România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

 

Cât eşti de singur Handy!

 

Câţi dintre cei care citesc aceste rânduri ştiu că acesta este epitaful de pe placa de marmură albă de la căpătâiul acestuia din Cimitirul evreiesc din Alba Iulia, alături de înscrisul EUGEN HANDELSMANN, 1912-19891.

Nu cunosc dacă aceasta a fost dorinţa celui dispărut sau vrerea familiei . În orice caz, vorba ţiganului care are grijă de mormânt şi căruia eu i-am dat nişte bani ca să cureţe iarba de pe acesta iar el mi-a zis: - Domnule, ăsta nici mort nu stă ca lumea. Nu vezi că i s-a înclinat mormântul. O fi plecat la vânătoare sau la pescuit. Avea dreptate!

 Acolo, în cimitir, unde am păstrat un moment de reculegere şi apoi acasă, am rememorat viaţa acestuia, vremurile în care l-am cunoscut şi admirat şi de la care am învăţat atâtea lucruri folositoare pentru întreaga mea viaţă, pentru cultura mea generală.

Să reluăm firul amintirilor:

 Era în 1951, la început de an şcolar. Eram elev în clasa a IV-a primară, la Şcoala generală nr.2, azi Şcoala generală,, Avram Iancu” din cartierul Maieri –Alba Iulia. Ni s-a spus, de către diriginta noastră, profesoara de istorie Florica Hăbian, că vom avea profesor la lecţiile de desen. Aşteptam cu nerăbdare întâlnirea cu acesta. Se deschide uşa clasei şi îşi face apariţia un bărbat voinic, brunet-creol, cu plete negre peste care trona o bască albastră plină de insigne .Noi salutăm într-un glas cu „Bună ziua!” Ne răspunde calm, cu „Bine v-am întâlnit, dragi copii!”. Eu sunt Eugen Handelsmann şi cu mine o să faceţi lecţiile de desen. Avea o jiletcă roşie, cămaşă albă de mătase încheiată la gât cu o lavalieră neagră. Trece pe la fiecare şi ne întreabă cum ne cheamă. Îi răspundeam emoţionaţi. Nimeni nu ne întrebase aşa,doar striga rece catalogul. Trece la tabla din spatele catedrei şi începe să deseneze. Din cercuri, linii şi puncte, frânturi de arce de cerc, încep să apară pe fondul negru, desenate cu cretă colorată chipuri de copii, flori, boboci de raţă, puişori, căsuţe şi copaci de toată frumuseţea. În timp ce desena, auzeam ciripit de păsărele, măcăituri şi piuituri, dar nu ştiam de unde vin. Ne uitam prin clasă mai ales că geamurile erau închise. Miracol! Am aflat mai târziu că noul nostru profesor de desen le imita cu mare perfecţiune stârnindu-ne mirarea. Purta cu noi un dialog permanent, firesc şi cald. Ne întreba despre lucruri fireşti, ne verifica cât de bine cunoaştem natura înconjurătoare şi tainele ei. Unde nu înţelegeam ne explica pe limbajul nostru. Începusem să-l îndrăgim. De abia aşteptam să-l vedem pe „cursieră” (avea o bicicletă de semicursă franţuzească pe care toţi o jinduiam) cum întra în curtea şcolii ca să vină la ore. Ne organiza ieşiri în natură, la Tăuşor, ca să cunoaştem peşti şi vegetaţia de baltă. Era un pescar înnăscut. Cu beţe de bambus sau alun şi aţă de Vinţ.

Apoi, ne prilejuia organizarea unor meciuri de fotbal cu colegii noştri de la cealaltă şcoală generală, din centru, unde era şi acolo,profesor. Meciurile erau pline de agitaţie, elan tineresc şi farmec. Ne învingeau mereu dar nu eram supăraţi. Aşteptam revanşa. Ştiu că la unul din meciuri am executat un 11 metri. Am tras aşa de tare nimerind un geam de la intrarea în şcoală făcându-l ţăndări. L-am plătit din „economiile mele” (banii pe care mama şi mătuşa mea mi-i dădeau, duminica, să-mi cumpăr prăjituri de la cea mai bună cofetărie de pe Corso).

