Extensiunea teritorială a geto-dacilor 

Informaţiile mai amănunţite referitoare la teritoriul şi la repartizarea teritorială a geto-dacilor în Dacia şi în zonele învecinate sunt de dată târzie, din vremea când cunoştinţele geografice ale grecilor şi romanilor s-au îmbogăţit odată cu explorările şi expansiunea romană la Dunărea de Jos. Atari informaţii sunt lacunare şi contradictorii, conţinând reminiscenţe vechi şi vagi din tradiţia geografică şi istoriografică antică. Dar critica filologico-istorică de dată mai recentă a stabilit unele puncte sigure, verificate prin elementele onomatologice şi arheologice,

Teritoriul etnic propriu-zis al populaţiilor geto-dacice, vatra lor permanentă, în momentul când apar în scrierile greceşti şi latine, Dacia (Geţia) era cuprinsă aproximativ între Siret la est, Tisa la vest şi Dunăre la sud şi depăşind  aceste limite în Dobrogea (sud-est) şi într-o porţiune din nord-estul actualei Bulgarii, până la Balcani. În unele perioade teritoriul locuit de geto-daci era mai larg, depăşind limitele Daciei, spre nord şi vest. Spre sud-est au ajuns până la Marea Neagră şi parţial până la Haemus, unde populaţia getică este documentată prin informaţii literare-istorice, epigrafice şi arheologice. Mai către vest limita sudică a geto-dacilor era considerată Dunărea (Strabo, Pliniu, Ptolemeu), iar în vestul provinciei romane Moesia Inferior locuiau triburile moesilor şi tribalilor, la fel ca în Moesia Superior (Serbia actuală unde locuiau şi populaţii illire ca dardanii). Către vest şi nord-vest, dacii ajungeau până la Dunăre şi munţii Slovaciei, fiind vecini cu suebii germanici pe râul Morava. Pe teritoriul Slovaciei actuale se aflau triburile Racatriai şi Racatai lângă Dunăre, mai spre nord-vest de localitatea Singone cu nume de origine foarte probabil tracică. Extensiunea spre vest a daco-geţilor este documentată şi prin materiale arheologice tipice ca şi prin atestarea unui „interpret al dacilor” într-o inscripţie de la începutul sec. III î.e.n., la Brigetio, în Ungaria la Dunăre cu referire sigură la dacii din sudul Slovaciei.

Teritoriul de expansiune spre vest şi nord-vest se reduce considerabil în prima jumătate a secolului I e.n. când în câmpia dintre Dunăre şi Tisa se aşază tribul războinic al sarmaţilor iazigi (Iazygii Metanaşti), care se interpun între suebi şi daci. La sfârşitul sec. I e.n., limita de vest a „Daciei” era râul Tisa, cum apare şi la geograful Ptolemeu în veacul următor (Pliniu, Hist. Nat., IV, 80-81). La limita nordică, limita Daciei era linia munţilor Carpaţi (Pădurea Hercinică), peste care s-ar părea că populaţiile geto-dacice nu au trecut niciodată spre miazănoapte, unde presupusa extensiune geto-dacică se baza pe două elemente documentare ce nu au fost tocmai just interpretate: termenul geografic „Dacia” la Agrippa şi prezenţa unor triburi libere la nord de Carpaţii Păduroşi.

Problema „Daciei” în „tradiţia geografică romană” a fost elucidată în sensul că limitele vaste, uriaşe faţă de realitatea etnică şi politică dat de Marcus Vipsanius Agrippa (sfîrşitul sec. I î.e.n.) şi reproduse de Plinius (Hist. Nat., IV, 81), ca şi de alte scrieri geografice romane („Divisio orbis”, Dimensuratio provinciarum) sunt mult exagerate. De fapt chiar dacă Agrippa ar fi numit această regiune „Dacia”, nu înseamnă că el a înţeles să afirme caracterul etnic dacic al întregului teritoriu până la Marea Baltică, până unde el (din comoditate sau pentru a ,,simplifica” lucrurile) a extins termenul „Dacia”, în lipsa unui alt nume mai potrivit zonei de vest a „Sarmaţiei”. Denumirea Dacia din tradiţia geografică romană pentru regiunile de la nordul Carpaţilor Păduroşi nu are un temei de realitate, nu este o dovadă istorică (Pârvan, Getica, p.222).

