Ion Antonescu – preşedinte de onoare al Asociaţiei românilor EXPULZAŢI ŞI REFUGIAŢI din Ardeal

Motto:

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi şi vinovaţi suntem cu toţii! Unii pentru că au tăcut, alţii pentru că au greşit, cu toţii pentru că au suportat.” (din cuvântarea mareşalului I. Antonescu de la Alba Iulia la 1 decembrie 1940)

Încă de la începutul perioadei cât s-a aflat în fruntea României, Ion Antonescu a acordat o mare atenţie situaţiei românilor din Transilvania de Nord-Est, ocupată de Ungaria în urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940; şi, în nici un moment, nu a considerat că graniţa trasată de Italia şi Germania ar putea fi definitivă, viitorul Tratat de Pace urmând să redea României regiunea răpită - convingere împărtăşită deseori, inclusiv celor care impuseseră Diktatul.

Din ordinul lui Antonescu, pe 8 septembrie 1940, s-au oficiat în toate bisericile din România slujbe dedicate tragediei naţionale a pierderii Transilvaniei de Nord-Est. Într-un „Apel” din 7 septembrie al generalului, lansat tuturor românilor pentru a participa la aceste slujbe, se scria: „Să cerem iertare nefericiţilor noştri fraţi, care prin vitregia vremurilor şi din propria noastră vină, au fost răpiţi din trupul nostru îndurerat; să aruncăm blestemul nostru asupra marilor vinovaţi; să plângem morţii şi martirii care au căzut şi au suferit pentru că au voit şi au dorit şi au luptat pentru o Românie cu adevărat Mare, pentru o Românie curată, pentru o Românie respectată, pentru o Românie tare; să ne luăm solemn angajamentul că de azi ne unim în muncă şi în frăţie, în gândire şi în simţire, în dreptate şi în lege, în disciplină şi în cumpătare, în ordine şi în credinţă, pentru ca prin muncă să ne întărim, să prosperăm şi să fim gata.”1

Imediat ce au început să ajungă la Bucureşti rapoarte despre atrocităţile ungureşti din Transilvania ocupată, Ion Antonescu a ordonat strângerea tuturor dovezilor care să poată fi prezentate la viitoarea Conferinţă de Pace; a ordonat diplomaţilor români să facă intervenţii ferme pe lungă Guvernul de la Budapesta pentru a opri atrocităţile; intervenţii la Berlin şi Roma, pentru ca autoarele Diktatului de la Viena, Germania şi Italia, care-şi luaseră angajamentul de a ocroti populaţia românească din Transilvania de Nord-Est, să-şi respecte cuvântul dat. Iar refugiaţilor şi celor alungaţi li s-au creat condiţii de viaţă în România.

Pe 18 septembrie 1940, Ion Antonescu ordona: „Ţineţi la zi atrocităţile şi încălcările de angajamente făcute de unguri în teritoriile ocupate.”2 Astfel, ministerele de Război, de Externe, de Justiţie, de Interne, încep a-şi alcătui arhive speciale pe această problemă. Foarte active au fost organele Ministerului de Interne, cărora, la 4 decembrie 1940, printr-un ordin circular, li se cereau statistici exacte, lunare, pentru refugiaţii şi expulzaţii din Transilvania de Nord-Est.3 Foarte multe documente au fost strânse de Serviciul Special de Informaţii. De asemenea, un rol deosebit l-a avut Comisariatul General al Refugiaţilor din Transilvania de Nord-Est, organism înfiinţat printr-un Decret-Lege semnat de Ion Antonescu la 14 septembrie 1940.4

În noiembrie 1940, Ion Antonescu a prezentat pentru prima dată, direct, lui Mussolini şi Hitler problema atrocităţilor ungureşti şi a hotărârii ferme a României de a relua teritoriul pierdut. În vederea călătoriei la Roma şi Berlin, generalul a ordonat să i se pregătească materiale care să dovedească justeţea cauzei româneşti şi care să prezinte comportamentul barbar al ocupantului; se cereau: „Statistici şi grafice privind: - Pierderi teritoriale, pe regiuni; prezentate pe categorii, cultură şi valoare economică. - Pierderi populaţie, pe categorii: şcoli, biserici, instituţii culturale, economice, bancare etc. - Situaţia creată Statului român, - Condiţiile economice şi politice ale actualelor frontiere. […] Problema funcţionarilor, preoţilor, învăţătorilor. - Expulzările ungureşti comparative, grafice pe categorii de populaţie. - Grafice comparative, presa ungurească: şcoli, biserici, înainte de Unire, până la cedare, după cedare. - Problema expulzărilor.”5