 I-am povestit mătuşii mele, Maria Florea, care avea o croitorie de costume sălişteneşti, în centru, în Piaţa Eroilor, peste drum de actuala Poşta nouă, între turtăria lui Katz Nathan şi crâşma lui Maniţiu, despre profesorul meu. S-a hotărât să-l aducă acasă şi să-mi dea lecţii de desen ca să pot deveni, mai târziu, când voi fi mare, cunoscând tehnica culorilor, inginer textilist. Aşa gândea dânsa! Mie îmi plăcea desenul dar şi istoria. Lecţiile le făceam de două ori pe săptămână, în sufragerie. Venea cu bicicleta. Uneori avea şi puşca de vânătoare sau uneltele de pescuit. Mă învăţa să desenez, să colorez, să amestec culorile de apă în special, să fac din figuri geometrice, fel de fel de desene descompuse în părţile esenţiale. Îmi lăsa şi teme de făcut pentru ora următoare. Păcat că la inundaţia din 1970, din mai, apa ajungând până la fostul Tribunal, a inundat şi beciul în care se păstrau cărţile şi caietele mele din şcoala elementară şi liceu, inclusiv cu cele de desen.

 Încet, încet, între noi se lega o admiraţie transformată în prietenie care a durat o viaţă. Deşi eu am plecat în anul 1957, la Bucureşti, să-mi urmez cariera militară, am ţinut mereu, în vacanţe sau concedii legătura cu acesta. Ştiu că în anul 1958, fiind în anul II, în septembrie, mi-a dat 100 de caricaturi („moace” tipice din Alba Iulia, scene de pescuit şi vânătoare) ca să le duc la redacţia revistei de satiră şi umor „Urzica” aflată pe Calea Victoriei, nu departe de librăria „Academiei”, la etaj, lui A.Poch2 (vestit caricaturist comunist de epocă), Nell Cobar sau Cik Damadian. L-am găsit pe primul în redacţie. S-a uitat la ele, apoi, mi-a zis: „Măi tinere, spune-i la cel care te-a trimis să facă alte caricaturi, cu tematică antiimperialistă, aşa cum fac cei de la „Krokodil” (revistă de satiră sovietică n.n) nu fleacuri. L-am săgetat cu privirea. Îmi venea să-i smulg caricaturile din mână. Au rămas la el. Îmi pare rău şi azi Nenea Handy, aşa îi ziceam în intimitate (în copilărie, apoi, Handy la maturitate), m-a învăţat să privesc cu alţi ochi lumea înconjurătoare, cu ochii minţii, să cunosc tainele picturii, istoria acesteia. Ştiam cine sunt marii pictori ai Renaşterii Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarroti sau cei ai curentului impresionist, Renoir şi Modigliani (de stilul acestuia fiind îndrăgostit n.n) şi alţii. Îmi povestea fragmente din viaţa lor. Căutam, apoi, să găsesc în albume (Editura,, Cartea Rusă” tipărea color, albume deosebite cu pictori celebri din toate timpurile. Cărţile erau ieftine şi la îndemâna amatorilor de frumos. Aşa mi-am pus bazele bibliotecii mele de artă3). A luat lecţii de la Avram Mentzel, unul dintre cei mai buni studenţi ai lui Catul Bogdan şi Aurel Ciupe3. Cunoscusem din ieşirile în natură cu acesta, fie şi până la Fântâna Hoţilor” de pe Mamut unde şi-ar fi dorit să fie înmormântat), că avea un frate, mai mic cu doi ani, Ladislau (profesor universitar vestit la Cluj, specializat în farmacologie), cu care, în copilărie făcuse multe trăsnăi( îmi povestea de scenele de la Sinagogă cu schimbarea arcurilor de la pălării provocând o adevărată revoltă a credincioişilor iudei, cu tăierea umbrelei bătrânului Fucs, cu furtul coşurilor cu fructe din Piaţa mică, din spatele gării mici, pe unde trecea mocăniţa spre Zlatna, pufăind din greu, cu ţiganul ceteraş de la Pâclişa pe care-l pusese să-l laude pe turtarul Katz în Piaţa mare în zi de târg, făcându-l de tot râsul cu cacofoniile sale,cu scene de la partidele de vânătoare şi pescuit unde era „mare maestru” în farse. Îmi povestea că în tinereţe era mare sportiv: cocheta cu fotbalul în echipa „Unirea”, cu hocheiul şi patinajul artistic pe lacul „Dintre arini”. L-am văzut şi eu făcând cu patinele sale Solingen piruiete excelente stârnind admiraţia doamnelor şi domnişoarelor de pe ghiaţă sau de pe margine. Multe îl iubeau în taină. Era îndrăgostit de vânătoare şi pescuit. Îi intrase în sânge, probabil de la strămoşii săi spanioli, ieşirea în natură şi vânătoarea. Aşa va rămâne până la sfârşitul vieţii. Nu o dată, l-am însoţit la vânătoare. Spre norocul meu (nu sunt iubitor de sânge vărsat, nu pot să văd zbaterea animalului lovit, fie el cât de mic) n-a împuşcat nici un sitar, deşi am stat toată noaptea la pândă într-o pădure cu mlaştină, pe undeva pe lângă Miceşti. Îi aducea în schimb, mătuşii mele, în fiecare iarnă, câte un iepure dolofan, pe care aceasta îl gătea cu sos vânătoresc. Un deliciu. La care se servea şi câteva pahare de vin de Ighiu, pe care eu îl aduceam în căntălău aburit, din beciul casei.

