România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

 

130 de ani de la nașterea scriitorului

            ION AGÂRBICEANU  -  RAPSOD AL APUSENILOR

 

            „Nimic nu-l poate evoca mai bine pe Agârbiceanu-omul decât propria lui operă și, mai cu seamă, povestirile lui din lumea țărănească, unde sufletul său se simțea la larg și dăruirea, dragostea, patriotismul, reflecția filozofică, bunătatea omenească își găsesc un admirabil interpret” (Mircea Zaciu, Masca geniului, Editura pentru literatură, 1967, pag.293)

            Între anii 1906 – 1910, se derulează primii ani de preoție la Bucium-Șasa, când parcurge aspre revelații cu privire la traiul oamenilor din acest meleag arid al Țării de Piatră, majoritatea mineri la băile de aur. Scrierile din acești ani îl certifică drept rapsod despre viața moților. În statutul său de preot se înscrie o înaltă datorie. Dublat de harul scrierii, Agârbiceanu își înțelege această datorie nu doar în a propaga doctrina religioasă umanistă, ci și a te implica. Creația sa literară este consecința unui imbold al acestei datorii. Știind că a fost preot și citindu-i operele, distingi la Agârbiceanu două religii: cea teistă, axată pe preceptele diriguitoare spre puterea divină, care ne veghează viața, și cea socială în care sufletul se topește în zbaterea colectivității în mijlocul căreia trăiește. Preotul devine astfel căutătorul de remedii, investigând cotloanele lumii umile, ale lumii năpăstuiților, aflați  „într-o ambianță care genera la tot pasul sentimentul sângerării sufletești” (Cornel Regman,Prefață, Agârbiceanu. Două iubiri,Editura pentru literatură,1968, pag.VII)

            Distingem  aceste două trăiri din chiar mărturisirea proprie: „…din experiența vieții pastorale s-au născut cele mai multe schițe și povestiri ale mele. În deosebi m-a impresionat latura de suferință din viața sătenilor. Și întâia emoție era, de cele mai multe ori, de compătimire. Mai ales primii ani de preoție mi-au dezvăluit cele mai multe mizerii ale vieții de la țară. Eram uneori săturat, supraîncărcat cu senzații și impresii deșteptate de mizeria în care trăiau sătenii, încât regretam că m-am făcut preot”(idem C.Regman, pag.XII). Pătrunde atât de adânc în sufletul îndurerat al celor lipsiți de apărare, încât chiar misiunea de preot îl îndeamnă să exprime vibrantă compasiune, revărsată ca o mângâiere spre ameliorarea suferinței celor păstoriți. Așa, în preot și în scriitor se îngemănează actul omeniei care înalță și veșnicește pe făcătorul de bine.

            Momente tragice derulate în viața minerilor ardeleni punctează o neagră suferință în fața căreia neputința de a găsi o cale de scăpare determină o dureroasă resemnare manifestată în tăcere și izolare în purtarea poverii, așa cum se întâmplă în zguduitoarea dramă din familia Măriei Dinului, eroina povestirii Fefeleaga. Paralel cu tragismul mut al zbaterii pentru viața copiilor ei, chipul eroinei oferă un prilej de reflecție asupra puterii datoriei părintești, punând în fața cititorului uimitorul exemplu de devotament matern. Construind din Fefeleaga o stâncă a durerii, „este răzbit el însuși de o copleșitoare milă”.(Mircea Zaciu, op. cit., pag.273)