Călătoria la Roma a avut loc la jumătatea lui noiembrie 1940. Cunoscând intenţiile Conducătorului Statului român, Pellegrino Ghigi, ministrul italian la Bucureşti, a încercat să-1 convingă că nu e oportun să pună acum Ducelui problema reparării nedreptăţilor de la Viena; generalul a refuzat categoric. În Raport privind călătoria generalului Ion Antonesou la Roma, realizat la Ministerul Afacerilor Străine, se scrie: “Conducătorul Statului român a păşit pe pământul italian decis să apere interesele actuale şi viitoare ale ţării cu toată dârzenia.” A ajuns în Italia, şi contele Ciano a încercat să-l oprească să ridice problema Transilvaniei de Nord-Est; fără succes. În raportul menţionat se scrie că, în timpul convorbirii cu Mussolini, „Cu privire la românii din Ungaria, Conducătorul Statului român a arătat incalificabila purtare a Guvernului din Budapesta, purtare în cinică contrazicere cu angajamentele şi garanţiile de la Viena; atrocităţile maghiare […] „Pentru o primă fază, Antonescu i-a cerut lui Mussolini o intervenţie pentru stoparea atrocităţilor ungureşti. Pentru a doua fază, de viitor, „Conducătorul Statului român a demonstrat Ducelui că frontiera actuală a Ungariei nu poate rămâne definitivă; Poporul Român e hotărât să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru recâştigarea drepturilor lui milenare.” Mussolini s-a angajat să-i tempereze pe unguri, fără să se pronunţe pentru viitor.6

Călătoria la Berlin era mult mai importantă, Germania fiind în acel moment, stăpâna Europei. Şi aici s-a încercat, de către ministrul de Eterne von Ribbentrop, ca Antonescu să fie convins să nu ridice problema Transilvaniei de Nord-Est. Nu s-a reuşit. În cele două convorbiri cu Hitler, generalul a insistat tocmai pe această problemă. La 22 noiembrie 1940 prezenta soarta vitregă a celor 1.350.000 de români rămaşi în teritoriile ocupate de Ungaria, deşi primiseră garanţii la Viena. „Ei au fost maltrataţi şi jefuiţi de avuturile lor. Femei şi copii au fost asasinaţi de unguri şi mulţi dintre refugiaţi s-au ivit în România cu ochii scoşi, limbile tăiate şi unghiile smulse.” După o discuţie generală prelungită cu Hitler, Ion Antonescu revine asupra situaţiei românilor din teritoriul cedat Ungariei, interpretul Paul Schimidt nota că Antonescu „a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită, dar la încheierea păcii generale ea îşi va ridica din nou glasul pentru a obţine dreptate.” Deşi Hitler a evitat să se pronunţe în vreun fel, a remarcat, la sfârşit, că: „Istoria nu se va opri în anul 1940.” Delegaţia română a luat expresia ca pe o promisiune.7

Revenit în Ţară, Antonescu a organizat o mare manifestare populară, cu peste 100.000 participanţi, la Alba Iulia, pentru a aniversa Unirea din 1918. A folosit prilejul pentru a reafirma drepturile românilor asupra întregii Transilvanii şi a lansa un îndemn la încredere? “Fraţi ardeleni! Voi, cari v-aţi sfâşiat sufletul şi trupul; Voi, cari aţi părăsit încă o dată vetrele vieţii şi crucile mormintelor; Voi, cari aţi adăugat dureri noi la hrisovul suferinţelor de veacuri; Nu deznădăjduiţi! Pe umerii voştri stă apăsarea sfântă a datoriilor strămoşeşti. În această clipă de îngenunchere, îngenuncheaţi ca să auziţi trosnetul de trupuri pe roată al lui Horea şi Cloşca; simţiţi în sânge clocotul de viaţă ardelenească a lui Avram Iancu şi imnul de redeşteptare naţională al lui Mureşan. Plecaţi urechea la brazda strămoşească şi păstraţi în cuget icoana gândurilor lui Lazăr, Şincai şi Şaguna şi cutremuraţi-vă de biruinţa măreaţă şi veşnică a lui Mihai Viteazul. Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă. Vom muri aici, fraţi ardeleni, fiindcă nu putem părăsi ceea ce nu se poate părăsi. Nici furtunile, nici trufiile, nici trădările nu ne vor clinti. Toţi trebuie să păstrăm încrederea în drepturile Neamului, să ducem o luptă de credinţă, de muncă şi de jertfă şi prin jertfă să ne câştigăm dreptatea. Fiindcă dreptatea străjuieşte lumea. Şi dreptatea lumii va fi dreptatea noastră. [...] Din Alba Iulia, unde gloria celui dintâi întregitor a adus peste veacuri afirmarea de voinţă şi unire a Ardealului, pentru ca în sunetul de clopote ale credinţei strămoşeşti să dea Coroana Unirii celui din urmă Întregitor, în numele trecutului, pentru apărarea prezentului şi pentru gloria viitorului, cer azi Unirea Românilor într-un singur suflet.”8