Ştiam că vara nu era de găsit în oraş. Pleca în vilegiatură, la mare, dar mai ales la Sovata. „Să facă bani”, vorba lui. Aici, într-o vară o întâlneşte pe poeta Veronica Porumbacu , decedată la cutremurul din 4 martie 1977.

Pe pasarela de la lacul ,, Ursu”, înainte de a intra în baie, Handy o acostează pe Veronica rugând-o să-i dea voie să îi facă o caricatură. Nemulţumită de faptul că a oprit-o aceasta îi ripostează: Domnule, nu ştiu cine sunteţi, dar sunteţi obraznic. La care Handy îşi cere scuze şi o roagă să-i pozeze cîteva clipe. Până la urmă poeta acceptă şi Handy trece la lucru. Îşi ia dosarul cu hârtii de sub braţ, scoate un carton A-4, şi fluierând melodia sa preferată celebrul vals din opereta „Fetiţele vieneze” de Zeller îi face în creion cu tuşă groasă, portretul, în câteva clipe. Odată terminată caricatura, i-o înmânează Veronicăi. Înainte de a-i mulţumi , aceasta îi replică iar: Vai, domnule, sunteţi deosebit de tracasant, mă cunoaşteţi de undeva?! La care Handy, senin, îi zice: lăsaţi doamnă, nu vă supăraţi, că strămoşii noştri, odată au trecut Marea Roşie cu Moise! ”Fără replică!

