Miracolul veneţian
Cum a luat naştere Veneţia?
 Prima
întrebare pe care, spontan, şi-o pune oricine se află pentru prima oară
în contact cu Veneţia, este: cum a fost cu putinţă să ia naştere un
astfel de oraş? Pentru că, într-adevăr, Veneţia este un oraş ireal, un
oraş fantastic, incomparabil, absolut unic în lume; nu numai prin felul
în care a luat naştere, nu numai prin fascinanta sa frumuseţe naturală
şi mai ales artistică, nu numai prin grandioasa sa istorie şi
civilizaţie, ci şi sub alte aspecte, concrete, de amănunte, să zicem,
tehnice; adică, de configuraţia sa urbanistică, de metodele constructive
folosite, cu totul şi cu totul neobişnuite, nemaiîntâlnite - fără
îndoială - în niciun alt oraş.
Deci, cum a luat naştere
Veneţia? De ce, când şi cum a fost posibilă constituirea acestei aşezări
umane şi - practic, tehnic - cum a fost posibilă construcţia unui
asemenea oraş?
Primul răspuns ni-l va da,
fireşte, configuraţia geografică a locului, precum şi vicisitudinile
istoriei. Aşadar, mai întâi, ce aspect global are oraşul, cum apare
Veneţia văzută din avion? Ca un oraş îngrămădit şi foarte dens, ocupând
parcă o insulă care măsoară, între punctele sale extreme, de la est la
vest, cam 4 km. (exact: 4,260 km.), iar de la nord la sud, ceva mai mult
de doi kilometri şi jumătate (exact: 2,790 km). Un oraş situat într-o
lagună, - laguna Veneţiei: porţiunea din bazinul unei mări, Adriatica,
separată aproape complet de mare printr-un cordon litoral. Dinspre nord,
pornind dinspre uscat (“terra
ferma”), distanţa până la
“insula” numită Veneţia este de 4 km; distanţă străbătută de linia
ferată şi de o autostradă, construite pe o îngustă terasă artificială
lungă de 4 km. Spre sud, Veneţia este apărată contra valurilor mării, pe
o lungime de circa 40 km, de câteva lungi limbi de pământ (Pellestrina,
Lido, Malamocco). De oraşul Veneţia mai ţin şi multe insule din imediata
sa apropiere - Murano, Torcello, Burano ş.a. în nord; şi S. Giorgio,
Giudecca, Lido, S. Lazzaro, S. Michele ş.a. Apoi, mai multe ostroave,
pustii.
Spuneam că din avion
Veneţia apare ca un oraş ocupând o insulă. În realitate, Veneţia este
construită pe 116 insule, foarte apropiate unele de altele, despărţite
de canale naturale (unele, la origine, albii ale unor foste râuri),
având lăţimea între 4 metri şi 90-95 metri. Cel mai mare, Canal Grande -
care, având forma literei S, împarte în două Veneţia de la sud-est la
nord-vest. Canalele sunt trecute de peste 400 de poduri. Deocamdată,
atât despre aspectul general al Veneţiei. Acum, când şi în ce
împrejurări a luat naştere oraşul şi republica “Serenissima”?
În secolul al V-lea,
nordul Italiei a fost invadat de vizigoţii conduşi de Alaric şi de hunii
lui Atilla. Locuitorii, mai ales cei din oraşe - şi îndeosebi cei din
Padova, Aquileia şi Grado - s-au refugiat cu tot avutul lor pe insulele
mai mari din lagună, începând din anul 451, data tradiţională a fundării
Veneţiei. (De fapt, o asemenea dată nu poate fi precis stabilită).
Valurile de refugiaţi s-au aşezat pe aceste insule, printre puţinii
băştinaşi barcagii, care trăiau din pescuit, din producţia şi din
transportul de sare marină. S-au amestecat cu băştinaşii - şi aceştia au
fost, s-ar putea spune, primii veneţieni. Apoi, invazia longobarzilor
din anul 568 a provocat o migraţie şi mai masivă de refugiaţi din
împrejurimi. Printre ei erau, desigur, şi oameni mai înstăriţi,
proprietari de turme de bovine şi ovine, de cai şi de porci.
