România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Inginerul

Zaharie SEICEANU

 

Noiembrie 1918, Budapesta... Primul război mondial se încheiase. Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria, erau înfrânte, imperiul austro-ungar era în dezmembrare, în oraş domnea un haos general... Autorităţile practic nu mai existau, pe străzi nenumăraţi soldaţi veniţi din toate zonele de front îşi căutau drumul către casele lor.... În mulţimea de militari originari din toate colţurile imperiului - maghiari, sârbi, slovaci, croaţi, austrieci, români, cehi etc. - care umpleau străzile capitalei ungare, un tânăr „Fahnrich” („stegar” - cel mai mic rang de ofiţer din ierarhia militară austriacă), din trupele „K.U.K” (chezaro-crăieşti), venit de pe frontul italian din Tirol, se străduia să ajungă la gară să se întoarcă acasă la Blaj. Situaţia nu era deloc simplă, trenurile erau oprite de tot felul de detaşamente de militari care controlau actele călătorilor căutând, chipurile, dezertori nu de puţine ori având loc arestări şi execuţii sumare.

După un timp, care i-a părut nesfârşit de lung, tânărul a ajuns la Blaj, unde s-a prezentat la Comandamentul Gărzilor Naţionale Române, înscriindu-se voluntar în aceste Gărzi care asigurau ordinea publică, întrucât administraţia maghiară de fapt nu mai exista, în ţară domnea o dezordine generală şi un vid de autoritate, în această conjunctură tulbure, abia întors de pe front, a primit comanda unui detaşament de luptă dotat cu patru mitraliere, având ca misiune apărarea podului de cale ferată peste râul Mureş, de lângă Teiuş, pe care grupuri de militari maghiari, conduşi de ofiţeri care nu acceptau faptul că Austro-Ungaria a pierdut războiul, voia să-1 arunce în aer, încercând să împiedice astfel Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia care era programată pentru data de l decembrie 1918...

Tânărul Zaharie Seiceanu, ajuns la Blaj, după focul luptelor din Tirol din primul război mondial, pătruns de dorinţa unităţii neamului românesc a fost remarcat de către personalităţile Consiliului Naţional Român din Blaj.

În acest sens prin Ordinul de Zi nr. 1/14 noiembrie 1918 al Sfatului Militar din Blaj Zaharie Seiceanu a fost ales Stegar, aşa cum se confirmă şi din copia documentului menţionat în continuare.

 

Sfatul militar român din Blaj

ORDIN   DE   ZI   Nr. l

Blaj, la 14 noiembrie 1918.

1.  Constituirea, Sfatului militar român din Blaj:

Pentru comunele din comitatul Albei Inferioare care nu stau sub Sfatul militar român din Alba Iulia, precum şi pentru întreg comitatul Tîmavei Mici, s-a constituit „Sfatul militar român din Blaj” constatator din 11 ofiţeri şi 10 soldaţi. Sfatul acesta militar e concrezut cu toate agendele de conducere şi organizare, care cad în sfera lui de competinţă, pe un Comitet executiv constatator din ofiţerii Victor Munteanu, dr. Dănilă Sabo şi dr. Iustin Nestor.

2.  Împărţirea ofiţerilor;

Inspector general, căpitan Ioan Munteanu.

Organizator, locotenent dr. Dănilă Sabo.

Adjutant, dr. Iustin Nestor.

Proviantură, căpitan   Victor   Munteanu,   locotenent  dr.   Laurenţiu Nestor.

Medici, căpitan dr. Cornel Circa, sublocotenent dr. Vasile Hîncu. Comandant al Gărzii Blaj, Blaj-sat şi Veza, căpitan Virgil Pop. Ofiţeri subalterni ai acestei gărzi:

sublocotenent Traian Meseşeanu.

sublocotenent Virgil Curta.

stegar Uţiu Iulian.

stegar Zaharie Seiceanu.

stegar Ioan Anuşca

stegar Ionel Harra

stegar Dumitru Nilca

3. Localul provianturei şi adjutanturei se afla în internatul de băieţi, la parter, uşa prima şi a doua, la dreapta.

4. Reformarea gărzii din Blaj, Blaj-sat şi Veza. La ordinul Sfatului militar român central din Arad este a se forma în Blaj o gardă pur naţională română de 250-300 oameni, în această gardă pot intra numai foşti soldaţi români din Blaj şi jur, cu purtare excepţionabilă, treji şi conştii de dorinţele lor, care au să se supună întru toate disciplinei stricte militare. Noua înrolare o va înfăptui Comitetul Executiv al Sfatului naţional român din Blaj.

