|
Monumentul
Marii Uniri de la Alba Iulia.
Câteva repere
istorice
La
cererea mai multor cititori republicăm studiul cu titlul de mai sus,
publicat în numărul 52/2010 al revistei Dacoromania
Îmi vine greu să
cred că în zilele noastre mai sunt români, cu deosebire din
Transilvania, care, privind sau doar imaginându-şi harta României Mari,
să nu înţeleagă câte generaţii ale strămoşilor noştri s-au sacrificat,
luptând pentru înfăptuirea ei în anul 1918.
Şi dacă, totuşi,
mai sunt astfel de români, ca efect al unui sistem de învăţământ
defectuos şi al lipsei de preocupare a societăţii româneşti contemporane
de a cultiva în tineretul studios dragostea de neam şi de Patrie, noi,
cei ce conştientizăm aceste lacune grave, avem obligaţia morală de a le
atrage atenţia că patriotismul şi cunoaşterea istoriei propriului popor
nu contravin cu nimic actualelor curente de „europenizare”,
„globalizare” şi „democraţie”, ele fiind doar o sfântă şi firească
datorie. Să ne reamintim, în acest sens, că meleagurile etnogenezei
româneşti, atât de favorabile dezvoltării sociale, prin complexitatea şi
armonia formelor de relief, bogatele resurse naturale, climatul
potrivit, căile lesnicioase de comunicaţie spre toate zările şi prin
populaţia autohtonă tenace şi plină de vitalitate, moştenitoare a unei
culturi viguroase daco-romane şi a religiei creştine de rit bizantin,
erau aşezate, din păcate, „în calea tuturor relelor”. În lunga perioadă
a migraţiei popoarelor (sec. III – sec. X), teritoriul românesc a fost
devastat în mod repetat, populaţia a fost decimată şi silită să se
retragă în locurile cele mai greu accesibile sau măcar mai uşor de
apărat, iar în secolele X-XIII s-a desfăşurat campania de cucerire
succesivă dinspre vest spre est a teritoriului Transilvaniei de către
statul feudal unguresc.
În faţa
permanentului pericol, românii s-au organizat în puternice obştii
locale, în cnezate şi voievodate, tendinţe primare dar mereu urmărite de
refacere a statului daco-roman. În condiţiile stăpânirii străine din
Transilvania s-au creat marile latifundii regale, voievodale şi
princiare, prin dezmoştenirea românilor de pământuri, păşuni, păduri,
ape şi bogăţiile subsolului, şi s-a dezvoltat, prin înnobilări şi
donaţii, o puternică aristocraţie laică şi ecleziastică. Nobilimii
româneşti i s-a oferit alternativa de a-şi păstra avutul şi
privilegiile, cu condiţia trecerii la religiile romano-catolică sau
reformată şi, deci, implicit, a deznaţionalizării, cale pe care marea
majoritate a şi ales-o, îngroşând rândurile renegaţilor, indivizi care
au devenit, în timp, cei mai odioşi asupritori ai românilor. Rămas fără
o pătură conducătoare, care să-l reprezinte şi să îi apere interesele,
poporul român din Transilvania, va fi treptat iobăgit, iar după odiosul
Unio Trium Nationum (1437), deşi pe departe majoritar în Voievodatul
Transilvaniei, el va fi declarat tolerat, fără drepturi politice şi
sociale, nefiindu-i recunoscută ca legală nici religia sa ortodoxă.
Singurele instituţii româneşti au rămas bisericile şi mănăstirile,
tolerate dar nesprijinite şi neapărate de stat, în frunte cu Mitropolia
şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Transilvaniei de la Bălgrad (Alba Iulia).
Lipsiţi de
şcoli, cu o preoţime modestă ca pregătire intelectuală, iobăgită şi ea,
iobagii români şi chiar mica pătură de ţărani liberi au răzbit greu şi
doar pe ici, pe colo spre mijloacele de culturalizare. Să nu uităm însă
că acolo, în modestele lor căsuţe şi bordeie, s-au păstrat şi s-au
transmis generaţiilor următoare informaţiile despre originea şi evoluţia
noastră ca popor, tradiţiile, limba şi religia străbună.
Viaţa lor
modestă, plină de umilinţe, nedreptate şi lipsuri nu i-a împiedicat însă
să iubească natura şi să-şi etaleze talentele artistice şi intelectuale.
Numai astfel ne putem explica cum au răzbit până în zilele noastre
complexul şi atât de specificul folclor românesc, proverbele şi
celelalte aspecte izvorâte din experienţa şi înţelepciunea populară.
Izgoniţi din cetăţile strămoşeşti şi din oraşe, cel mult toleraţi la
marginile acestora, cu o majoritate rurală preponderentă, românii din
Transilvania nu au putut ridica imobile somptuoase care să reflecte, pe
lângă nevoile lor şi specificul românesc.1 Nu
i-a putut însă opri nimeni în perseverenţa lor de a construi biserici şi
mănăstiri, majoritatea din lemn dar şi din piatră şi cărămidă, adevărate
opere de artă (sculptură, pictură pe lemn, sticlă sau murală, ustensile
de cult, ţesături, cruci, troiţe), unele dintre ele rezistând până în
zilele noastre ca monumente istorice şi bunuri ale Patrimoniului
Naţional Cultural al României. Mulţi artişti au rămas anonimi, alţii
şi-au lăsat înscrise pe operele lor numele şi data realizării lor.
Chiar în aceste
condiţii, atunci când s-au creat împrejurări favorabile sau
stăpânitorii, din interese politice, au fost dispuşi să acorde unele
concesii românilor, aceştia au profitat de situaţie, valorificându-le.
Aş exemplifica cu situaţia din Alba Iulia, pe acea vreme capitala
Principatului Transilvaniei. Încă de prin a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, documentele atestă existenţa vechii Mitropolii Ortodoxe a
Bălgradului, a bisericii sale şi a casei mitropolitului, situate în
afara zidurilor cetăţii. Constatând starea lor precară şi lipsa
posibilităţilor materiale, Mihai Viteazul, aflat în vizită la principele
Sigismund Bathory (decembrie 1596) obţine de la acesta aprobarea de a
construi o nouă mănăstire pentru mitropolia românilor, tot în afara
zidurilor cetăţii, pe care o şi realizează şi o sfinţeşte în anul
următor, 1597, dotând-o cu odoare, cărţi şi moşii. Construită după
modelul celor din Ţara Românească şi pictată în acelaşi stil, mănăstirea
cuprindea, în incintă, două biserici şi reşedinţa mitropolitană, în care
a funcţionat şi tipografia, precum şi o probabilă şcoală confesională.