Populaţia aceasta de
refugiaţi, stabilită în lagună, s-a organizat prin anul 697, sub
conducerea unei căpetenii militare, a unui
dux,
a unui duce, sau - cum se spune în
dialectul veneţian - “doge”. Probabil că primul doge a fost ales efectiv
de locuitorii insulelor lagunei; în orice caz, se afla sub ordinele
împăratului Bizanţului. Dar după mişcările populare care au avut loc în
Italia în anul 725, dogii au fost aleşi de adunările populare.
Din insula Torcello, care
devenise centrul comercial cel mai important al lagunei, şi unde în 639
a început construcţia grandioasei catedrale pe care o admirăm şi azi,
populaţia s-a extins pe acel “ciorchine” de 116 mici insule ce ocupau
spaţiul Veneţiei de azi; insule dintre care cea mai întinsă şi mai
centrală era cea pe care veneţienii o numeau “ţărmul înalt”, în dialect
Rivoalto, -
azi Rialto. Când, la începutul secolului
al IX-lea, Pepin, împăratul francilor şi rege al Italiei, a încercat să
anexeze laguna, veneţienii au opus rezistenţă pe insula Rialto. În felul
acesta apărându-şi independenţa, veneţienii şi-au pregătit triumfalul
drum al expansiunii comerciale spre Orient; iar pe plan intern, al
organizării unui stat sui generis - Republica Veneţiei, La
Serenissima.
Triumful Veneţiei în istorie
Drumul triumfal al
Veneţiei începe odată cu expansiunea sa maritimă şi comercială spre
Orient; iar pe plan intern, prin organizarea sa politică într-un stat
sui generis -
Serenissima Republică a Veneţiei.
Veneţienii sunt descendenţii unui antic popor indoeuropean - veneţii -
deosebit de celelalte popoare italice (inclusiv de etrusci), care se
stabiliseră în această zonă; se ocupau în principal cu comerţul - mai
ales cu comerţul de ambră - şi întreţineau raporturi de amiciţie cu
romanii, care i-au şi integrat în mod pacific în imperiul roman. Vocaţia
pentru comerţ a veneţilor antici s-a transmis cu rezultate excepţionale,
descendenţilor lor veneţieni.
Condiţia esenţială pentru
comerţul cu Orientul era dominaţia Adriaticei; dominaţie pe care Veneţia
şi-a asigurat-o pe deplin încă din secolul al X-lea, după ce îi distruge
pe piraţii normanzi şi după ce devine o putere, nu supusă ca până acum
împăratului bizantin, ci o aliată a Imperiului de Răsărit, fapt care i-a
adus numaidecât numeroase privilegii şi concesiuni. Veneţia participă şi
la marile expediţii ale cruciadelor, conştientă de marile avantaje ce
puteau rezulta de aici şi pentru a nu lăsa câmp liber oraşelor rivale de
pe coasta tireniană, republicilor marinare Genova, Pisa şi Amalfi. Cu
multă hotărâre aderă la cruciada a IV-a, furnizând masiv corăbii şi
alimente; energicul şi abilul doge octogenar Enrico Dandolo a ştiut să
manevreze în aşa fel, încât să obţină maximum de avantaje. Atunci, în
1204, au fost aduşi, printre altele, ca pradă din Constantinopol, cei
patru cai de bronz (singura cvadrigă romană păstrată până azi), operă -
se crede - a marelui sculptor clasic grec Lysip, din secolul al IV-lea
î.e.n. (Faimoasa bazilică San Marco, edificată pe locul unei biserici în
care se păstrau moaştele sfântului evanghelist furate în 828 de doi
negustori din Alexandria Egiptului, fusese terminată în 1073, dar a fost
în continuare împodobită cu opere de artă aduse din Constantinopolul
jefuit de cruciaţi).