5. Ordonanţa; ca ordonanţă pe seama provianturii se designează soldatul Nicolae Matei din garda din Blaj.

6. Comandant al gării Blaj.  Cu comanda  stabilă a gării  Blaj (gara  nouă)  a   fost  încredinţat  domnul  locotenent   Ioan   Vancea.

7.   Comisar militar pentru Hususău şi jur. Comisar militar pentru Hususău, Lunca, Lodroman, Tăuni, Glogoveţ, Prostea Mare, Proştea Mică, Chesler,   Făget, Crăciunelul de Sus, Tătârlaua, Bălcaciu, Ţapu şi Micăsasa se denumeşte domnul locotenent dr. Ioan Bianu cu sediul în Hususău. Dînsul e concrezut cu organizarea sfaturilor

naţionale comunale şi a gărzilor naţionale din comunele de mai sus.

8.   Comandarea în adjutantură. Pentru serviciul stabil de cancelarie în adjutantul sunt:  sublocotenentul farmacist Iuliu Lipovan şi gardistul Petru P. Roşca.

Din încredinţarea Comitetului executiv confirm conformitatea cu originalul, dr. Nistor Iustin.

_______________

Arhiv.   St.   Cluj-Napoca.   Fond  Colecţia  de   documente   1918   Blaj, d. 61.

 

Tânărul de atunci nu s-a gândit niciodată că decizia de a se pune la dispoziţia Gărzii Naţionale Române din Blaj avea să-i determine tot cursul vieţii sale de la acel punct înainte.

Misiunea a fost îndeplinită, podul nu a putut fi dinamitat de elementele duşmănoase, Adunarea Naţională de la Alba-Iulia s-a ţinut normal, Transilvania s-a unit cu Patria Mamă. La începutul anului 1919 Gărzile Naţionale au fost dizolvate, administraţia Transilvaniei a fost preluată de Consiliul Dirigent de la Sibiu, care era ca un fel de guvern local provizoriu. In scurta perioadă de existenţă, acest Consiliu şi-a îndeplinit misiunea luând toate măsurile necesare pentru a realiza trecerea Transilvaniei în componenţa României Mari. Acelaşi Consiliu Dirigent a luat, însă, şi primele măsuri de integrare a Transilvaniei în statul român. Una din măsuri a fost şi înfiinţarea a trei burse de studii pentru trei tineri ardeleni din fostele Gărzi Naţionale Române la Politehnica din Bucureşti. Aceştia au fost: Zaharie Seicean, Marin Ciortea şi Grigore Bozdog. Trebuie precizat că niciodată Zaharie nu s-a gândit să urmeze o facultate tehnică, astfel că destinul lui ca inginer a fost hotărât de fapt de către omul politic Iuliu Maniu, care avea o poziţie importantă în Consiliul Dirigent de la Sibiu şi care a avut această iniţiativă.

Zaharie Seicean, care Ia Bucureşti a devenit Seiceanu, s-a născut la 28 iunie 1894 în cătunul Obârşie aparţinător de comuna Tiur, la cca. 7-8 km de Blaj, într-o familie de ţărani. Până la vârsta de 10 ani nu a fost dat la şcoală, întrucât în acele vremuri nu existau şcoli româneşti în sate. In 1904, copilul Zaharie a cerut cu insistenţă să fie dat la şcolile din Blaj. I s-a împlinit dorinţa, tatăl lui i-a găsit o gazdă în oraşul Şcolii Ardelene şi l-a înscris la şcoală. Cele patru clase primare le-a făcut în doi ani, după care s-a înscris la liceul românesc din Blaj (unul din singurele trei licee româneşti existente în Austro-Ungaria, care a supravieţuit greu după legea Apponyi din 1907), pe care l-a absolvit în anul 1914.