Era un visător, un om care, uneori , trăia în altă lume, cu gândurile şi ideile sale. Vizita expoziţiile de pictură de la Cluj, Sibiu, Timişoara, uneori chiar de la Bucureşti, unde-l întâlneşte pe Neagu Rădulescu, cu un stil al caricaturii apropiat de Handy. De fiecare dată venea cu ceva nou. Îşi dorea să fie remarcat printre artiştii vremii. Dar avea şi duşmani. Multora nu le convenea modul de viaţă, „de boem” al lui Handy. Nu-l încurajau în creaţia sa. Ba mai mult i-au luat şi puţinul existenţei, orele de desen pe care le făcea la şcolile din oraş. Nu-l înţelegeau că e creator de artă , că nu i se poate lua harul. Uneori, ca să trăiască , ieşea pe stradă, la meciuri de fotbal, în pieţe şi la spectacole unde făcea caricaturi figurilor mai impozante şi bine accentuate. Ca şi în staţiuni aduna ceva bani, dar fiind, deosebit de generos, mereu era în pană de lei.

Ţin minte că într-un an, văzând pe stradă un copil nevoiaş, îmbrăcat zdrenţuros, l-a băgat într-un magazin şi l-a îmbrăcat din cap până-n picioare. Rămânea fără bani. Nu o dată, mai ales iarna, îi duceam din pivniţa mătuşii câte o straiţă de nuci şi alune şi câte o sticlă de vin „împrumutată”. De sărbători mama mă trimitea cu colaci, prăjituri şi vin la locuinţa acestuia (avea o cămăruţă pentru „întâlniri amoroase” pe undeva pe str. M.Eminescu).

 Îi plăceau filmele , mai ales cele despre oameni celebri. Ştiu că după ce a vizionat filmul despre Giuseppe Verdi şi a văzut , de mai multe ori , scena aceea, în care după moartea primei soţii , necăjit şi sărac se plimba noaptea pe străzile Milanului, se opreşte la o vânzătoare de castane, cere câteva şi ca plată îi dă fularul său alb, de mătase ,de la gât, face şi Handy acelaşi lucru, cu o ţigancă, vânzătoare de castane din Alba Iulia, de lângă atelierul de vulcanizare a lui Cordoş , din centrul oraşului. Făcea catrene, juca în revista de estradă ,, Cioca-Boca” de pe scena Teatrului din Alba Iulia unde cânta, spunea bancuri şi făcea celor prezenţi caricaturi , stârnind ropote de aplauze din partea spectatorilor. Era un boem nedezminţit al oraşului.

Mai târziu, am aflat din spusele prietenului meu, dr. Gheorghe Anghel, directorul Muzeului de Istorie al Marii Uniri din Alba Iulia, că Handy a pătimit pe vremea dictaturii antonesciene fiind trimis în lagărul de muncă forţată de la Boju44 Op. cit, pag. 10.

Regretatul dr. Cloşca L.Băluţă scria: „Când spui Eugen Handelsmann, spui talent nativ, boem tipic, spirit caustic, omenie. Legat de ultima virtute îmi amintesc cu tristeţe de Reforma monetară din anul 1951. Ca să-i facă bine unui om, nevoiaş pe atunci, a schimbat, în nume propriu, suma legală de bani. A fost acuzat de ,, speculă” , i s-a atârnat de gât o pancartă cu un text ruşinos de ireal şi purtat forţat prin oraş în râsetele batjocoritoare ale vulgului. Plângea, şi alături de el şi noi, cei care-l cunoşteam. Dar, vai!, cei care nu ştiau cine este, şi nu numai ei, aruncau în el cu coji de pepene verde. Scena ne-a mâhnit profund, ne-a marcat pentru totdeauna.” (Alături de acesta a fost purtată şi Georgeta (Getta) Velican, soţia avocatului Camil Velican, primul primar al oraşului Alba Iulia)5.

