|
Inginerul
Zaharie
SEICEANU
  Noiembrie
1918, Budapesta... Primul război mondial se încheiase. Puterile
Centrale, Germania şi Austro-Ungaria, erau înfrânte, imperiul
austro-ungar era în dezmembrare, în oraş domnea un haos general...
Autorităţile practic nu mai existau, pe străzi nenumăraţi soldaţi veniţi
din toate zonele de front îşi căutau drumul către casele lor.... În
mulţimea de militari originari din toate colţurile imperiului -
maghiari, sârbi, slovaci, croaţi, austrieci, români, cehi etc. - care
umpleau străzile capitalei ungare, un tânăr „Fahnrich” („stegar” - cel
mai mic rang de ofiţer din ierarhia militară austriacă), din trupele „K.U.K”
(chezaro-crăieşti), venit de pe frontul italian din Tirol, se străduia
să ajungă la gară să se întoarcă acasă la Blaj. Situaţia nu era deloc
simplă, trenurile erau oprite de tot felul de detaşamente de militari
care controlau actele călătorilor căutând, chipurile, dezertori nu de
puţine ori având loc arestări şi execuţii sumare.
După un timp, care i-a părut nesfârşit de lung, tânărul
a ajuns la Blaj, unde s-a prezentat la Comandamentul Gărzilor Naţionale
Române, înscriindu-se voluntar în aceste Gărzi care asigurau ordinea
publică, întrucât administraţia maghiară de fapt nu mai exista, în ţară
domnea o dezordine generală şi un vid de autoritate, în această
conjunctură tulbure, abia întors de pe front, a primit comanda unui
detaşament de luptă dotat cu patru mitraliere, având ca misiune apărarea
podului de cale ferată peste râul Mureş, de lângă Teiuş, pe care grupuri
de militari maghiari, conduşi de ofiţeri care nu acceptau faptul că
Austro-Ungaria a pierdut războiul, voia să-1 arunce în aer, încercând să
împiedice astfel Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia care era
programată pentru data de l decembrie 1918...
Tânărul Zaharie Seiceanu, ajuns la Blaj, după focul
luptelor din Tirol din primul război mondial, pătruns de dorinţa
unităţii neamului românesc a fost remarcat de către personalităţile
Consiliului Naţional Român din Blaj.
În acest sens prin Ordinul de Zi nr. 1/14 noiembrie 1918
al Sfatului Militar din Blaj Zaharie Seiceanu a fost ales Stegar, aşa
cum se confirmă şi din copia documentului menţionat în continuare.
Sfatul militar român din Blaj
ORDIN DE ZI Nr. l
Blaj, la 14 noiembrie 1918.
1. Constituirea, Sfatului militar român din Blaj:
Pentru comunele din comitatul Albei Inferioare care nu
stau sub Sfatul militar român din Alba Iulia, precum şi pentru întreg
comitatul Tîmavei Mici, s-a constituit „Sfatul militar român din Blaj”
constatator din 11 ofiţeri şi 10 soldaţi. Sfatul acesta militar e
concrezut cu toate agendele de conducere şi organizare, care cad în
sfera lui de competinţă, pe un Comitet executiv constatator din ofiţerii
Victor Munteanu, dr. Dănilă Sabo şi dr. Iustin Nestor.
2. Împărţirea ofiţerilor;
Inspector general, căpitan Ioan Munteanu.
Organizator, locotenent dr. Dănilă Sabo.
Adjutant, dr. Iustin Nestor.
Proviantură, căpitan Victor Munteanu, locotenent
dr. Laurenţiu Nestor.
Medici, căpitan dr. Cornel Circa, sublocotenent dr.
Vasile Hîncu. Comandant al Gărzii Blaj, Blaj-sat şi Veza, căpitan Virgil
Pop. Ofiţeri subalterni ai acestei gărzi:
sublocotenent Traian Meseşeanu.
sublocotenent Virgil Curta.
stegar Uţiu Iulian.
stegar Zaharie Seiceanu.
stegar Ioan Anuşca
stegar Ionel Harra
stegar Dumitru Nilca
3. Localul provianturei şi adjutanturei
se afla în internatul de băieţi, la parter, uşa prima şi
a doua, la dreapta.