În urma participării la
expediţiile cruciadelor, Veneţia şi-a stabilit garnizoanele în oraşele
maritime nou cucerite Iaffa, Tyr, Acra, fapt care i-a lărgit
considerabil influenţa în Siria şi Palestina. La începutul secolului al
XIII-lea, când expansiunea sa atinge apogeul, influenţa comercială a
Veneţiei se extindea până în Crimeea şi Marea de Azov, Asia Mică şi
Golful Persic. Prin Egipt - unde timp de secole şi-a asigurat monopolul
comerţului - negustorii veneţieni aduceau în Europa foarte căutatele
produse ale Indiei; în timp ce din China veneţianul Marco Polo îşi
aducea bogăţii personale imense; iar prin celebra relatare a
călătoriilor sale, Marco Polo furniza Europei primele cunoştinţe privind
oamenii, ţara, viaţa şi civilizaţia Chinei. Capitalurile investite în
comerţ îi aduceau veneţianului un venit de cel puţin 20 la sută, încât
Republica Veneţia se bucura de o bunăstare economică nemaiîntâlnită în
nici o altă ţară. Şi dispunând de asemenea bogăţii, “ciorchinele” de 116
insule mlăştinoase s-au transformat, prin munca şi geniul locuitorilor,
într-un splendid oraş de piatră şi de marmură care, începând din acest
secol al XIII-lea, îi umplea de admiraţie şi încântare pe toţi străinii
care veneau aici. (În secolul al XII-lea se reconstruise - pe locul
primului palat al dogilor, datând din 814, incendiat ca şi următoarele
reedificări - palatul ducal; palat amplificat, înfrumuseţat şi restaurat
în forma actuală în secolul al XV-lea, după alte incendii devastatoare).
Al doilea factor care a
stat la temelia prestigiului, prosperităţii, strălucirii edilitare şi
artistice a Veneţiei, a fost geniul său organizatoric şi politic,
talentul şi inteligenţa cu care şi-a administrat şi condus viaţa
internă. Iată, în câteva cuvinte, cum se prezenta şi cum funcţiona acest
original şi atât de ingenios mecanism politic, social şi administrativ
al Serenissimei:
Pe fundamentul prosperităţii sale
economice s-a dezvoltat autoritatea regimului oligarhic, în statul în
care oligarhia aristocratică a deţinut timp de atâtea secole puterea.
Astfel, în 1172 se instituie “Marele Consiliu”, compus din 480 de
membri, aparţinând numai familiilor nobile, consiliu care controla
activitatea dogelui. Marile familii veneţiene erau în număr de 24;
dintre acestea, erau 16 a căror vechime este atestată documentar încă
din secolul al VIII-lea: familiile Corner, Bragadin, Giustinian, Palier,
Contarini (care a dat 8 dogi), Dandolo (4 dogi) ş.a. Acestora li s-au
adăugat în “Marele Consiliu” şi membrii altor mari (dar mai noi) familii
nobile - Foscari, Loredan, Mocenigo (care a dat 7 dogi), Vendramin etc.
Numărul membrilor acestui Consiliu a crescut de la 480 la 1.731 (la
începutul secolului al XVIII-Iea). În schimb, numărul “marilor familii”
a scăzut: în secolul al XIV-lea erau 204; cu patru secole mai târziu
erau 111; iar azi au mai rămas aproximativ 40.
Dogele era asistat de şase
consilieri, formând “Micul Consiliu”. Forma de republică
aristocrat-oligarhică atinse punctul de maximă autoritate în 1297, când
se stabileşte regula potrivit căreia “Marele Consiliu” este singurul for
care îi numeşte pe toţi cei ce deţin funcţii înalte în
Republică, inclusiv pe doge. În acelaşi timp, “Marele Consiliu” exercita
un control foarte riguros pentru ca nimeni, nici chiar dogele,
să nu poată îndrăzni să încalce legile statului. Organ executiv creat în
acest scop şi învestit cu puteri extraordinare era “Consiliul celor
zece”. Când, în 1355, dogele Marino Falier a încercat să-şi
impună în mod absolut puterea personală, “Consiliul celor zece”,
format atunci, l-a judecat, l-a condamnat şi dogele a fost decapitat.