 Abia în anul 1961 i se dă o funcţie remunerată, cât de cât, cea de „paznic de vânătoare şef” la Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor sportivi din raionul Alba. Având un venit stabil, s-a căsătorit cu Paraschiva Kamla, descendenta unei ilustre familii austriece, stabilită în Vurpăr (jud.Alba) pe la 1848. Evenimentul s-a petrecut în anul 1961. Locuia pe str. Fântânelelor 12, într-o căsuţă între porumbişti şi pomi, pe drumul care ducea spre Schit. L-am vizitat de mai multe ori. Atelierul era întreaga curte şi locuinţă. Nu i-a fost uşor , soţia avea din prima căsnicie trei copii iar în anul 1962 s-a născut fiica sa, Henrietta, care-i moştenea talentul. Ţin minte nişte desene ale acesteia pe care le făcuse pe scrisorile trimise fiicei mele Ancuţa-Daciana, cu care coresponda. În această căsuţă a locuit până la sfârşitul vieţii.

 Mă repet, iarna când nu-i ajungeau banii, familia având nevoi mari, Handy ieşea cu dosarul sub braţ în oraş şi le făcea caricaturi trecătorilor, pe un leu sau doi. Mai ales celor care aveau figuri „caricaturale”, înzestraţi de la mama natură. Pentru albaiulieni, vinerea, în zi de piaţă, era un eveniment deosebit, afişarea pe vitrina fostului restaurant „Dacia” a caricaturilor surprinse în săptămâna trecută. Se amuzau trecătorii, adunaţi buluc, în faţa vitrinei. Se auzeau expresii de genul : Uite, mă, Handy l-a prins iar pe Coza cu vestita sa pipă, pe turtarul Katz, pe nu ştiu care fotbalist de la ,, Unirea” sau ,, Locomotiva” (două echipe veşnic rivale, cu Chirilă, Străjan, Pleşa sau Ţapu), pe nu ştiu care ţigan ş.a.m.d. Păcat că multe din aceste capodopere ale caricaturii au dispărut. Unele pierdute în timpul inundaţiilor, altele din indiferenţa celor surprinşi de condeiul lui Handy. Fiindcă acesta scotea în relief nu frumuseţi, ci metehne ale celui surprins în caricatură. De fapt, este şi rostul acestui gen de artă. Păstrez din aceea perioadă zece caricaturi. Sunt în colecţia mea şi le preţuiesc aşa cum merită.

 Timpul ne-a apropiat reciproc, mai ales, după ce i-am povestit despre bunica mea Domnica Bogdan şi cum a ajutat aceasta o familie de evrei vecină din comuna Ciceu-Giurgeşti, fostul judeţ Someş, care a fost dusă de horthyşti, în mai 1944, pe drumul fără întoarcere al crematoriilor de la Auschvitz-Polonia5. Ne-a legat o puternică prietenie. Stau mărturie, peste timp, următoarele:

- O fotografie din 8 octombrie 1959 cu imaginea acestuia făcând o caricatură la Alba Iulia, pe Corso, pe care va scrie, cu cerneală albastră:

„Oare este om mai drept şi cinstit ca scumpul meu elev şi prieten Costică? Oare n-ar putea să fie toţi oamenii ca tine. De câte ori sunt în societatea ta, mă simt că nu sunt singur în acest univers. Această fotografie ţi-o dăruiesc din clipele mele de pribegie”, Eugen Handelsmann şi o caricatură autoportret.

- O caricatură, format A-4, a Ancuţei – Daciana pe care va scrie: „Ca amintire Ancuţei, fetiţa celui mai minunat tânăr care este o mândrie a oraşului nostru şi care niciodată nu m-a supărat”. Semnătura, o caricatură autoportret, Alba Iulia, 25 aprilie 1972.

- O caricatură a subsemnatului pe care Handy a notat: „Oameni buni sunt puţini, dar sunt!”Alba Iulia, 12 aprilie 1972.

- Un autoportret Eugen Handelsmann (ulei pe pânză, 40x50 cm) pe verso, cu grafit a scris: „Cu drag pentru Costică, om de omenie, de la Handelsmann”, Alba Iulia, 13 aprilie 1975. Îl consider cel mai reuşit autoportret al acestuia.

- Un portret al Ancuţei –Daciana (ulei pe pânză, 36x44 cm), Alba Iulia, 1975.