4. Reformarea gărzii din Blaj, Blaj-sat şi Veza.
La ordinul Sfatului militar român central din Arad este a se forma în
Blaj o gardă pur naţională română de 250-300 oameni, în această gardă
pot intra numai foşti soldaţi români din Blaj şi jur, cu purtare
excepţionabilă, treji şi conştii de dorinţele lor, care au să se supună
întru toate disciplinei stricte militare. Noua înrolare o va înfăptui
Comitetul Executiv al Sfatului naţional român din Blaj.
5. Ordonanţa; ca ordonanţă pe seama provianturii
se designează soldatul Nicolae Matei din garda din Blaj.
6. Comandant al gării Blaj.
Cu comanda stabilă a gării Blaj (gara nouă) a
fost încredinţat domnul locotenent Ioan Vancea.
7. Comisar militar pentru Hususău şi jur.
Comisar militar pentru Hususău, Lunca, Lodroman,
Tăuni, Glogoveţ, Prostea Mare, Proştea Mică, Chesler, Făget,
Crăciunelul de Sus, Tătârlaua, Bălcaciu, Ţapu şi Micăsasa se denumeşte
domnul locotenent dr. Ioan Bianu cu sediul în Hususău. Dînsul e
concrezut cu organizarea sfaturilor
naţionale comunale şi a gărzilor naţionale din comunele
de mai sus.
8. Comandarea în adjutantură.
Pentru serviciul stabil de cancelarie în adjutantul
sunt: sublocotenentul farmacist Iuliu Lipovan şi gardistul Petru P.
Roşca.
Din încredinţarea Comitetului executiv confirm
conformitatea cu originalul, dr. Nistor Iustin.
_______________
Arhiv. St. Cluj-Napoca.
Fond Colecţia de documente 1918 Blaj, d. 61.
Tânărul de atunci nu s-a gândit niciodată că decizia de
a se pune la dispoziţia Gărzii Naţionale Române din Blaj avea să-i
determine tot cursul vieţii sale de la acel punct înainte.
Misiunea a fost îndeplinită, podul nu a putut fi
dinamitat de elementele duşmănoase, Adunarea Naţională de la Alba-Iulia
s-a ţinut normal, Transilvania s-a unit cu Patria Mamă. La începutul
anului 1919 Gărzile Naţionale au fost dizolvate, administraţia
Transilvaniei a fost preluată de Consiliul Dirigent de la Sibiu, care
era ca un fel de guvern local provizoriu. In scurta perioadă de
existenţă, acest Consiliu şi-a îndeplinit misiunea luând toate măsurile
necesare pentru a realiza trecerea Transilvaniei în componenţa României
Mari. Acelaşi Consiliu Dirigent a luat, însă, şi primele măsuri de
integrare a Transilvaniei în statul român. Una din măsuri a fost şi
înfiinţarea a trei burse de studii pentru trei tineri ardeleni din
fostele Gărzi Naţionale Române la Politehnica din Bucureşti. Aceştia au
fost: Zaharie Seicean, Marin Ciortea şi Grigore Bozdog. Trebuie precizat
că niciodată Zaharie nu s-a gândit să urmeze o facultate tehnică, astfel
că destinul lui ca inginer a fost hotărât de fapt de către omul politic
Iuliu Maniu, care avea o poziţie importantă în Consiliul Dirigent de la
Sibiu şi care a avut această iniţiativă.
Zaharie Seicean, care Ia Bucureşti a devenit Seiceanu,
s-a născut la 28 iunie 1894 în cătunul Obârşie aparţinător de comuna
Tiur, la cca. 7-8 km de Blaj, într-o familie de ţărani. Până la vârsta
de 10 ani nu a fost dat la şcoală, întrucât în acele vremuri nu existau
şcoli româneşti în sate. In 1904, copilul Zaharie a cerut cu insistenţă
să fie dat la şcolile din Blaj. I s-a împlinit dorinţa, tatăl lui i-a
găsit o gazdă în oraşul Şcolii Ardelene şi l-a înscris la şcoală. Cele
patru clase primare le-a făcut în doi ani, după care s-a înscris la
liceul românesc din Blaj (unul din singurele trei licee româneşti
existente în Austro-Ungaria, care a supravieţuit greu după legea Apponyi
din 1907), pe care l-a absolvit în anul 1914.