            Din misiunea de preot, Agârbiceanu are prilejul să înscrie în paginile literaturii române un aspru rechizitoriu despre secătuirea sufletului uman, desfigurarea individului în goana lui după avere. Romanul Arhanghelii, apărut după romanele de aceeași factură ale lui Nicolae Filimon și Ion Slavici, are darul de a crea un amplu tablou al mediului sătesc ardelean care se transformă treptat într-un „ bâlci al deșertăciunilor”, în care fiecare urmăritor este urmărit, cel ce pândește să facă rău este pândit la rândul său de răul din jur. Încrengătura de decăzuți moral, generată de pătrunderea tentației banului în realitatea rurală, este alcătuită de ”notabilități rurale, funcționari de cancelarii și medici de provincie, avocați sărăciți, dascăli și preoți”(idem Mircea Zaciu), toți se zbat să pună mâna pe o ”acție” la mina „Arhanghelii”. Având în centru pe notarul îmbogățit al satului, Ion Rodeanu, toți ceilalți „îi pândesc dorințele, îi flatează vanitatea, îi vânează banii, îi stimulează viciile și-i pândesc, cu satisfacție, ruina”(idem Mircea Zaciu) Deasupra tuturor acestor suflete zdrențuite de instinctele, patimile, conflictele care se instalează în viața unui sat întreg, rezistă dragostea a doi tineri care au puterea să înfrângă barierele care îi despart. Superioritatea valorilor marale este sugeratyă de o notație pe o carte dăruită de tânăr iubitei:„Adevărata bogăție e în noi înșine”. Deși  exprimată în spiritul eticii creștine, concluzia moralizatoare nu știrbește nota critică a realismului crud al momentului evocat.

Ion Agârbiceanu nu rămâne indiferent în fața atmosferei politice și sociale a vremii. În anul 1938, scrie romanul Sectarii, în care se conturează o satiră a partidelor politice. Își justifică demersul afirmând: „Dacă sub raport politic nu puteam face nimic, mă simțeam obligat să ajut societății să se ferească de ridicol și de exagerările degradante în lupta pentru o nouă căpătuire”. Luminoasă conștiință cetățenească izvorâtă din amara experiență de viață, din nevoia cuvântului preoțesc de îndreptare a răului!

Marele eveniment al României – Unirea cea Mare – este evocat timid în povestirea „Darul lui Moș Miron”, al cărei erou, un bătrân transilvănean, poartă în el toată fierberea nerăbdării ardelene de  a afla dacă a intrat România în război. Bătrîn fiind, trăiește mâhnirea că nu poate contribui cu nimic, dar strânge câțiva snopi de otavă, pe care nu o vinde, deși  o duce greu, având gândul de a o da cailor armatei române. Ziua poposirii trupelor la poarta casei sale este întâmpinată în straie românești de sărbătoare și cu lacrimi de bucurie. Simțea bătrânul că se apropie ziua cea mare.

            Deși proza sciitorului, în această perioadă, urmărește destine individuale încadrate local în spațiul asupririi străine din Transilvania, prin spontaneitate, profunzimea sondajului sufletesc, dar, mai ales, prin particularitatea condițiilor existențiale, creatorul nu rămâne cantonat în ipostaza de scriitor strict provincial, ci reușește să se integreze în circuitul valorilor general românești, întrucât problematica vieții umiliților își găsește ecou în toate provinciile țării. Așa se explică faptul că proza lui Agârbiceanu avea să depășească granițele politice temporare. Cu mult înainte de Unirea din 1918, creația sa era apreciată, discutată și revendicată în mediile literare de dincolo de Carpați, contribuind la procesul de osmoză spirituală între Transilvania și celelalte provincii românești.

            Confruntat cu atâtea neajunsuri grave din viața oamenilor, tânărul preot caută răspunsuri, încearcă să descifreze sursa  răului:„La vârsta de 24 de ani, scrie el, te frământă întrebări violente. Care este originea răului și a suferinței pe pământ? Când te-au mușcat astfel de întrebări, porți urma mușcăturii o viață întreagă”. Inaintat în vârstă, simte  că duce cu el această „mușcătură” care i-a lăsat urme adânci. „Greu îți vei mai clădi o concepție optimistă asupra vieții, dacă în anii cei dintâi ai contactului cu realitatea ți-e dat să vezi numai întuneric, suferință și mizerie la aproapele tău”. Și totuși, cumpătul, înțelepciunea, credința i-au dat putere să traverseze 81 de ani și să lase, în „Biblioteca pentru toți”, scrieri pentru toți. Scrierile sale te-nfioară și-ți îndeamnă cugetul la aceleași întrebări despre originea răului pe pământ.

                                                                                                     Prof.Georgeta Ciobotă