Din păcate, ambele biserici mitropolitane au fost demolate în anii
1713-1714, de către autorităţile habsburgice, sub pretextul de a se face
loc fortificaţiilor de apărare a noii cetăţi, ce urma să fie construită
în perioada următoare, în realitate pentru a dispărea orice urmă care să
amintească românilor de ctitorul lor şi de măreaţa lui înfăptuire –
unirea, pentru întâia oară, a celor trei ţări româneşti într-un singur
stat, cu capitala la Alba Iulia.
După părerea
mea, bazată pe studii de documente şi publicaţii, cetatea habsburgică
Alba Carolina a fost construită pentru ţinerea sub observaţie şi
asuprirea românilor din Transilvania, ea servind timp de aproape 18
decenii, ca cea mai severă închisoare din Principat. Unul dintre cei mai
autorizaţi istorici români transilvăneni şi anume George Bariţiu,
aprecia că cetatea Alba Carolina era ... „unicul punct fortificat aşa,
încât fără posesia aceluia să nu poţi fi sigur de posesiunea ţării
întregi”.2
Pe de
altă parte, deşi curtea imperială habsburgică îi socotea pe românii
transilvăneni ca fiind trecuţi la catolicism, în urma „asumării
răspunderii” de către singulara persoană a mitropolitului Atanasie
Anghel, retrogradat la rangul de episcop, în 25 martie 1701, la Viena,
şi cu toate că după moartea lui Atanasie (august 1713) conducerea
instituţiei a aparţinut iezuiţilor din Cluj şi Alba Iulia3,
nu s-a acceptat ideea reconstruirii măcar a uneia dintre bisericile
ortodoxe demolate în incinta cetăţii, dar acest lucru s-a permis
ordinului călugăresc al trinitarienilor, care în 1719 şi-au ridicat o
mănăstire în interiorul ei, transformată mai târziu în Biblioteca
Batthyaneum4.
Acest fapt ne îndreptăţeşte să credem că toate manevrele de catolicizare
a românilor din perioada 1697-1701 au fost simple manevre politice ale
imperialilor, sprijiniţi de iezuiţii anume pregătiţi pentru „Dacia”,
fără ca papa de la Roma să le fi cunoscut. Abia când lucrurile s-au
aşezat şi a fost impus ca episcop românul renegat Ioan Giurgiu Patachi,
papa a emis bula „Rationii congrui”, datată 15 iulie 1721, prin care
decreta înfiinţarea Episcopiei unite de Făgăraş şi ridicarea bisericii
ortodoxe din Făgăraş (ctitorită de domnitorul Ţării Româneşti,
Constantin Brânvoveanu) la rangul de catedrală episcopală.5
Prin
urmare, abia de la 15 iulie 1721 putem vorbi de existenţa legală a
bisericii greco-catolice în Transilvania, la care au aderat o parte
dintre preoţii şi enoriaşii lor din principat. Această dată coincidea
însă cu încetarea activităţii Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi
Arhiepiscopiei Ardealului, atât de utilă şi de benefică pentru
credincioşii săi, lupta pentru reînfiinţarea ei durând aproape un secol
şi jumătate (1864) şi cu regretabila dezbinare confesională a românilor
ardeleni.
Revenind la
cetatea Alba Carolina, o adevărată „Kufstein” transilvăneană, remarcăm
enorma ei capacitate de încarcerare, dacă după execuţia lui Horea şi
Cloşca din 28 februarie 1785, în locurile de detenţie se mai aflau încă
cca. 400 de ţărani arestaţi6
, iar în
timpul revoluţiei de la 1848-1849, în carcere erau deţinuţi 7860 de
prizonieri maghiari.7
Mai
rămâne de adăugat aici că din materialele recuperate cu ocazia demolării
bisericilor mitropolitane româneşti ortodoxe şi din desfiinţarea
cimitirelor aferente s-au construit cele două biserici parohiale din
cartierele mărginaşe albaiuliene Maieri (II) şi Lipoveni, astăzi modeste
monumente istorice, dovezi ale marginalizării românilor de către
autorităţiile habsburgice.
Alta era însă
situaţia la Blaj, unde curtea imperială de la Viena avea interesul
politic de a consolida biserica greco-catolică românească, destul de
şubredă încă sub păstorirea episcopului Inochentie Micu Clain. Acesta
reuşeşte să obţină domeniul Blajului, mult mai important economic decât
cele de la Gherla şi Sâmbăta de Jos şi mutarea reşedinţei episcopiei de
la Făgăraş la Blaj, în 1737. Deşi slujitor al bisericii, el a acordat
prioritate problemelor naţionale politice şi sociale româneşti, luptând
pentru drepturile promise prin diplomele leopoldine şi pentru
emanciparea poporului român din starea de tolerat şi de iobăgie.
Inochentie s-a folosit cu insistenţă de uniaţie ca de un instrument de
posibil succes în lupta sa pentru obţinerea drepturilor legitime ale
clerului şi poporului său. Printre primele măsuri luate la Blaj a fost
şi aceea de a creiona dezvoltarea sa urbanistică, astfel încât micul
sat, cu câteva case şi un „castel” în stare de degradare, să devină un
orăşel românesc înfloritor. Începută de el, opera aceasta va fi
continuată de ierarhii ce i-au urmat, astfel încât, după o perioadă nu
prea lungă din punct de vedere istoric, localnicii şi vizitatorii să-l
numească „Mica Romă”. Comparaţia nu se referea, desigur, la aspectele
edilitare ale localităţii, cât, mai ales, la viaţa spirituală şi
culturală a acesteia.
Prin
construirea, în jurul pieţii centrale a Blajului, a numeroase edificii –
catedrala, mănăstirile, şcolile confesionale de diferite grade,
reşedinţele ecleziastice care au adăpostit bibliotecile şi tipografia,
mai târziu şi alte clădiri cu caracter urban, s-a conturat micul oraş
românesc, fenomen unic pentru acea perioadă istorică.