Încorporat imediat după bacalaureat (începuse primul
război mondial), a făcut o şcoală scurtă de ofiţeri de rezervă, după
care a fost trimis pe frontul din Galiţia, unde a fost şi rănit în
luptă. După refacerea sănătăţii, a fost trimis pe frontul italian, unde
a participat la luptele grele din zona muntoasă din Tirol. Acolo a fost
din nou rănit, dar atunci s-a terminat şi războiul, şi din Tirol s-a
reîntors acasă.
Au urmat cei patru ani de Politehnică, în primii ani a
purtat încă hainele militare, întrucât nu-şi permitea să-şi cumpere un
costum civil, A primit din ajutoarele pentru studii o pereche de bocanci
americani, cu care a terminat facultatea. Pentru tânărul care făcuse
liceul la Blaj în Austro-Ungaria şi apoi patru ani de război,
contactul cu şcoala românească, cu programele analitice după modelul
francez, a fost extrem de dificil şi de multe ori a fost pe punctul să
renunţe. Trebuie subliniat aici gestul de mare valoare morală a
rectorului de atunci al Politehnicii, marele Inginer şi Om care a fost
inginerul Vasilescu Karpen, care, în mai multe rânduri, când era
copleşit de dificultatea studiilor tehnice, 1-a încurajat determinându-1
să-şi continue studiile, astfel că în cele din urmă a reuşit să obţină
diploma de inginer de Mine şi Metalurgie, în anul III de facultate a
făcut practica la societatea „Româno-Americană”, unde a fost remarcat de
conducerea societăţii, care i-a propus să-i ofere o bursă până la
terminarea studiilor după care să fie angajat ca inginer la societatea
respectivă.
Dar hotărârea lui era deja luată. Tânărul ardelean, ca
şi atâţia alţii, considera că e de datoria lui să se întoarcă în Ardeal
şi să-şi pună toată capacitatea de muncă şi pregătirea câştigată la
şcolile din Bucureşti în folosul dezvoltării locurilor natale. Aşa s-a
făcut că inginerul Zaharie Seiceanu şi Marin Ciortea să fie primii
ingineri români angajaţi la Gaz Metan Mediaş, iar Grigore Bozdog la
Fabrica de sticlărie din Turda.
În noiembrie 1922 proaspătul absolvent al primei
promoţii de ingineri de Mine şi Metalurgie de Ia Politehnica din
Bucureşti (până în 1919 era Şcoala de Poduri şi Şosele) s-a
prezentat la ing. C.I. Motaş, director general şi administrator de
sechestru la societatea „Ungarische Erdgas Gesellschaft” (U.E.G.), şi
s-a angajat ca inginer stagiar. Această societate era sub sechestru
judiciar asigurător încă din Î919, ca urmare a deciziei Consiliului
Dirigent, întrucât nu era clarificată situaţia juridică a participaţiei
de 15% din capitalul acesteia, care aparţinea consorţiului reprezentat
de „Deutsche Bank” şi care, fiind privată, nu intra sub incidenţa
tratatului de pace şi ar fi putut fi înstrăinată. Situaţia acestei părţi
din acţiunile societăţii ,,U.E.G.” a fost clarificată abia în anul 1932,
când Societatea Naţională de Gaz Mediaş „Sonametan” a răscumpărat, după
lungi şi dificile tratative, acest pachet de acţiuni de la consorţiul
german.
Inginerul Zaharie Seiceanu a fost primul inginer român
angajat la societatea „U.E.G.”. Destinul lui în acel moment s-a împletit
cu evoluţia dezvoltării acestei societăţi care juridic încă nu făcea
parte din „Sonametan”, dar care funcţiona ca şi când ar fi fost o
singură entitate economică. De la început a fost implicat în săparea de
sonde noi (nr. 8, 13 şi repararea cu adâncire a sondelor nr. l, 6 şi 4)
şantierul Şaroş (azi Deleni, judeţ Mureş), care alimenta consumatorii
casnici şi industriali din Târnăveni, şi (nr. 8 şi adâncirea sondei nr.