Încorporat imediat după bacalaureat (începuse primul război mondial), a făcut o şcoală scurtă de ofiţeri de rezervă, după care a fost trimis pe frontul din Galiţia, unde a fost şi rănit în luptă. După refacerea sănătăţii, a fost trimis pe frontul italian, unde a participat la luptele grele din zona muntoasă din Tirol. Acolo a fost din nou rănit, dar atunci s-a terminat şi războiul, şi din Tirol s-a reîntors acasă.

Au urmat cei patru ani de Politehnică, în primii ani a purtat încă hainele militare, întrucât nu-şi permitea să-şi cumpere un costum civil, A primit din ajutoarele pentru studii o pereche de bocanci americani, cu care a terminat facultatea. Pentru tânărul care făcuse liceul la Blaj în Austro-Ungaria şi apoi patru ani de război, contactul cu şcoala românească, cu programele analitice după modelul francez, a fost extrem de dificil şi de multe ori a fost pe punctul să renunţe. Trebuie subliniat aici gestul de mare valoare morală a rectorului de atunci al Politehnicii, marele Inginer şi Om care a fost inginerul Vasilescu Karpen, care, în mai multe rânduri, când era copleşit de dificultatea studiilor tehnice, 1-a încurajat determinându-1 să-şi continue studiile, astfel că în cele din urmă a reuşit să obţină diploma de inginer de Mine şi Metalurgie, în anul III de facultate a făcut practica la societatea „Româno-Americană”, unde a fost remarcat de conducerea societăţii, care i-a propus să-i ofere o bursă până la terminarea studiilor după care să fie angajat ca inginer la societatea respectivă.

Dar hotărârea lui era deja luată. Tânărul ardelean, ca şi atâţia alţii, considera că e de datoria lui să se întoarcă în Ardeal şi să-şi pună toată capacitatea de muncă şi pregătirea câştigată la şcolile din Bucureşti în folosul dezvoltării locurilor natale. Aşa s-a făcut că inginerul Zaharie Seiceanu şi Marin Ciortea să fie primii ingineri români angajaţi la Gaz Metan Mediaş, iar Grigore Bozdog la Fabrica de sticlărie din Turda.

În noiembrie 1922 proaspătul absolvent al primei promoţii de ingineri de Mine şi Metalurgie de Ia Politehnica din Bucureşti (până în 1919 era Şcoala de Poduri şi Şosele) s-a prezentat la ing. C.I. Motaş, director general şi administrator de sechestru la societatea „Ungarische Erdgas Gesellschaft” (U.E.G.), şi s-a angajat ca inginer stagiar. Această societate era sub sechestru judiciar asigurător încă din Î919, ca urmare a deciziei Consiliului Dirigent, întrucât nu era clarificată situaţia juridică a participaţiei de 15% din capitalul acesteia, care aparţinea consorţiului reprezentat de „Deutsche Bank” şi care, fiind privată, nu intra sub incidenţa tratatului de pace şi ar fi putut fi înstrăinată. Situaţia acestei părţi din acţiunile societăţii ,,U.E.G.” a fost clarificată abia în anul 1932, când Societatea Naţională de Gaz Mediaş „Sonametan” a răscumpărat, după lungi şi dificile tratative, acest pachet de acţiuni de la consorţiul german.

Inginerul Zaharie Seiceanu a fost primul inginer român angajat la societatea „U.E.G.”. Destinul lui în acel moment s-a împletit cu evoluţia dezvoltării acestei societăţi care juridic încă nu făcea parte din „Sonametan”, dar care funcţiona ca şi când ar fi fost o singură entitate economică. De la început a fost implicat în săparea de sonde noi (nr. 8, 13 şi repararea cu adâncire a sondelor nr. l, 6 şi 4) şantierul Şaroş (azi Deleni, judeţ Mureş), care alimenta consumatorii casnici şi industriali din Târnăveni, şi (nr. 8 şi adâncirea sondei nr. 5) în şantierul Bazna, care asigura consumul oraşului Mediaş, în acea perioadă a fost o situaţie tensionată la un moment dat când debitele sondelor existente nu mai făceau faţă cererii sporite de gaz, datorită intrării în funcţiune a unor secţii noi la fabricile de sticlă din localitate, rezolvarea depindea de reuşita sondei nr. 10 Bazna de la care se aştepta o producţie considerabil mărită de gaz. Rezultatele au confirmat aşteptările, satisfacţia a fost deplină, demonstrând capacitatea corpului tehnic românesc de a introduce tehnologii noi şi eficiente în sectorul de exploatare a gazului metan din Transilvania.