Rămân la
convingerea că Inochentie Micu Clain a mutat reşedinţa episcopiei din
Făgăraş spre centrul Transilvaniei, în imediata apropiere a Albei Iulia,
conştient că, doar cu un sfert de secol în urmă, ea a avut rang de
Mitropolie şi că va trebui să preia şi să ducă mai departe opera
românească începută de către aceasta8.
Tot ce s-a întâmplat mai apoi la Blaj confirmă aceste supoziţii.
Dezvoltând învăţământul românesc, activitatea tipografică, cercetarea
istorică şi filologică, Blajul va deveni, în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea o „vatră de lumină”, cel mai important centru cărturăresc
al românilor transilvăneni. Aici s-au pus bazele acelei mişcări
culturale şi politice iluministe, de renaştere naţională, cunoscută sub
denumirea de „Şcoala ardeleană”, menită să contribuie la formarea şi
dezvoltarea conştiinţei naţionale a românilor de pe întregul lor
teritoriu etnic.9
Deşi numărul
şcolilor confesionale româneşti organizate de către biserica
greco-catolică, iar după reluarea activităţii ierarhiei ortodoxe din
Sibiu (1761) şi de către aceasta, a sporit cu sutele în oraşele şi
satele Transilvaniei, marea majoritate a populaţiei româneşti se zbătea
încă în lanţurile nemiloase ale iobăgiei şi servituţilor feudale. Cu
toate că iobagia a fost declarată de două ori, în mod oficial, prin
documente imperiale, ca fiind desfiinţată (1 nov. 1781 – Iosif II); 7
sept. 1849; 1853-1854 Franz Ioseph I)10,
aplicarea acestora nu s-a materializat, iar relaţiile feudale dintre
stăpânii de pământ şi ţărani au rămas aceleaşi, până târziu, spre
sfârşitul anului 1918.
Aplicând cu
brutalitate măsurile de catolicizare forţată a românilor ortodocşi din
Transilvania, care alcătuiau, pe departe majoritatea populaţiei
principatului, imperiul „creştin” habsburgic, port drapel al
catolicismului expansionist în teritoriile ocupate, a interzis acestora
până şi dreptul intim şi natural de a se ruga. Cum altfel am putea
interpreta dărâmarea şi arderea sutelor de biserici, mănăstiri şi
schituri ortodoxe de către generalul Bucow, în 1761, după acţiunile
revoluţionare de salvare a credinţei străbune ale călugărului Sofronie.
În ce priveşte
situaţia politică şi socială a românilor din Transilvania, după
înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849, aceasta se va înrăutăţi, cu
deosebire după alipirea principatului la Ungaria (29 mai 1848) şi după
adoptarea dualismului austro-ungar (17 febr. 1867). Intraţi în
componenţa statului ungar, ei vor trebui să suporte presiunea cercurilor
guvernante şovine, care au urmărit cu perseverenţă deznaţionalizarea şi
maghiarizarea lor, în ideea creării statului naţional unitar maghiar
(vezi legea naţionalităţilor - 1868; Legea şcolară privind predarea
obligatorie a limbii maghiare în şcoli – 1879; congresul
naţionalităţilor asuprite din Ungaria – 1895; maghiarizarea numelor de
oraşe şi sate din Transilvania – 1898; „Legea Apponyi”, care urmărea
desfiinţarea şcolilor confesionale române, slovace şi sârbe şi
înlocuirea lor cu şcoli maghiare de stat – 1907; instalarea guvernului
Tisza István cu politica sa de maghiarizare forţată a naţionalităţilor
asuprite din Ungaria – 1913). În noua situaţie, deosebit de gravă, lupta
românilor pentru libertate, drepturi politice şi sociale se intensifică,
abordându-se formele de organizare cele mai potrivite epocii (Astra –
1861; Societatea Literară Română – 1866; Partidul Naţional al românilor
din Banat şi Ungaria – 7 febr. 1869; P.N.R. din Transilvania - 7-8
martie 1869; P.N.R. - 12-14 mai 1881, o seamă de societăţi şi asociaţii
literare etc.)
Câteva dintre
marile acţiuni politice organizate în epocă – Pronunciamentul de la Blaj
- 1868; Memorandumul - 1892-1894; Congresul naţionalităţilor nemaghiare
1895 şi reluarea „activismului” politic – 1905, au atras atenţia opiniei
publice internaţionale asupra problemei românilor asupriţi din Ungaria.
În câteva
locuri, românii sparg „monopolul urban” şi vor apărea câteva imobile ale
acestora în Sibiu (Banca „Albina” – 1871, Şcoala de fete a Astrei –
1886, catedrala şi reşedinţa Mitropoliei Ortodoxe Române de Alba Iulia
şi Sibiu – 1902-1906; Casa Naţională (Muzeul) a Astrei – 1905;
Institutul Teologic Ortodox – 1915) şi Abrud (Şcoala de fete a moţilor –
1907). Asemenea imobile, cu rosturi oarecum identice, vor fi construite
şi la reşedinţele episcopiilor ortodoxe de la Arad şi Caransebeş, precum
şi ale celor greco-catolice de la Gherla, Oradea şi Lugoj.11 „S-au
strecurat”, de asemenea, vechile licee româneşti de la Beiuş (1828);
Braşov (1850); Năsăud (1863) şi Brad (1869).12
Dar acea
interdicţie absurdă impusă românilor de a nu-şi putea exprima
recunoştinţa şi preţuirea faţă de evenimentele şi personalităţile cele
mai importante din trecutul lor istoric, prin ridicarea de monumente,
statui sau înscrisuri omagiale, nu numai că s-a menţinut, dar s-a
acutizat după dualism, în mod deosebit, în perioada politicii de
maghiarizare. Şi acest „monopol” va fi însă spart, în câteva locuri. În
primul rând la Blaj (nu se putea altfel) unde, după data de 2 octombrie
1830, pe Dealul Viilor (numit şi Hula Blajului) a fost ridicată o cruce
dedicată episcopului Ioan Bob, de către locuitorii domeniului episcopal,
în semn de recunoştinţă pentru cerealele primite gratuit din depozitele
acestuia, în timpul foametei din anii 1816-1817. Din ziua de 3/15 mai
1848, când Avram Iancu a urcat la cruce, în fruntea moţilor veniţi la
Marea Adunare Naţională, pentru a cerceta împrejurimile localităţii, i
s-a spus acesteia „Crucea Iancului” sau „Crucea lui
Iancu”. Tot cu prilejul Adunării Naţionale, în ultima zi a
