|
1 D E C E M B
R I E – ZIUA ROMÂNIEI REÎNTREGITE
„…Şi, Doamne, către Putna şi
către Direptate,
În Alba e un clopot de
lacrimi, care bate.
Iluminând utrenii şi
prelungind vecernii,
El cântă primăvara la
începutul iernii.
Muntenia – temeiul, ca şi
Moldova toată,
Doar când s-a-ntors
Ardealul, vru clopotul să bată,
Divinul nostru clopot,
îndreptăţit să spună
Că suntem toţi acasă la mama
împreună…”.
(Adrian Păunescu)
Marea noastră Sărbătoare
Naţională păstrează ecoul celei mai măreţe înfăptuiri a românilor,
întreţine şi veghează flacăra iubirii de ţară, de frăţietate şi de
durabilitate statală. Momentul Reîntregirii României ne-a făcut
cunoscuţi lumii ca un popor puternic, trecut prin atâtea hopuri istorice
şi persistent în fierberea celei mai înalte aspiraţii, UNIREA, care a
însemnat şi eliberare deplină, şi dobândirea demnităţii neamului, smulse
din marea şi îndelunga nedreptate a veacurilor. Românii din Ardeal,
înrobiţi, umiliţi, batjocoriţi, au făcut din nădejdile lor citadelă
inespugnabilă care a rezistat, prin tăria zidurilor ei, în faţa tuturor
încercărilor de convertire cetăţenească şi religioasă. Se ştiau români
şi au rămas români, aveau o credinţă proprie şi au rămas în religia lor,
îndurând mizeria desconsideraţiei şi degradării ca naţie de către
străini împământeniţi aici prin barbarism.
A readuce pământul, pe care ai
trăit ca sclav anonim, la rangul de propria ţară înseamnă să te înalţi,
să-ţi prinzi în piept emblema de restaurator de neam, să te
înregimentezi în datina străbună cu tot darul pe care ţi l-a dat
Dumnezeu. Şi ei, ardelenii, au făcut din Ardeal altarul de închinăciune
pentru toţi românii, care, în această zi de bucurie naţională, se
îndreaptă spre Alba Iulia, spre „Mecca noastră”. Aici ne cheamă clopotul
Transilvaniei române, aici ne regăsim frate cu frate, aici ne închinăm
în faţa jertfei, aici îi preamărim pe eroi. Aici arde intens marea
flacără a tăriei nemului, care îşi aruncă lumina peste Carpaţi şi
pretutindeni unde vibrează suflet românesc. Aprinsă în altarul
transilvan, unde s-a sfinţit „sceptrul cu trei peceţi”, purtat de primul
întregitor de neam, făclia Unirii ne-a călit peste veacuri, ne-a
însufleţit în confruntările dure ale vremurilor, ne-a luminat datoria de
a merge până la izbânda finală.
Ziua acelui Decembrie aspru
ne-a dat România Mare, care a spus lumii cine suntem şi ce vrem, România
care şi-a primit verdictul puterilor Europei de stat îndreptăţit a-şi
relua ce-a fost al lui, România care şi-a plătit reîntregirea cu
suferinţe şi jertfe, rezultat firesc al nestinsei credinţe în dreptatea
sa. Ţara aceasta, cu toată zbaterea ei istorică, cu măreţia eroilor, cu
lumina izbânzilor, cu ecoul durerii, pulsează în inimile românilor cu
conştiinţă trează, care se consideră datori să-i apere marea cucerire a
identităţii naţionale, să n-o lase pradă poftelor străine. E un legământ
sfânt pe care trebuie să-l predăm din generaţie în generaţie.
De aceea, cu iubirea de ţară nu
se glumeşte. Iubirea de ţară nu se cuantifică, nu se pune pe tarabă, nu
se comercializează. Ea este sacră, şi atât! A o trâmbiţa doar în interes
personal înseamnă a te dezagrega moral. A o coborî în ridicol, făcând
din aceasta o bravură de nenaţionalist înseamnă să-ţi ştergi
identitatea, să-ţi pierzi calitatea umană, devenind bestia care nu
urmăreşte un alt scop al acţiunii decât a ucide pentru a trăi!
Din păcate, se găsesc unele
voci ale unor pierduţi cu duhul care au început să mormăie că nu-i prea
potrivită ziua de început de iarnă pentru sărbătoarea Zilei Naţionale,
plângându-se că le „îngheaţă mâna pe drapele”. Astfel de opinii sunt
emise de suflete deja îngheţate, care mai suflă doar pentru a mai şopti
neputinţa muribundului.
O altă categorie a pierzaniei
sunt cei ce vehiculează ideea că ziua de 10 mai ar fi demnă de a se
considera ziua de sărbătoare a ţării, urmărind să smulgă României de
astăzi demnitatea naţională, aşa cum au mai făcut-o şi altă dată, şi s-o
încredinţeze tutelei străinului lacom, nesătul şi împopoţonat de un lux
ridicol, în totală discordanţă cu viaţa poporului, pe care vrea să-l
stăpânească din nou, animat de constatarea că aici „are balta peşte”.
Aceasta ar însemna să ne coborâm în micimea supunerii, a plecăciunii în
slugărnicie, mai ales că atunci, în 1918, a fost invitat să participe la
marele eveniment şi a refuzat, nefiind de acord cu el, întrucât avea
alte interese. A preda unei fantome a trecutului suveranitatea
autorităţii statale, românii aflaţi în funcţii cu responsabilitate de
soarta oamenilor, n-ar face altceva decât să-şi declare neputinţa de a
exercita administrarea vieţii poporului. Or, aşa ceva nu mai este
posibil astăzi, chiar dacă acum, temporar, ne aflăm într-un moment
tulbure, de nesiguranţă, sub o conducere dezechilibrată, care nu trebuie
să mai dureze. Avem oameni cu educaţie şi instruire solide pentru a ne
cârmui ţara. Pe ei i-am chemat să repare ce s-a deteriorat în viaţa
noastră, sub o conducere prezidenţială ostilă poporului, care a creat şi
această dezorientare în sentimentele de legătură cu patria noastră,
sugerând şi determinând părăsirea ei. Aflat în puterea sa deplină,
dobândită prin sacrificii, dârzenie şi eroism, poporul român nu va mai
accepta să fie scos din statutul de propriu hotărâtor al direcţiei
vieţii sale.
Să aducem la Marea Sărbătoare
amintirea tuturor pragurilor pe care poporul nostru le-a trecut pentru
a-şi scrijeli în piatră dreptul de stăpân în ţara lui, să înălţăm cântec
de slavă sacrificiului în numele crezului sfânt al înaintaşilor, care au
zidit din osul lor hotarul ţării, chezăşie a dăinuirii noastre! Să
presărăm „pe-a lor morminte/Ale laurilor foi!”
La Alba Iulia, bat clopotele
UNIRII !
Prof. Georgeta CIOBOTĂ
|