Continuitatea existenţei şi formei constituţionale a Republicii Veneţiei
este un fapt unic în istorie. Graţie acestei forme constituţionale
Veneţia a ajuns şi s-a menţinut la rangul de mare putere, care trata de
la egal la egal cu Franţa, cu
Spania, cu Imperiul Romano-Germanic şi chiar cu statul papal.
Prosperitatea ei economică a primit o grea lovitură în secolul al
XV-lea, când Asia Mică ajunge sub puterea turcilor, şi când portughezii,
descoperind un nou drum maritim spre Orient, le-au smuls
veneţienilor monopolul comerţului cu India, în primul rând. Încă timp de
două secole, comerţul cu ţările europene şi strălucita dezvoltare a
meşteşugurilor şi industriei sale îi vor mai asigura - până prin 1700 -
un nivel ridicat de bunăstare economică.
Odată cu ocupaţia
napoleoniană, în 1797 ultimul doge, Ludovico Manin, a fost înlăturat şi
Republica Veneţia a fost desfiinţată, după o mie de ani de glorioasă
existenţă. Cu toate acestea, prin farmecul aşezării sale şi prin atât de
spectaculoasa sa istorie, prin cultura şi prin vraja artei pe care a
creat-o, Veneţia a continuat şi va continua să rămână încântătoarea
Serenissima...
Configuraţia
urbanistică a Veneţiei
În jurul anului 1300, aria Veneţiei
actuale era aproape în întregime edificată; deşi pe atunci era
străbătută de mult mai multe canale. Canale! De fapt, la Veneţia poartă
numele de “canale” numai cele dinafara oraşului, cele care străbat
laguna; în interiorul oraşului, numele de “canale” este rezervat numai
celor mai largi şi mai importante - Canal Grade (lung de 3.800 m, larg
de la 30 la 70 m, adâncime maximă 5,20 m), Canale della Giudecca (lung
de 1.680 m, lărgimea medie 300 m), Canale di Canareggio şi alte trei sau
patru, mai puţin însemnate. Toate celelalte poartă numele de rii
(pluralul de la rio -”râu”), pentru că traseul lor urmează cursul
râurilor cu numeroasele lor ramificaţii care acum 1500-2000 de ani
străbăteau întinderea mlăştinoasă devenită apoi marea lagună veneţiană.
Prin construirea de case
pe terenurile mai solide, mai rezistente - adică pe cele 116 insule
amintite, - încetul cu încetul această reţea de foste râuri a devenit
canale. Construcţiile au trebuit să se adapteze mersului capricios al
acestor foste râuri, pentru a putea exploata la maximum foarte
neregulatul şi foarte puţinul teren disponibil, apt a susţine o
construcţie. De aceea şi sistematizarea stradală, trebuind să urmeze
traseul canalelor, are un aspect de labirint; din acelaşi motiv, şi
unele palate, chiar de trei etaje, au uneori traseul faţadei nu
rectilinear, ci uşor curbat.
În raport cu edificiile şi
cu spaţiile pietonale din faţa şi de-a lungul lor se disting trei tipuri
de canale. Unele sunt flancate de edificii care parcă răsar direct din
apă şi care se oglindesc în luciul apei, pentru că faţada şi principala
poartă de intrare în palat dau spre canal (cum sunt faţadele celor peste
o sută de palate de pe Canal Grande). Bineînţeles că, în spate, fiecare
palat (numărul lor depăşeşte cifra de 3.000) are o curte şi deci şi o
ieşire pe uscat. Alte canale au o stradă pietonală pe una din laturile
lor, - stradă numită
fundamenta, în fine, alte
canale au câte o fundamenta de-a lungul ambelor laturi. La
Veneţia străzile - altele decât cele de-a lungul canalelor, şi care
uneori pot să fie înguste chiar de 2-3 m. - se numesc, de obicei,
calii (sing. calle). Tipuri mai rare de străzi sunt: via
- o stradă largă şi de dată recentă; salizzada - denumire
dată uneia dintre cele dintâi străzi pavate cu piatră (salizzo);
sau lista - strada care trecea prin faţa palatului unui
ambasador.