acesteia, profesorul blăjan Raţiu a propus ca pe „Câmpul Libertăţii” să
se aşeze un monument comemorativ „demn de naţiunea românească”. Din
cauza izbucnirii luptelor cu trupele ungureşti, monumentul nu s-a putut
realiza decât mai târziu, în perioada liberalismului decretat de către
împărat, probabil, cu ocazia aniversării zilei de 3/15 mai din anul
1861. Este vorba de un bloc masiv de piatră cioplită, care a primit
denumirea de „Piatra Libertăţii”, amplasat pe locul unde fusese tribuna
Marii Adunări Naţionale. Din nefericire acest monument era ruinat mereu
de ieşirile din matcă ale Târnavei, care inunda frecvent „Câmpul
Libertăţii”, astfel încât, în şedinţa lor din 3 noiembrie 1875, teologii
blăjeni, membri ai Societăţii de lectură „Inochentie Micu Clain”, au
hotărât să ridice un alt monument măreţ în locul pietrei „ruinate” de la
acel câmp. Nu ştim încă, dacă tinerii teologi şi-au realizat proiectul,
dar se ştie că în seara zilei de 2/14 mai 1883, în faţa pericolului de
prăbuşire în Târnava a noului monument aşezat peste cel vechi, elevii
seminarului s-au mobilizat, mutându-l mai departe de albia râului şi
fixând pe el un steag tricolor românesc. Duşmanii pândeau însă, chiar
dacă au acţionat mai târziu. Ambele monumente blăjene vor fi aruncate în
aer, în noaptea de 16/17 nov. 1908, de către autori „necunoscuţi”, după
cum avea să constate mai târziu jandarmii maghiari. Ele au fost refăcute
în anul următor, 1909, Crucea Iancului reaşezându-se la locul ei, iar
„Piatra Libertăţii” (bucăţile recuperate prinse în ciment) a fost
adăpostită în curtea Mitropoliei. Dintre puţinele monumente care au
rezistat intenţiilor de distrugere ale autorităţilor, mai amintim pe cel
de la Alba Iulia, amplasat în parcul central al cetăţii, ridicat în anul
1906, de către ofiţerii regimentului 50 infanterie local, la 40 de ani
de la bătălia de la Custozza în care au murit 39 de ostaşi, declaraţi
eroi, dintre care 18 români, 11 unguri şi 10 germani; frumoasa troiţă de
piatră ridicată în 1893, în satul Bucium Cerbu din Apuseni, în memoria
conferinţei naţionale ai PNR din 11/23 iulie 1893 şi troiţa de piatră
ridicată în anul 1914 în satul Soharu (Abrud). Ambele troiţe menţionate
mai sus au texte asemănătoare, sub formă de poezii, prin care este
invocată puterea Dumnezeiască pentru a croi românilor o altă soartă
„demnă de a lor ginte”.13
În cele de mai
sus, am insistat, poate prea mult, asupra unor aspecte ale dezvoltării
poporului român, în general dar, mai ales, a celui din Transilvania,
care trăind sub stăpânire străină secole la rând, până la realizarea
Statului Naţional Român Unitar, a suportat dubla asuprire, socială şi
naţională, fiindu-i barat astfel drumul spre o viaţă normală, spre
cultură şi civilizaţie, tocmai pentru a sublinia ce satisfacţii i-au
adus evenimentele anului 1918, şi cât de uriaş a fost entuziasmul lui la
capătul suferinţelor sale.
***
Este de prisos
să mai amintesc aici ce a însemnat pentru românii de pretutindeni marea
înfăptuire din anul 1918 – refacerea statului lor etnic – după atâtea
secole de amare suferinţe şi lupte duse de strămoşii noştri. De îndată
ce manifestările de bucurie şi entuziasm s-au mai domolit, ei şi-au dat
seama că trebuie să pună umărul la consolidarea şi dezvoltarea României
Mari. Au apărut astfel iniţiative lăudabile menite să înlăture o seamă
dintre restricţiile samavolnice ale stăpânirilor străine. După cum se
ştie, la Alba Iulia, un grup de inimoşi dascăli au deschis, la 3
februarie 1919, cursurile primului liceu românesc de stat din
Transilvania (Liceul „Mihai Viteazul” azi Colegiul Naţional „Horea
Cloşca şi Crişan”), dintre cele înfiinţate după Marea Unire.14 Este
vorba de profesorii Traian Popa (director), Ion Dăncilă, Emanuil
Comănescu, Nicolae Vasiu, Horia Teculescu şi Emil Pop. La interval de
abia o lună, aceiaşi entuziaşti profesori s-au gândit că marele
eveniment de la 1 Decembrie 1918 trebuia imortalizat prin edificarea la
Alba Iulia a unui măreţ monument al Unirii. Sprijiniţi şi de către
foştii membri ai Consiliului Naţional Român din localitate, organ care a
dus greul organizării Marii Adunări Naţionale, ei publică în ziarul
„Alba Iulia - organ al proclamării unităţii naţionale”, Nr. 9 din 4
martie 1919, o „Chemare!” pentru ridicarea acestui monument, adresată
tuturor românilor, pe care îi îndeamnă să subscrie la „Fondul pentru
ridicarea monumentului Unirii în Alba Iulia” (pag.21).
„Netrebnici am
fi dacă noi, care în fiecare zi călcăm pământul sfânt al neamului nostru
n-am da odihnă aici eroilor care au murit privind crestele Carpaţilor”
se arăta în textul ei. Fapt semnificativ, în „Chemare” regele României
este numit „Mihai al II-lea”, semn că cele transmise la Iaşi, în
noiembrie 1918, de către prof. Nicolae Bălan, delegat al românilor din
Ardeal, erau cunoscute aici. „Pe cetatea din Alba Iulia, spunea
profesorul, fâlfâie astăzi mândrul nostru tricolor şi (se) aşteaptă
intrarea triumfală a demnului urmaş al lui Mihai... M.S. Regele
Ferdinand I, care, într-un chip atât de desăvârşit, s-a identificat cu
idealul lui Mihai şi al neamului românesc de pretutindeni”.15
Profesorii
liceului albaiulian vor pune şi baza „Fondului...”, donând împreună 600
de coroane, deşi pentru activitatea lor didactică îşi vor primi
salariile abia în luna august 1919, la sfârşitul anului şcolar.16
Ulterior,
„Chemarea” şi informaţii despre scopul ei, vor apărea şi în alte
publicaţii: „Patria”, „Libertatea” (Orăştie), revista „Luceafărul” din
Bucureşti, care au lărgit posibilităţile de informare ale opiniei
publice româneşti.