5) în şantierul Bazna, care asigura consumul oraşului Mediaş, în acea
perioadă a fost o situaţie tensionată la un moment dat când debitele
sondelor existente nu mai făceau faţă cererii sporite de gaz, datorită
intrării în funcţiune a unor secţii noi la fabricile de sticlă din
localitate, rezolvarea depindea de reuşita sondei nr. 10 Bazna de
la care se aştepta o producţie considerabil mărită de gaz. Rezultatele
au confirmat aşteptările, satisfacţia a fost deplină, demonstrând
capacitatea corpului tehnic românesc de a introduce tehnologii noi şi
eficiente în sectorul de exploatare a gazului metan din Transilvania.
În anul 1926 inginerul Zaharie Seiceanu a susţinut
examenul pentru brevetul de „Şef de Exploatare” şi a fost numit şef de
şantier la Deleni (Şaroş), având responsa- bilitate şi pentru
activitatea desfăşurată în şantierul Bazna.
A lucrat în această zonă până în anul 1931, ultima sondă
săpată şi pusă în exploatare la care a lucrat în şantierul Şaroş
(Deleni) a fost sonda nr. 14 Şaroş (Deleni), Trebuie menţionat că în
toată această perioadă de timp sondele erau săpate în sistem percutant
cu circulaţie de apă, instalaţiile fiind fabricate în Germania şi
Austria. Au fost folosite instalaţii de foraj „Trauzi” de tip Patent
Rapid, „Fauch” şi „Fauck”-Expres, „Thumann”, „Raky” şi „Alianţa”.
În anul 1931 a fost numit şeful distribuţiei
Târgu-Mureş, oraş care între timp fusese conectat printr-o conductă
ramificată din conducta Şaroş-Târnăveni la Seuca, fiind astfel alimentat
cu gaz tot din câmpul de gaz Şaroş. În acest scop, în şantierul Şaroş
(Deleni) au fost din timp săpate sonde suplimentare pentru mărirea
capacităţii de producţie şi, totodată, s-a organizat şi suportul tehnic
pentru construcţia conductei de alimentare a oraşului Târgu-Mureş cu gaz
metan. Timp de un an a condus Distribuţia Târgu-Mureş, având ca sarcină,
pe lângă asigurarea debitelor necesare de gaz metan, şi supravegherea
funcţionării conductei şi a caselor de reglare de la Şaroş (Deleni), pe
traseu şi în oraş, precum şi extinderea reţelei de conducte din oraş.
În ianuarie 1933 conducerea Societăţii Naţionale de Gaz
Metan „Sonametan”, care acum deţinea controlul total asupra acţiunilor
societăţii (inclusiv cele 15% care au fost răscumpărate de la „Deutsche
Bank”), a decis să-i încredinţeze conducerea celei mai importante
unităţi de producţie a societăţii, şantierul Sărmăşel, care a fost
primul zăcământ de gaz metan din Transilvania descoperit în 1909 şi pus
în exploatare şi care, la data numirii sale ca şef de şantier, alimenta
cu gaz metan consumatorii casnici şi industriali din oraşele Turda şi
Ocna Mureş. Ambele oraşe aveau o mare importanţă industrială, la Turda
erau fabrici de sticlă, de ciment, de cărămizi, ceramica etc., iar la
Ocna Mureş era fabrica „Solvay” de sodă şi produse sodice.
În cadrul şantierului erau atelierele de reparaţii,
dotate cu maşini-unelte modeme, magazii de materiale şi depozite de
piese de schimb pentru instalaţii de foraj, rampe de scule, rampe de
prăjini de foraj, de burlane, depozite de ciment de sonde. De asemenea,
era o staţie de compresoare dotată cu trei compresoare americane de mare
capacitate „Ingersoll-Rand” Type Imperial 10 şi o uzină electrică pentru
asigurarea energiei electrice necesare atelierelor.
La numirea ing. Zaharie Seiceanu în funcţia de şef de
şantier la Şărmăşel fuseseră săpate un număr de 26 de sonde, cea mai
mare parte dintre acestea fiind sonde de exploatare abandonate ca
neproductive, întrucât obiectivele industriale din Turda şi Ocna Mureş
se dezvoltau rapid şi cererea de gaz metan era în creştere, necesitatea
de a se săpa sonde noi s-a impus de la început. Ca atare, s-au efectuat
o serie de lucrări de prospecţiuni geologice şi geofizice (gravimetrie)
şi s-au stabilit programe de dezvoltare a producţiei de gaz, inclusiv
pregătirile pentru săparea de sonde noi. Prima lucrare efectuată a fost
adâncimea sondei nr. 26 care s-a făcut cu o instalaţie veche de tip
„Alianţa”.
