului Rusiei, Serbia care şi-a întregit hotarele evidenţiau slăbirea puterii Imperiului otoman.

În deceniile premergătoare Revoluţiei de la 1848, Transilvania se compunea, din punct de vedere administrativ, din mai multe entităţi cu instituţii şi subordonări specifice. Organul suprem de administrare a provinciei era Guberniul Regesc cu sediul la Cluj Napoca, condus de un guvernator numit de împăratul Austriei. Clericii ortodocşi şi intelectualii din Transilvania au avut nenumărate încercări de a redobândi drepturile fundamentale ale românilor ardeleni, însă Curtea de la Viena a acceptat doar soluţii de compromis, menite a-i linişti pe petiţionari, fără a afecta sistemul instituţional existent în esenţa lui. Ideile liberale, problemele economice şi ale educaţiei, învăţământului, situaţia ţărănimii, privilegiile nobiliare au rămas chestiuni intangibile. Mişcarea naţională românească se prezenta, în preajma Revoluţiei, fortificată de o evoluţie stăruitoare, marcată de acumulări constante, pe tărâmul depăşirii diferenţelor confesionale, a modernizării structurilor sale ideatice.

În ultimul deceniu al celei dintâi jumătăţi a secolului al XIX-lea, marile puteri stăpâneau Europa, dar nici una din ele în mod dominant, aşa încât mijlocul acestuia anunţa, prin frământările sociale tot mai intense, marea explozie revoluţionară a anului 1848.

Momentul culminant la reprezentat Revoluţia din februarie 1848 din Franţa, devenit model al reacţiilor în lanţ produs, în perioada următoare, de la Atlantic la Marea Nordului, de la Mediterană la Marea Neagră.

Aflat la Paris în februarie 1848, Bălcescu îi scria lui Alecsandri: „Află că naţia cea mare s-a ridicat şi că libertatea lumei s-a mântuit[…]. Minunata revoluţie, ce te căiesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba faţa lumii.”4 

Motivaţiile social-economice şi politice s-au îmbinat cu cele naţionale şi a avut loc ceea ce istoricii numesc „primăvara popoarelor”. Anul 1848 avea să fie şi un an al solidarităţii naţiunilor oprimate, înregistrându-se entuziasta participare a reprezentanţilor altor naţiuni în timpul evenimentelor desfăşurate în capitala Franţei. La procesul revoluţionar european din 1848 au participat toate categoriile sociale: ţărani, muncitori, păturile mijlocii burgheze, o parte a nobilimii (mai ales în Ungaria şi în Principatele Române), studenţii, tineretul intelectual, rolul hotărâtor în definirea ideologiilor şi programelor revenind elitei intelectuale şi politice.  

Anul 1848 a fost, neîndoielnic, anul marilor nădejdi. Transilvania privea spre Principate fără a se opri doar la trecutul istoric, ci înglobând şi realităţile prezentului, considerate ca temei al aspiraţiilor viitoare. Existenţa în Moldova şi Ţara Românească a unor instituţii administrative, juridice, culturale care îşi desfăşurau activitatea în limba română, a unor principi şi clase conducătoare puternice, cu resurse materiale şi spirituale potrivite propăşirii neamului, erau evocate cu speranţa consolidării credinţei şi speranţei într-un viitor comun.

Literaţi, artişti, oameni politici au deschis drumuri noi şi au cultivat valorile menite să  sincronizeze spaţiul românesc celui european. Generaţia de artilşti români de la 1848 este considerată generaţia de sacrificiu din arta românească.  Secolul al XIX-lea poate fi considerat cel mai spectaculos în istoria românilor datorită trecerii de la Evul Mediu la modernitate. În acest proces, rolul hotărâtor revine culturii care a schimbat mentalităţi şi a orientat societatea românească spre un model european.

Fenomen general european, Revoluţia de la 1848 a schimbat soarta spaţiilor româneşti care s-au încadrat şi ele în acest proces înnoitor. Deceniile anterioare au accentuat calea spre integrarea economică, politică şi spirituală a continentului, iar în ceea ce îi priveşte pe români, integrarea europeană a fost însoţită de o integrare românească. În pofida graniţelor politice, s-a conturat piaţa naţională, s-a prefigurat constituirea naţiunii române, dezvoltându-se puternic şi conştiinţa unităţii românilor, cea spirituală impunând întruchiparea ei în plan politic.

România revoluţionară – C.D. Rosenthal

Luptând pentru eliberarea sa natională si socială, poporul roman a putut să ajungă in această perioadă la o mare inflorire a culturii sale. Este timpul in care au elaborat unele  din lucrările lor cele mai valoroase istoricul si revolutionarul N. Bălcescu, poetul V. Alecsandri, istoricul si dramaturgul B. P. Haşdeu, istoricul A. Papiu - Ilarian, pictorul N. Grigorescu si marele poet M. Eminescu.

Revoluţia de la 1848 a lăsat posterităţii o moştenire preţioasă, înscriind naţiunea română în „calendarul lumii”, situând-o astfel în conştiinţa europeană şi creând premisele  de constituire a României moderne.       

   Prof.  Ioana Adriana RAICA

Note

1 Pentru o definiţie a specificului românesc, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2006, p. 11.

2 Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 9.

3 Dan Berindei, Europa Sfintei Alianţe sub presiunea mişcărilor social-naţionale, în Istoria Românilor, volumul VII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 7.

4 Idem, p. 13.