În ceea ce
priveşte ziarul „Alba Iulia”, acesta va publica, aproape în fiecare
număr, numele persoanelor şi ale instituţiilor donatoare, cu precizarea
sumelor şi a totalului fondului colectat.
Cum era de
aşteptat, au contribuit mai mult intelectualii şi cei care deţineau
diferite funcţii. Masa populaţiei, sărăcită de războiul îndelungat şi de
rechiziţiile nemiloase, nu a putut participa la colectă decât în număr
mic şi cu sume modeste, ceea ce îi va face pe iniţiatori să invite, din
nou, pe toţi românii, inclusiv pe cei din Basarabia şi Bucovina, să
participe la fond „întrucât monumentul nu este numai al oraşului (Alba
Iulia), nici numai al Ardealului, ci este al întregului neam românesc”.17
Curând, se va
constata că, deşi are „aderenţă” în opinia publică, fondul urcă „de tot
încetinel”,18 astfel
încât, se iau noi măsuri organizatorice.
La 3 mai 1919,
s-a constituit un „comitet de iniţiativă” (preşedinte protopopul Ion
Teculescu, secretar prof. Emil Pop) care la 5 mai comunică primarului
oraşului (avocatul dr. Camil Velican) că a fost ales în comitetul
executiv al fondului Monumentului Unirii, contribuţia sa personală
trebuind să fie de 500 coroane şi că prima şedinţă a acestuia se va ţine
la 22 mai.19
Şedinţa a avut
loc de fapt în 23 mai, la Şcoala primară „Avram Iancu”, în prezenţa mai
multor membri ai comitetului provizoriu. S-a constatat că, poate,
mulţimea noutăţilor care au apărut şi multiplele direcţii de acţiune în
care „ni se cere însufleţire”, ar putea să fie cauza care „a încetinit”
interesul pentru „monumentul monumentelor noastre naţionale”. Din
acest motiv, se decide lărgirea comitetului fondului până la 200 de
persoane, în frunte cu comitetul executiv de 30 de membri. Totalul
fondului la 17 iunie 1919 era de 21.976,58 coroane.
Lipsa unor
colecţii complete ale ziarelor apărute în Alba Iulia şi în judeţul Alba,
în perioada interbelică, nu mi-a permis să urmăresc în continuare soarta
„fondului” şi mărimea sa. Dintr-un comunicat al Băncii Centrale din Alba
Iulia, adresat Dr. Enea Nicola, medic primar al judeţului Alba, prin
intermediul ziarului „Alba Iulia”, Nr. 7 din 15 februarie 1925, aflăm că
suma de 100 coroane, donată de către acesta pentru Monumentul Unirii din
Alba Iulia, până la 31 decembrie 1924 a fructificat 62 lei (dobândă) şi
că a fost transferată la Banca „Iulia”, cu care a fuzionat. Tot pentru
Monumentul Unirii s-au mai depus la Banca Centrală 3808 lei (raport
leu-coroană 2-1) care, la data de 27 august 1924 au fost ridicaţi şi,
probabil, depuşi la vreo altă bancă, pentru acelaşi scop şi o mai bună
fructificare. Şi o ultimă informaţie despre acest „fond”: Consiliul
judeţean Alba, constituit după alegerile din toamna anului 1928,
câştigate de P.N.Ţ., în şedinţa sa din 11 nov. 1928 constituie un
comitet împuternicit să ia toate măsurile necesare pentru ridicarea unui
monument măreţ al Unirii în Alba Iulia. La 17 decembrie 1928, prefectul
judeţului Alba, dr. Emil Pop, dispune ca în ziua de 14 ianuarie 1929,
orele 10, toţi membrii comisiei respective să se întrunească la sediul
prefecturii.
21 Este
posibil ca mărimea fondului monumentului în acele momente să fi fost
substanţială, dacă acesta trebuia să fie „măreţ”, dar nerealizarea lui
închide orice fel de discuţii.
Revenind la
deprimarea albaiulienilor, că li se cerea „însufleţire” în prea multe
direcţii, deturnându-i de la scopul lor drag, aflăm că, în paralel, în
1919 se făceau colecte pentru monumentele lui Avram Iancu şi Ecaterina
Teodoroiu.22 Dar
principala temă a comentariilor era atunci aceea a încoronării
suveranilor României la Alba Iulia, întrucât, atât ziarul „Libertatea”
din Orăştie, care reproduce interviul acordat de către Ioan Suciu, şeful
Resortului Organizării al Consiliului Dirigent, cât şi „Luceafărul” din
Bucureşti, subliniază că Alba Iulia va fi oraşul încoronării
suveranilor, că a fost menită să găzduiască acest eveniment.23
Se clarifica
încet, dar sigur că monumentul preconizat nu se putea realiza prin
colectă publică, aşa cum se va întâmpla, mai târziu, în perioada
interbelică şi cu alte proiecte similare. Personal am fost surprins să
aflu că în această importantă acţiune patriotică, ASTRA de la Sibiu nu
s-a implicat nici atunci şi nici în anii care au urmat, deşi dispunea de
posibilităţi materiale (în 1918 deţinea 28 de fundaţii cu o valoare
totală de 772.700 coroane, iar prin „cota pentru scopuri culturale şi de
binefacere” a Băncii „Albina”, în perioada 1872-1918, a primit aproape
150.000 de coroane), precum şi de cadrul organizat prin care colecta
pentru monument s-ar fi putut desfăşura mai eficient.24 După
1918 averea ASTREI va spori, una dintre sursele cele mai sigure fiind
subvenţiile substanţiale din bugetul statului şi din al băncilor (până
în 1914 numai în Transilvania erau 147 de bănci româneşti pe acţiuni şi
69 cooperative de credit, cu un capital social total de 37 milioane
coroane aur).25
În ceea ce
priveşte monumentele, nici ASTRA n-a reuşit prea multe în perioada
stăpânirii străine, astfel că abia în 30 septembrie 1912 a putut să
amplaseze în curtea Şcolii Civile de Fete din Sibiu, un bust al lui
George Bariţiu.26 Este
exclus ca preşedintele ASTREI din perioada realizării Marii Uniri,
Andrei Bârseanu, să nu fi fost informat despre iniţiativa profesorilor
din Alba Iulia, cu atât mai mult cu cât a inspectat Liceul „Mihai
Viteazul” de mai multe ori (prima dată în 19 septembrie 1919) în
calitate de director pentru învăţământul secundar al Regiunii Sibiu, iar
aceştia erau şi membri activi ai Despărţământului ASTREI Alba Iulia.