Dat fiind că între timp vechiul sistem de foraj
percutant era depăşit şi necesitatea de a se trece la noul sistem de
foraj rotativ era evidentă, conducerea societăţii a decis ca inginerul
Seiceanu să fie detaşat la o societate petrolieră din zona Ploieşti
pentru un stagiu de câteva luni de practică la sonde săpate în sistemul
rotativ, în vederea însuşirii noii tehnologii de foraj. Acest stagiu de
practică a fost efectuat, după adâncimea sondei nr. 26 în primăvara
anului 1934, la societăţile „Astra Română” şi „Româno-Americană” la
Boldeşti.
La întoarcerea sa la Sărmăşel, s-a trecut imediat la
montarea unei instalaţii de foraj rotativ pe o locaţie de exploatare,
nr. l Pogăceaua, unde s-a săpat o sondă de 2.037 m care a fost timp de
15 ani cea mai adâncă sondă din Bazinul Transilvaniei. Imediat după
terminarea acestei sonde de cercetare a început un program intensiv de
săpare a unor sonde noi pe structura domului Sărmăşel, sporind
substanţial capacitatea de producţie a şantierului. A fost achiziţionată
o instalaţie nouă de foraj, dotată cu un troliu „Emsco” cu trei viteze,
maşina cu aburi Oilwell 12x12, masă rotary „Oilwell” 27˝ în
pompe „Lucey” şi trei cazane de aburi Concordia de 100 HP (100 CP).
Cu această instalaţie s-au săpat până în anul 1948 un
număr de 16 sonde de exploatare care au asigurat necesarul de gaz metan
pentru oraşele Turda şi Ocna Mureş, la care s-a adăugat şi conectarea la
conducta Sărmăşel-Turda a oraşului Cluj-Napoca, revenit în cadrul
graniţelor României după tragicele evenimente din anii 1940-1944.
Destinul care a hotărât ca drumul în viaţă a inginerului
Seiceanu să se împletească cu dezvoltarea industriei de gaz metan din
Transilvania a decis şi modul în care să se încheie activitatea sa
profesională ca inginer de Mine şi Metalurgie.
În vara anului 1948, odată cu naţionalizarea industriei
româneşti, considerat ca un reprezentant al regimului
burghezo-capitalist (!), fiul de ţăran al Obârşei Tiurului a fost
concediat de la Societatea Naţională de Gaz Metan, evacuat împreună cu
familia din locuinţa de serviciu în care locuise tot timpul, fără a i se
permite să ia şi bunurile proprii, iar la scurt timp după aceea i s-a
fixat domiciliu forţat la Blaj (unde a avut şansa să poată locui
împreună cu familia unei surori a soţiei sale).
În ultima parte a vieţii a funcţionat ca profesor la
şcoala medie tehnică din Blaj. Înainte de a se stinge din viaţă a mai
avut ocazia să-şi mai facă odată datoria faţă de oamenii locurilor
natale, oferindu-şi serviciile şi depunând toate eforturile pentru
introducerea gazului metan în oraşul său natal.
A încetat din viaţă in anul 1978, la Blaj, la vârsta de
84 de ani, cu conştiinţa datoriei împlinite faţă de ţara sa şi faţă de
semenii lui.
A lăsat în urmă doi fii, Septimiu şi Horaţiu care au
lucrat în domeniul forajului sondelor de petrol şi gaze.
Dacă inginerul Zaharie Seiceanu a fost absolvent în
prima promoţie de ingineri de Mine şi Metalurgie a Şcolii Politehnice
din Bucureşti în anul 1922, fiul său, Septimiu Seiceanu, a făcut parte
din ultima promoţie de ingineri de Mine şi Metalurgie a Politehnicii din
Bucureşti, în anul 1948, închizând astfel un ciclu de viaţă. Un element
de legătură 1-a constituit marele om de ştiinţă, geologul Gheorghe
Macovei, care le-a fost profesor la amândoi.
Ing. Septimiu SEICEANU
|