În aceste regiuni de la nord de Carpaţi, vestul aşa numitei „Sarmaţia Europea”, existau seminţii trace, de mult cunoscute şi necunoscute ca atare, atestate istoric şi arheologic, în zona dintre izvoarele Vistulei şi Başkizii Orientali unde geograful din sec. II e.n., Ptolemeu (III, 5, 9) menţionează o serie de populaţii, între care Arsietai, Saboci, Piengetai, Biessi, mai la sud Costobocii transmontani, considerate de origine şi cu nume trac, Setidava şi Susudata (-dava), a căror plasare pe teren a fost şi rămâne controversată (Pârvan, Getica, p. 222). Este mai probabil însă ca cele două localităţi pomenite de Ptolemeu şi plasate pe Vistul şi Oder, între o mulţime de alte localităţi de origine străină sunt fie dublete ale unor localităţi din Dacia rătăcite prin acele locuri dintr-o eroare a geografului, fie că sunt greşit localizate de Ptolemeu însuşi. La sud de costoboci, prin nordul Moldovei, se aflau carpii, trib dacic înrudit îndeaproape cu geto-dacii, Carpo-dacii sunt menţionaţi încă din anul 380 î.e.n. Triburilor trace din nord, din afara arcului carpatic (costoboci, biessi, arsietai etc) li se atribuie cultura materială Lipicka, numită astfel după localitatea Lipica Goma, ce se extinde în zona Rohatin, Zalescik, Zbaraz etc., pe cursul superior al Nistrului, până aproape de Lwow (Lemberg, Liov), în vestul Ucrainei (Galiţia); este o cultură a epocii La Tene III şi romană, având forme identice cu cele de la Grăsani, Tinosul şi Poiana, deci elemente specifice traco-geto-dacice, între care mai remarcabile sunt materialele ceramice: vasul bicontronic cu proeminenţe, ceaşca „afumătoare”, vase cenuşii cu picior înalt şi cu buze evazate.

Cultura Lipicka a fost considerată de arheologi şi istorici ca o prelungire din Moldova spre nord în Galiţia a culturii traco-getice din epoca La Tene şi romană, încât apartenenţa triburilor trace atestate de Ptolemeu aici apare deplin justificată, adică triburilor traco-getice din afara graniţelor provinciei romane Dacia. Şi alte triburi traco-getice locuiau în afara Daciei romane, numite de obicei „dacii liberi”, mărginaşi, locuiau, amestecaţi cu alte seminţii (celţi, germanici, sarmaţi) în Crişana, Sălaj-Sătmar, Maramureş, nordul Ungariei, Slovacia, Galiţia etc.

Către est şi nord-est, geţii s-au extins şi peste linia Siretului: teritoriul dintre Delta Dunării şi limanul Nistrului (Bugeac) purta numele de stepa geţilor (Strabo, VII, 3,13,17, 305, 306) iar mai la est şi nord alte elemente onomastice şi toponimice indică prezenţa traco-geţilor. Între Siret şi Nistru populaţia tracă era amestecată cu numeroase triburi celto-germanice şi sarmatice, a căror importanţă şi localizare nu pot fi studiate mai îndeaproape. Apartenenţa la grupul traco-getic a unor triburi ca Harpii, Carpianii, Tyragetai, Tagri nu este pe deplin asigurată, dar nume de localităţi ca Zargidava, Tamasidava şi Piroboridava la est de Siret (Ptolemeu, III, 7-8,10) sunt evident trace şi arată o populaţie de aceeaşi origine. La Tyras (Cetatea Albă) se întâlnesc în inscripţii, nume personale tipic traco-getice (Susas, Zures); la răsărit de Nistru (Danastris), în Podolia un singur toponim de acest fel este Clepidava, dar la Olbia sunt numeroase antroponimele traco-getice (Daos, Dizazelni, Dyrpanais, Seuthes, Spartacos, Zurazis etc).

Ca o iradiere spre est a elementelor trace poate fi considerată, puternica enclavă tracică din zona Patiospaion şi Taman, în regatul Bosporului Cimmerian. În regatul bosporan, dinastia spartacizilor (a lui Spartacus, nume trac notoriu; sec IV î.e.n. şi urm.) şi o parte din populaţie, în zona Kerc, Taman, Tanais era de această origine, purtând nume pregnant tracice ca Abrozes, Auluporis, Auluzermis, Bastas, Benzeis, Bithus, Dizas, Dorizos, Sadula etc., fiind fie imigrată în epoca istorică (începînd cu sec. V î.e.n.), fie de obârşie indigenă, mai veche descendentă a triburilor trace care vor fi existat în regiunea bosporană din epoca primitivă, din jurul anului 1000 îen.

Informaţiile despre elementele traco-getice în regatul Bosporului au fost adunate şi studiate de C.C. Mateescu, Nomi traci nel teritorio scito-sarmatice, în Ephemeris Daco-romana, II, 1924, p. 178-237.

Prof. dr.  Cloşca BĂLUŢĂ