Şi totuşi, deşi
după reactivarea ASTREI în ianuarie 1920 s-a pus problema unor reparaţii
istorice faţă de frustrările din trecut ale românilor privitor la
monumente, nu s-a amintit nici un cuvânt despre Monumentul Unirii, în
schimb, prin programul aprobat, au fost proiectate câteva muzee, printre
care şi al lui Avram Iancu de la Vidra de Sus, monumentul de la Şelimbăr
şi altele.27 În
ceea ce priveşte Alba Iulia, ASTRA din Sibiu lansează ideea unui
monument al martirilor Horea, Cloşca şi Crişan28 (se
va realiza abia în 1937).
Peisajul
oraşului nostru se va schimba însă datorită pregătirilor făcute pentru
încoronarea familiei regale, ca suverani ai tuturor românilor. Prinţul
moştenitor Carol (10 aprilie 1919) şi apoi regele Ferdinand şi regina
Maria (30 mai 1918) vizitează oraşul pentru informare. Trebuiau însă
aşteptate hotărârile Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie1919 -
21 ianuarie 1920) şi încheierea tratatelor de pace (cu deosebire al
celui de la Trianon - 4 iunie 1920 ,care privea Transilvania), astfel
încât, abia în luna iunie 1920, primul ministru Alexandru Averescu a
putut numi Comisia Centrală a Încoronării, sub preşedinţia generalului
C. Coandă. Din comisie făceau parte Miron Cristea, mitropolitul primat
al României, istoricii Nicolae Iorga şi Alexandru Lapedatu, George
Enescu, pictorii C. Petrescu şi Arthur Verona, arhitectul Victor G.
Ştefănescu şi alţii.
După discuţii
serioase, cu deplasări la faţa locului, în care, la un moment dat, s-a
făcut propunerea ca încoronarea să aibă loc la Bucureşti (Biserica
„Mihai Vodă”) s-a ajuns la concluzia că ea trebuie să aibă loc la Alba
Iulia, pentru ca regele să primească, şi în acest mod oficial,
stăpânirea asupra noilor provincii unite cu România.
S-a optat pentru
construirea la Alba Iulia a unei importante catedrale, prin care să se
reconstituie mănăstirea lui Mihai Viteazul, demolată de habsburgi în
1713-1714, de data aceasta „în cetate” şi nu în afara zidurilor ei. În
ceea ce priveşte amplasamentul ei, s-a respins propunerea istoricului
Alexandru Lapedatu, care o vedea înălţată pe terenul din faţa porţii de
sud a fostului castru roman şi destul de înaltă pentru a se vedea de pe
Valea Mureşului şi s-a decis ca ea să fie aşezată în partea de vest a
cetăţii, acolo pe unde a intrat victorios Mihai Viteazul la 1 noiembrie
1599. Întrucât puternica cetate habsburgă amintea doar de patimile
românilor şi părea inexpugnabilă pentru aceştia, s-a hotărât dărâmarea
clădirilor comandamentului, a bastioanelor şi fortificaţiilor din partea
ei de vest, pentru a face loc catedralei şi incintei acesteia şi pentru
a da impresia de deschidere a cetăţii spre libertate şi spre înlăturarea
oricăror temeri viitoare.
Dacă nu s-ar fi
făcut această deschidere, întregul ansamblu al Catedralei, cu excepţia
turnurilor, ar fi fost obturat de zidurile fortificaţiilor şi nu s-ar fi
putut crea platoul din faţa ei, loc al atâtor mari adunări naţionale,
intitulat semnificativ „Platoul Romanilor”.
După construirea
noului local al Liceului „Mihai Viteazul” (1923-1926), autorităţile
oraşului au decis în mod oficial ca spaţiul dintre acesta şi Catedrala
Încoronări să fie rezervat pentru asemenea mari manifestări ale
poporului român.29
Odată hotărât
amplasamentul, construcţia a evoluat rapid, astfel încât, la 8 octombrie
1922, ea a putut fi sfinţită, primind hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail
şi Gavril (probabil, din cauza grabei nu s-a dat hramul Sfintei Treimi,
pe care l-a avut biserica construită de Mihai Viteazul la 1597, eroarea
fiind corectată mai târziu, prin acordarea celui de al doilea hram).
Concomitent, s-a reamenajat Sala Unirii şi „Reduta” din parcul situat în
oraşul de jos, la care s-a adăugat o sală de spectacole, s-a amenajat
parcul şi s-a împrejmuit cu un gard ornamental şi s-a croit Bulevardul
Încoronării, pe un traseu gară - Platoul Romanilor. În incinta
„Mănăstirii de încoronare” s-au amenajat cele două aripi de SE - pentru
reşedinţa regală - şi de NE - pregătită pentru un muzeu al Marii Uniri
şi al Încoronării (s-a realizat de către ASTRA, în 1929, la jubileul de
10 ani al Unirii).30
În acelaşi timp,
la Bucureşti, s-a construit Arcul de Triumf, monument menit să
simbolizeze lupta poporului român pentru libertate, unitate şi
independenţă, precum şi rezultatul ei final - Statul Naţional Unitar
Român. Încropit în grabă, pentru a se termina până la data încoronării,
Arcul de Triumf va fi înălţat provizoriu din materiale uşoare care se
vor degrada repede după eveniment, motiv pentru care, cu peripeţii şi
pasări de responsabilităţi, în perioada 1923-1936, el va fi refăcut din
materiale solide, astfel încât a putut fi inaugurat la 1 Decembrie 1935,
în prezenţa regelui Carol al II-lea.31
Din păcate,
datorită luptelor politice interne, cu deosbire dintre „ardeleni” şi
„regăţeni”, momentele încoronării suveranilor nu s-au constituit ca
momente de unitate deplină românească în jurul tronului. Au lipsit de la
festivităţi, în mod deliberat, reprezentanţii Partidului Naţional Român,
în frunte cu Iuliu Maniu (vezi şi manifestul lansat la 12 octombrie
1922, adresat poporului român din Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş, precum şi celorlalţi români), înalta ierarhie greco-catolică
de la Blaj cu unii dintre credincioşii ei, precum şi Partidul Ţărănesc
din Regat.32
Faptul în sine
nu a deranjat cu nimic festivităţile. Acestea s-au desfăşurat normal,
participanţii au fost entuziasmaţi, iar oraşul Alba Iulia a beneficiat
de câteva obiective istorice (şi turistice, în acelaşi timp), toate
legate de Marea Unire din 1918.