Fiind cunoscute multe dintre acţiunile lui Ion Antonescu pentru salvarea românilor din Transilvania de Nord-Est şi, în final, pentru reunificarea regiunii cu România, Asociaţia românilor Expulzaţi şi Refugiaţi i-a transmis în mai multe rânduri aprecierile ei. Într-o scrisoare de la sfârşitul lui ianuarie 1941, Asociaţia - având ca preşedinte pe protopopul Aurel Bilţiu, ca vicepreşedinţi pe Laurian Gabor şi Dumitru Nacu, iar secretar general pe Anton Ionel Mureşanu - se arăta convinsă că datorită Generalului se va ajunge la „unirea noastră de mâine în graniţele etnice ale tuturor românilor”.9 Antonescu răspundea: „Rănile adânci cari sângerează şi ard adânc în sufletul şi în trupul Neamului nostru, sub blestemul unor greşeli cari nu au fost ale lui, cer o vindecare deplină. Întâile condiţii ale acestei vindecări le constituie ordinea şi liniştea - singurele temeiuri ale încrederii în viitor. Simţămintele fraţilor celor mai greu încercaţi, cari uitând propriile lor dureri au trăit în toată amărăciunea durerile Patriei, au găsit răsunet viu în conştiinţa românească de pretutindeni. Sufletul meu îmbrăţişează toate durerile şi toate nădejdile româneşti.”10

Asociaţia Românilor Expulzaţi şi Refugiaţi din Ardeal la ales pe Ion Antonescu preşedinte de onoare al ei, înştiinţandu-l printr-o scrisoare; „Domnule General, Asociaţia noastră, în adunarea din 2 ianuarie 1941, v-a proclamat, în ovaţii unanime, ca primul ei preşedinte de onoare. Am vrut să vă ştim mereu alături de noi, ca unul ce prin măsurile luate de Stat ne-aţi dat întreg obolul pe care Ţara l-a putut oferi în momentele cele mai grele ale existenţei sale, făcând astfel ca durerea clipelor de prigoniţi ai soartei să fie, cu o părintească grijă, alinată. Alegându-vă ca preşedinte de onoare al Asociaţiei noastre, n-am făcut altceva decât dragostea ce v-am purtat-o în suflet am căutat să o exteriorizăm şi v-o aducem sub această formă. […] Mărturisindu-vă încă odată dragostea noastră nesfârşită pentru tot ce aţi dispus să se facă şi pentru tot ce aţi făcut pentru refugiaţii şi expulzaţii ardeleni, rugăm pe Dumnezeu să vă ajute să fiţi în măsură ca să ne conduceţi victorios din nou la casele noastre, acolo în Ardealul robit, unde ne sunt îngropaţi strămoşii noştri şi unde ne-am lăsat toată bogăţia noastră şi fraţii, făcând ca acest colţ al Ardealului să fie din nou şi pentru vecie vatră pribegilor de astăzi. Primiţi, vă rugăm, domnule General, asigurarea deosebitelor noastre consideraţiuni şi mulţumiri.” La l martie 1941, Ion Antonescu răspundea Asociaţiei: „Domnule preşedinte, Am primit impresionat adresa d-voastră prin care îmi comunicaţi că am fost proclamat preşedinte de onoare al Asociaţiei Românilor Expulzaţi şi Refugiaţi din Ardealul cedat prin verdictul de la Viena şi vă rog să primiţi mulţumirile mele călduroase pentru cinstea pe care mi-aţi făcut. Vă rog să comunicaţi membrilor Asociaţiei, cari îmi transmit în cuvinte impresionante întregul lor devotament, că ceea ce am făcut şi voi continua să mai fac pentru aceia cari au trebuit să părăsească vetrele bătrâne şi crucile sfinte sub cari se odihnesc strămoşii lor nu este pentru mine numai o sfântă datorie de român, ci este izvorât dintr-un îndemn sufletesc şi din legături trainice care nu pot fi nici uitate, nici înăbuşite. Dacă, totuşi, nu s-a putut face tot ce aşi fi dorit pentru alinarea nesfârşitelor suferinţi ale fraţilor ardeleni, să ştiţi că se datoreşte vitregiei vremurilor şi nicidecum lipsei de bunăvoinţă a oamenilor. Vă rog, scumpe domnule preşedinte, să primiţi, pentru impresionanta d-voastră dovadă de patriotism, toată recunoştinţa mea şi să transmiteţi tuturor membrilor Asociaţiei, o dată cu cuvântul meu încrezător în viitor, toată simpatia ce le păstrez. General Antonescu, Bucureşti, l martie 1941.”11

prof. univ. dr. Petre ŢURLEA

Note:

1. “Universul” din 8 septembrie 1940; Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941. Edit. Scripta, Bucureşti, 1992, vol. I, p.73; Petre Ţurlea, Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă, Edit. Semne, Bucureşti, 2009, p.24-25.

2. Mareşalul Ion Aatopescu. Secretele guvernării, Edit. Românul, Bucureşti, 1992, p.l3.

3. ANIC, fond IGJ, dosar 70/1940, f. 1-3.

4. “Monitorul Oficial” din 16 septembrie 1940.

5. ANIC, fond PCM, dosar 314/1940, f. 8-9.

6. Idem, dosar 332/1940, f.1-11.

7. Antonescu - Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite. 1940-1944, Edit. Cozia, Bucureşti, 1991, vol. L, p. 35-45, 52-53.

8. ANIC, fond PCM, dosar 317/1940, f. 6-7, Documentele de arhivă menţionate au fost publicate de Petre Ţurlea în vol. Ip şi Trăznea, Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească. Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

9. “Ardealul” din 16 februarie 1941.

10. Idem din 23 februarie 1941.

11. Idem din 9 martie 1941.