În anul 1926 inginerul Zaharie Seiceanu a susţinut examenul pentru brevetul de „Şef de Exploatare” şi a fost numit şef de şantier la Deleni (Şaroş), având responsa- bilitate şi pentru activitatea desfăşurată în şantierul Bazna.

A lucrat în această zonă până în anul 1931, ultima sondă săpată şi pusă în exploatare la care a lucrat în şantierul Şaroş (Deleni) a fost sonda nr. 14 Şaroş (Deleni), Trebuie menţionat că în toată această perioadă de timp sondele erau săpate în sistem percutant cu circulaţie de apă, instalaţiile fiind fabricate în Germania şi Austria. Au fost folosite instalaţii de foraj „Trauzi” de tip Patent Rapid, „Fauch” şi „Fauck”-Expres, „Thumann”, „Raky” şi „Alianţa”.

În anul 1931 a fost numit şeful distribuţiei Târgu-Mureş, oraş care între timp fusese conectat printr-o conductă ramificată din conducta Şaroş-Târnăveni la Seuca, fiind astfel alimentat cu gaz tot din câmpul de gaz Şaroş. În acest scop, în şantierul Şaroş (Deleni) au fost din timp săpate sonde suplimentare pentru mărirea capacităţii de producţie şi, totodată, s-a organizat şi suportul tehnic pentru construcţia conductei de alimentare a oraşului Târgu-Mureş cu gaz metan. Timp de un an a condus Distribuţia Târgu-Mureş, având ca sarcină, pe lângă asigurarea debitelor necesare de gaz metan, şi supravegherea funcţionării conductei şi a caselor de reglare de la Şaroş (Deleni), pe traseu şi în oraş, precum şi extinderea reţelei de conducte din oraş.

În ianuarie 1933 conducerea Societăţii Naţionale de Gaz Metan „Sonametan”, care acum deţinea controlul total asupra acţiunilor societăţii (inclusiv cele 15% care au fost răscumpărate de la „Deutsche Bank”), a decis să-i încredinţeze conducerea celei mai importante unităţi de producţie a societăţii, şantierul Sărmăşel, care a fost primul zăcământ de gaz metan din Transilvania descoperit în 1909 şi pus în exploatare şi care, la data numirii sale ca şef de şantier, alimenta cu gaz metan consumatorii casnici şi industriali din oraşele Turda şi Ocna Mureş. Ambele oraşe aveau o mare importanţă industrială, la Turda erau fabrici de sticlă, de ciment, de cărămizi, ceramica etc., iar la Ocna Mureş era fabrica „Solvay” de sodă şi produse sodice.

În cadrul şantierului erau atelierele de reparaţii, dotate cu maşini-unelte modeme, magazii de materiale şi depozite de piese de schimb pentru instalaţii de foraj, rampe de scule, rampe de prăjini de foraj, de burlane, depozite de ciment de sonde. De asemenea, era o staţie de compresoare dotată cu trei compresoare americane de mare capacitate „Ingersoll-Rand” Type Imperial 10 şi o uzină electrică pentru asigurarea energiei electrice necesare atelierelor.

La numirea ing. Zaharie Seiceanu în funcţia de şef de şantier la Şărmăşel fuseseră săpate un număr de 26 de sonde, cea mai mare parte dintre acestea fiind sonde de exploatare abandonate ca neproductive, întrucât obiectivele industriale din Turda şi Ocna Mureş se dezvoltau rapid şi cererea de gaz metan era în creştere, necesitatea de a se săpa sonde noi s-a impus de la început. Ca atare, s-au efectuat o serie de lucrări de prospecţiuni geologice şi geofizice (gravimetrie) şi s-au stabilit programe de dezvoltare a producţiei de gaz, inclusiv pregătirile pentru săparea de sonde noi. Prima lucrare efectuată a fost adâncimea sondei nr. 26 care s-a făcut cu o instalaţie veche de tip „Alianţa”.