Între timp, în
Monitorul Oficial al judeţului Alba nr. 40 din 30 septembrie 1920, a
fost publicată Legea Nr. 3530 din 24 august 1920, pentru cinstirea
memoriei eroilor căzuţi pentru Patrie, care prevedea construirea la
Bucureşti a unui edificiu (monument) comemorativ al războiului de
unitate naţională, cu o Carte de Aur în care să fie înscrise numele
tuturor acestor eroi. Pasajul din textul legii, care permitea
construirea unor monumente asemănătoare în toate localităţile unde s-au
săvârşit acte de eroism ale neamului, cu o amploare deosebită, în
funcţie de importanţa faptelor ce au avut loc acolo, nu a mai atras însă
atenţia nimănui, nici profesorilor de la liceul albaiulian, nici
Despărţământului local al ASTREI, nici altor foruri, pentru reluarea
acţiunii cu Monumentul Marii Uniri, de data aceasta cu sprijinul
Statului Român.
În presa locală
din Alba Iulia au apărut, în anii ce au urmat, propuneri interesante,
unele anonime, pentru colectarea de bani destinaţi unui monument al lui
Mihai Eminescu („Alba Iulia”, Nr. 1 din 1 ianuarie 1922) sau pentru
aducerea în ţară şi aşezarea în Catedrala Încoronării a rămăşiţelor
pământeşti ale lui Nicolae Bălcescu („Vestea”, Alba Iulia, Nr. 51 din 23
decembrie 1924).
În ceea ce o
priveşte pe ASTRA de la Sibiu, din tabelul cu principalele cheltuieli pe
perioada 1920-1930, rezultă că între anii 1920-1924 nu a construit nici
un monument, iar între anii 1925-1928 a cheltuit sumele prevăzute mai
mult pentru troiţe.33 Nu
se pomeneşte nici un cuvânt despre vreun monument al unirii, deşi în
adunarea generală din 29-30 august 1925, desfăşurată la Reghin, s-a
decis ca ziua de 1 Decembrie să fie ziua ASTREI.34
Între timp,
românii din Bucovina, deşi mai puţini la număr decât ardelenii, după
1920, au trecut la acţiune şi la 11 nov. 1924 şi-au inaugurat Monumentul
Unirii, în cel mai frumos loc din piaţa centrală a Cernăuţiului.
Interesant este faptul că la realizarea lui compoziţională şi artistică
a contribuit şi arhitectul Victor Ştefănescu (acelaşi care a stat la
Alba Iulia aproape 2 ani, pentru a realiza obiectivele stabilite de
către Comisia de Încoronare - fără ca românii de aici să-l consulte
măcar în legătură cu Monumentul Marii Uniri), alături de sculptorul
Teodor Burcă. Exceptând postamentul şi soclul, principalele elemente ale
monumentului erau din bronz (grupurile statuare, basoreliefurile şi
elementele de decor).
Din păcate,
frumosul monument din Cernăuţi a fost demolat cu ocazia invaziei
sovietice din iunie 1940. Refăcut odată cu revenirea administraţiei
româneşti (iulie 1941), el va fi din nou distrus după 1944, astfel încât
astăzi se mai păstrează din el (la Muzeul de Istorie Naţională al
României) doar zimbrul de bronz călcând în picioare vulturul austriac cu
două capete.35 (Istoria
Monumentului de la Cernăuţi, la pag.25)
Mi se pare de-a
dreptul imposibil ca despre ridicarea acestui monument albaiulienii,
conducătorii ASTREI, oficialii locali şi centrali să nu fi aflat din
presă, poate şi din alte mijloace de informare contemporane cu
evenimentele. Şi iarăşi... tăcere!
Reluându-ne
itinerariul istoric privind monumentul albaiulian, nu ne rămâne decât să
consemnăm un ultim eşec, acela din 1929, când naţional ţărăniştii ajunşi
la putere, au organizat serbările jubiliare ale Deceniului Unirii. Am
amintit mai sus, ce intenţiona să realizeze la Alba Iulia noua
prefectură judeţeană, acel „măreţ monument al Unirii”. La abia 2 luni de
la întrunirea comisiei respective, Comitetul de organizare a
Sărbătorilor Unirii din Alba Iulia, lansează un apel pentru ridicarea în
oraş a unui monument... al lui Nicolae Bălcescu şi cere să se facă în
acest scop subscripţii băneşti. Ceea ce frapează este că în acest
comitet, recent înfiinţat, 7 dintre membrii săi (fruntaşi ai CNR şi ai
gărzilor naţionale române albaiuliene) făcuseră parte şi din comitetul
executiv al deja, celebrului „Fond”, proiectat la 4 martie 1919.36 Este
însă de remarcat faptul că în aceeaşi perioadă, ASTRA va pune în
funcţiune Muzeul Unirii, în spaţiul rezervat în incinta Catedralei
Încoronării, încă din 1922.
După părerea
mea, având în vedere că proiectatul monument din 1919 nu s-a realizat
până în zilele noastre, oricât s-ar mai căuta în ziarele vremii şi în
arhivele create de organele de atunci ale administraţiei de stat (cu
deosebire de către Prefectura judeţului Alba, preturile de plăşi şi
Primăria oraşului Alba Iulia) nu mai pot apărea lucruri deosebite,
eventual doar noi amănunte privind sumele depuse pentru acesta şi modul
în care, până la urmă, „Fondul” a fost cheltuit sau a dispărut.