- 10 caricaturi în creoin pe copertă de carte (Octavian Goga, A.C.Cuza, Costică, Simona ş.a) .

- O caricatură în creion al d-nei Stan Astrela.

- O fotografie, alb-negru, cu familia sa făcută de mine în curtea casei din Alba Iulia, Piaţa Eroilor nr.5, în care este cu doamna şi cele două fiice, cea mică fiind Henrietta. 1966.

- O caricatură a Ancuţei-Daciana, în creion, pe care ca semnătură apare autoportretul acestuia şi înscrisul „În amintirea Ancuţei de la nenea Handelsmann”. 1977.

 Amintirea lui Handy este vie în memoria mea. A fost profesorul meu de desen, sfătuitor pentru viaţă, prieten. Nu-l pot uita şi nici nu doresc acest lucru. Viaţa şi opera sa i-am povestit-o, la Timişoara, maestrului Ştefan Popa Popa’S încântat să ştie că la Alba Iulia a existat un asemenea talent, un boem, personaj celebru al urbei de pe Mureş, răsfăţat al celor care l-au iubit.

 Revenind la titlul articolului, vreau să spun că Handy nu mai este singur. Memoria sa este vie în cea a localnicilor care l-au cunoscut, dar nu numai al acestora, dovadă sunt cele două retrospective,, Eugen Handelsmann-1912-1989” şi ,, Handy 100. Cavaler al ,, veselei figuri” – Eugen Handelsmann (1912-1989), Alba Iulia, aprilie 2012, amândouă onorate cu prezenţa celui mai mare caricaturist contemporan al lumii Ştefan Popa Popa’S.

 La aniversarea celor 100 de ani de la naşterea sa, cu pioşenie şi respect, îi înalţ un gând de recunoştinţă veşnică.

 Nu te-am uitat, dragă Handy!

 

 Constantin C.GOMBOŞ - Timişoara

 

Note:

1 Gabriela Mircea, Gheorghe Fleşer, Smaranda Cutean, Alexandru Ştirban: „ Handy 100. Un cavaler al „veselei figuri” : Eugen Handelsmann (1912-1989), Editura Altip, Alba Iulia, 2012, pag. 9. Eugen Handelsmann s-a născut la 28 octombrie 1912, în Alba Iulia şi a fost înregistrat oficial la 4 noiembrie.Numele sub care a fost înregistrat la Comunitatea evreiască din Alba Iulia era EUGEN BENIAMIN HERSCH HANDELSMAN. Părinţii săi au fost Henry şi Estera Hersch, numele de familie al mamei fiind Wirtmann. Tatăl lui Eugen Handelsmann se născuse în Rusia la Beresztocska, în 15 mai 1886. Bunicii s-au numit Nehma din  partea mamei şi Barnkovics din cea a tatălui.

2 Dicţionar Enciclopedic Român, Ed. Politică, Bucureşti, 1962, pag. 570.

3 Catalogul Expoziţiei Retrospectivă Eugen Handelsnmann ( 1012-1989) . Pe coperta interioară al acestuia Ştefan Popa Popa’S va însera:” Îl apreciez în mod deosebit  pe concetăţeanul vostru, Eugen Handelsman, şi mă bucur că nu a fost uitat. În colecţia mea, caricaturile sale stau la loc de cinste, iar numele său se va regăsi cu siguranţă în Istoria caricaturii româneşti şi universale, pe care o am în pregătire. ”

4 Op. cit, pag. 10.

5. Idem, pag.14.

5 Constantin C.Gomboş: Istorie, suferinţă şi speranţă-Calvarul unei familii de români din fostul judeţ Someş  după Diktatul de la Viena ( 30 august 1940-1 mai 1949), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2010, pag. 89. Vezi şi „ Lelea Domnică a lui Bogdan” în revista” Coloana Infinitului”, anul X, nr. 62 (iulie-sept.) 2007, Timişoara.