Cele peste o sută de
canale veneţiene sunt traversate de aproximativ 400 de poduri, de
diferite tipuri, care în 1500 erau încă din lemn (şi azi mai sunt cinci
sau şase poduri din lemn; unul din cele trei poduri care traversează
canalul Grande este tot din lemn). Intre podurile monumentale din piatră
celebre sunt “Ponte di Rialto” şi “Ponte dei Sospiri”. Pieţele veneţiene
se numesc campi
(sau, când sunt mai mici, campielli);
una singură în Veneţia poartă numele de piaţă: Piazza San Marco.
Vehicolul tipic al
Veneţiei este, cum se ştie, gondola. Cuvântul derivă din grecescul
kondi,
care înseamnă “scoică”. Gondola - care
exista aici încă de la sfârşitul secolului al IV-lea - este un tip de
ambarcaţiune care nu seamănă cu nici un alt tip de barcă: foarte docilă
la manevrele atât de dificile ale gondolierului - care vâsleşte stând în
picioare şi cu o singură vâslă, - pare a fi o barcă foarte fragilă,
nesigură; în realitate, datorită tocmai formei sale este foarte stabilă,
foarte sigură. Are dimensiuni fixe: 11 m lungime, 1,75 m lăţime şi
transportă până la 6 persoane. În centru are un felze, un fel de
cabană minusculă, cu uşa şi ferestruici, demontabilă, cabană folosită
numai iarna şi în intemperii de durată. Până în secolul al XVI-lea
gondolele erau de diferite culori şi aveau două rostre sau
“ciocuri”, la prova şi la pupa; dar în 1562 guvernul Veneţiei a ordonat
ca toate gondolele să fie vopsite în negru. De atunci gondola şi-a
păstrat forma actuală, - cu un singur rostru la prova, având forma unei
halebarde dinţate.
Spre deosebire de oraşele
moderne, în Veneţia n-au existat, separate, zone rezidenţiale
aristocratice şi cartiere populare. Multe palate ale nobililor aveau
încăperi situate la demi-sol sau plasate între etaje, încăperi în care
locuiau familii cu posibilităţi economice foarte modeste. Bogaţii trăiau
astfel cot la cot cu cei săraci.
Palatele marilor familii aristocratice
n-aveau aspect de fortăreaţă sau de castel ca în alte oraşe italiene
medievale; printre altele, şi pentru motivul că în Veneţia forma
oligarhică de guvernare era o piedică în calea ambiţiilor marilor
familii de a ajunge la o putere autoritară. Din punct de vedere
arhitectonic, ceea ce caracterizează aproape toate faţadele palatelor
Veneţiei este predominanţa golurilor asupra plinurilor în partea mediană
a edificiului, ornamentată cu logii suprapuse pe două rânduri, care
corespund saloanelor centrale; în schimb, în părţile laterale ale
edificiului predomină plinurile, în care se deschide câte o fereastră
sau un mic balcon, în dreapta şi în stânga logiei.
Alte elemente
caracteristice multor case sau palate veneţiene sunt: scările interioare
care din curte urcă la logia de la etaj;
altanele,
cum sunt numite terasele de lemn
construite pe acoperiş, împodobite cu lampioane, cu plante, cu flori;
loc de reuniune familială în serile de vară (dar şi locul unde
veneţienele făceau plajă, expunându-şi mai ales părul, pentru ca sub
acţiunea razelor solare să capete acea culoare de blond auriu al
frumoaselor din tablourile lui Tizian şi Palma il Vecchio).
Cum sunt construite
casele, palatele, bisericile din Veneţia? Tehnica constructivă este
foarte originală, absolut unică. Iată în ce constă: terenul insulelor
lagunei este foarte puţin consistent: nămol tasat pe un fundal
aluvionar. Abia la 6 sau 7 metri adâncime începe un strat compact de
argilă amestecată cu nisip, strat numit de veneţieni
caranto.