Dat fiind că între timp vechiul sistem de foraj percutant era depăşit şi necesitatea de a se trece la noul sistem de foraj rotativ era evidentă, conducerea societăţii a decis ca inginerul Seiceanu să fie detaşat la o societate petrolieră din zona Ploieşti pentru un stagiu de câteva luni de practică la sonde săpate în sistemul rotativ, în vederea însuşirii noii tehnologii de foraj. Acest stagiu de practică a fost efectuat, după adâncimea sondei nr. 26 în primăvara anului 1934, la societăţile „Astra Română” şi „Româno-Americană” la Boldeşti.

La întoarcerea sa la Sărmăşel, s-a trecut imediat la montarea unei instalaţii de foraj rotativ pe o locaţie de exploatare, nr. l Pogăceaua, unde s-a săpat o sondă de 2.037 m care a fost timp de 15 ani cea mai adâncă sondă din Bazinul Transilvaniei. Imediat după terminarea acestei sonde de cercetare a început un program intensiv de săpare a unor sonde noi pe structura domului Sărmăşel, sporind substanţial capacitatea de producţie a şantierului. A fost achiziţionată o instalaţie nouă de foraj, dotată cu un troliu „Emsco” cu trei viteze, maşina cu aburi Oilwell 12x12, masă rotary „Oilwell” 27˝  în pompe „Lucey” şi trei cazane de aburi Concordia de 100 HP (100 CP).

Cu această instalaţie s-au săpat până în anul 1948 un număr de 16 sonde de exploatare care au asigurat necesarul de gaz metan pentru oraşele Turda şi Ocna Mureş, la care s-a adăugat şi conectarea la conducta Sărmăşel-Turda a oraşului Cluj-Napoca, revenit în cadrul graniţelor României după tragicele evenimente din anii 1940-1944.

Destinul care a hotărât ca drumul în viaţă a inginerului Seiceanu să se împletească cu dezvoltarea industriei de gaz metan din Transilvania a decis şi modul în care să se încheie activitatea sa profesională ca inginer de Mine şi Metalurgie.

În vara anului 1948, odată cu naţionalizarea industriei româneşti, considerat ca un reprezentant al regimului burghezo-capitalist (!), fiul de ţăran al Obârşei Tiurului a fost concediat de la Societatea Naţională de Gaz Metan, evacuat împreună cu familia din locuinţa de serviciu în care locuise tot timpul, fără a i se permite să ia şi bunurile proprii, iar la scurt timp după aceea i s-a fixat domiciliu forţat la Blaj (unde a avut şansa să poată locui împreună cu familia unei surori a soţiei sale).

În ultima parte a vieţii a funcţionat ca profesor la şcoala medie tehnică din Blaj. Înainte de a se stinge din viaţă a mai avut ocazia să-şi mai facă odată datoria faţă de oamenii locurilor natale, oferindu-şi serviciile şi depunând toate eforturile pentru introducerea gazului metan în oraşul său natal.

A încetat din viaţă in anul 1978, la Blaj, la vârsta de 84 de ani, cu conştiinţa datoriei împlinite faţă de ţara sa şi faţă de semenii lui.

A lăsat în urmă doi fii, Septimiu şi Horaţiu care au lucrat în domeniul forajului sondelor de petrol şi gaze.

Dacă inginerul Zaharie Seiceanu a fost absolvent în prima promoţie de ingineri de Mine şi Metalurgie a Şcolii Politehnice din Bucureşti în anul 1922, fiul său, Septimiu Seiceanu, a făcut parte din ultima promoţie de ingineri de Mine şi Metalurgie a Politehnicii din Bucureşti, în anul 1948, închizând astfel un ciclu de viaţă. Un element de legătură 1-a constituit marele om de ştiinţă, geologul Gheorghe Macovei, care le-a fost profesor la amândoi.

Ing. Septimiu SEICEANU