Sub acest strat este o zonă freatică, de
pământ îmbibat de apă; sub această zona freatică este un strat cu
depozite de turbă; în fine, dedesubtul acestor depozite - pungi de gaze
naturale, de gaz metan. Fundaţia unei clădiri trebuie să coboare până la
stratul compact de argilă şi nisip, până la
caranto, care nu este nici el foarte solid; dar faptul că
stă pe celelalte trei straturi, elastice şi comprimabile, pe care le-am
amintit, asigură o fundaţie suficient de solidă pentru un masiv palat de
2-3 etaje. Şi iată în ce fel, iată care e tehnica acestei “fundaţii
indirecte”, cum spun constructorii de azi:
Trunchiuri cu unul din
capete ascuţite, groase şi noduroase, de stejar sau de zadă, ori de
larice
(un conifer), lungi de 7-8 metri, se
înfig bine în pământ până intră adânc în stratul de caranto. Se
înfig, bineînţeles, foarte multe trunchiuri, aproape unul lângă altul,
aliniate de-a lungul fâşiei de teren - a planului clădirii - pe care se
vor înălţa zidurile edificiului; sau - în cazul edificiilor foarte
masive - trunchiurile sunt înfipte în cercuri concentrice sub toată aria
viitoarei clădiri. (Se ştie că, de pildă, marea biserică “della Salute”
este construită aproximativ pe 11.000 de asemenea trunchiuri de
fundaţie). Pe capetele de sus ale acestor trunchiuri se fixează două
rânduri încrucişate de scânduri foarte groase de lemn de stejar, pe care
se va ridica fundaţia propriu-zisă, formată din blocuri de piatră; abia
baza acestei fundaţii de piatră ajunge la nivelul apelor lagunei!
Trunchiurile de lemn ale fundaţiei, în loc să putrezească cu timpul în
mediul umed (căci lemnul putrezeşte numai după ce vine din nou în
contact cu aerul), suferă odată cu trecerea anilor un proces de
mineralizare, care le face din ce în ce mai rezistente; încât se poate
spune că Veneţia nu este “construită”, ci “pluteşte” pe apă! Iar în
zidurile clădirilor se încastrau bârne de lemn, ceea ce sporea
elasticitatea construcţiei; drept care, nici o construcţie din Veneţia
nu s-a prăbuşii vreodată din cauza cutremurelor.
Foarte originală era şi
modalitatea de construcţie a puţurilor. Fiecare
campo
sau campiello avea (toate se
păstrează şi azi) măcar o fântână publică, cu ghizdul ei de piatră sau
de marmură, adeseori cu sculpturi în basorelief care fac din ea un
adevărat obiect de artă. Dar ce apă se bea din aceste fântâni? Şi cum
erau construite? Iată cum: întreaga suprafaţă a piaţetei era excavată
până la o adâncime de 5-6 metri. Pereţii excavaţiei erau căptuşiţi cu
argilă, spre a-i face impermeabili. In centrul excavaţiei, pe o lespede
de piatră, se construia, din cărămizi speciale, cilindrul puţului;
cilindru căruia i se lăsau la bază câteva mici găuri. Apoi întreaga
excavaţie se umplea cu nisip şi pietriş de râu, - şi piaţa se pava,
lăsându-se deschise patru orificii, situate în colţurile piaţetei. Prin
aceste orificii apa de ploaie căzută în piaţă şi de pe acoperişurile
caselor din jur intra, pătrundea stratul de 5-6 metri de nisip şi
pietriş - devenit o adevărată cisternă subterană, - de unde se infiltra
prin orificiile de la baza cilindrului şi umplea cilindrul de cărămizi
al puţului, încât, până în secolul trecut, când sistemele moderne de
apeducte au adus apă de băut de la mari distanţe, veneţienii au băut apă
de ploaie perfect potabilă, mineralizată fiind prin penetrarea în
stratul de nisip şi de pietriş din adâncul fiecărui campo sau
campiello. Aceasta e Veneţia: încântătoare şi plină la tot pasul de
surprize!
prof.
univ. dr.
academician
Ovidiu DRIMBA |
|