Oricum, criza
economică din perioada 1928-1933, nu putea să mai dea speranţe pentru
asemenea iniţiative. Dacă în perioada de oarecare stabilitate şi
dezvoltare economică ce a urmat în România (1934-1938) nu s-a mai gândit
nimeni la a aşeza un asemenea monument costisitor la Alba Iulia, cu atât
mai puţin a putut să o facă după 1938, când s-a declanşat al II-lea
război mondial, sau după 1944, când va începe la noi „era comunistă”.
Surpriza avea să
ne-o ofere însă Aradul unde (probabil la 1 Decembrie 1938 sau la
începutul anului 1939) se constituie un Comitet local pentru ridicarea
Monumentului Unirii la Arad, considerându-se că acolo s-a iniţiat unirea
şi acolo s-au făcut toate pregătirile pentru realizarea ei la Alba Iulia
(caracterizată ca fiind cea a restaurării naţionale).
Pentru a
sprijini această iniţiativă, dr. Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial
al Diecezei ortodoxe de Arad, tipăreşte o broşură cu titlul „Alba
Iulia”, cuprinzând câteva rugăciuni şi articole (printre care şi
Rugăciunea de la Alba Iulia, al cărui autor este şi al cărui text
prescurtat a fost citit la Marea Adunare Naţională de către episcopul
Miron Cristea), cu scopul de a se vinde în folosul monumentului
proiectat. Despre acest proiect nu mai avem alte informaţii.
Evenimentele din
decembrie 1989, care ne-au bucurat aproape pe toţi atunci, ne-au indus
impresia că am putea să fim liberi pentru a ne reorganiza viaţa pe un
făgaş normal, după dorinţa fiecăruia, dar respectând legile şi morala
creştină. Că nu a fost aşa şi că întotdeauna de o parte vor fi cetăţenii
cinstiţi majoritari, iar de cealaltă politicul, puterea, statul, banii
şi „şmecherii”, este o altă problemă, care nu intră în preocupările mele
acum.
Nu îmi amintesc
dacă, în primul deceniu de „liberate” (1990-2000), în problema care face
obiectul studiului meu, s-a ivit vreo propunere sau vreun semnal. Reţin
doar faptul că organele legiuitoare au decis ca ziua de 1 Decembrie să
fie declarată Ziua Naţională a României şi ea să se aniverseze (serbeze)
anual la Alba Iulia.
Fundaţia „Alba
Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României”, înfiinţată în anul
1999, cu ocazia elaborării statutului şi a planurilor de perspectivă ale
activităţii, şi-a propus, printre altele, şi reluarea problemei
Monumentului Unirii din localitate. De ce? Pentru că este firesc că
orice străin care ne calcă pragul şi cunoaşte rolul istoric al urbei
noastre, ar dori să vadă reprezentarea monumentală a măreţului eveniment
de la 1 Decembrie 1918.
Cu toate că
turiştii au ce vedea la Alba Iulia, Catedralele, Muzeul Naţional al
Unirii, Biblioteca Documentară Batthyaneum, Sala Unirii cu galeria
busturilor făuritorilor Unirii, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul şi
fostul palat princiar, cetatea de tip Vauban şi altele apărute mai nou
(statui, busturi şi plăci comemorative), fără Monumentul Marii Uniri ea
nu este acea Alba Iulia pe care ne-o dorim şi vom trăi mereu cu impresia
că lipseşte ceva.
Datorită
intervenţiilor fundaţiei şi a altor asociaţii şi societăţi
cultural-patriotice la organele de stat, după anul 2000, acţiunea părea
pornită. S-a sfinţit şi s-a însemnat cu o bornă locul de amplasare a
Monumentului Marii Uniri, iar câţiva artişti plastici şi-au prezentat
proiectele sub formă de machete. Dar din nou tăcerea a cuprins pe toată
lumea, foarte curând în locul rezervat monumentului apărând o enormă
fântână arteziană, al cărui cost putea fi orientat mai bine spre
monumentul visat de toţi bunii români.
În spatele
vorbelor şi a faptelor oculte, trebuie să fie un „inamic” viclean,
răbdător în aşteptarea ocaziilor de acţiune, de care ne-am împiedecat şi
ne vom mai împiedeca, în continuare, în realizarea bunelor şi
legitimelor noastre intenţii. Posibil să fie acelaşi care în 1921 şi,
din nou, în 1992, ne-a omis pe noi, românii transilvăneni din Stema
României; acelaşi care cerea demolarea Arcului de Triumf din Bucureşti
şi înlocuirea lui cu un „Arc roman” (1923), acelaşi care, de câte ori
are ocazia, ne calcă în picioare însemnele demnităţii naţionale şi ne
profanează monumentele şi pereţii cu inscripţii jignitoare. Consider că
îl va pierde propria lui răutate, pentru că nici Dumnezeu nu-l mai poate
ierta. Dar vai şi de renegaţii care îl ajută pentru câţiva arginţi.
Neputinţa noastră, a localnicilor, de a mişca lucrurile din inerţia lor
inexplicabilă, a fost sesizată şi de Congresul Spiritualităţii
Româneşti, care, prin rezoluţia sa din 3 decembrie 2008, a lansat un
apel către autorităţile române şi către românii de pretutindeni pentru
ridicarea la Alba Iulia a Monumentului Unirii, în care să fie
reprezentate şi provinciile surori Bucovina şi Basarabia.
Conştienţi de
misiunea noastră patriotică, noi, membrii Fundaţiei „Alba Iulia 1918
pentru Unitatea şi Integritatea României”, vom milita în continuare,
luând-o mereu de la capăt, pentru înfăptuirea acestui legitim ideal
românesc. Viitorul este al nostru. Ne trebuie doar răbdare şi
perseverenţă
Şi dacă cineva
m-ar întreba, ca pe un simplu cetăţean, nespecialist în arhitectură şi
artă plastică, cum îmi închipui că trebuie să arate monumentul despre
care am vorbit mai sus şi spaţiul lui de amplasare, i-aş răspunde simplu
- ca un forum roman - (un spaţiu larg, circular, delimitat de colonade
şi statui, care să aibă în centru “Monumentul Marii Uniri”).
prof. Ioan PLEŞA
Note
1. Valer Moga,
Astra şi societatea 1918-1930, Cluj-Napoca, 2003, Presa
Universitară clujeană, p. 436
2. George
Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani
din urmă, vol. II, Sibiu, 1890, p. 152
3. Mircea
Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chişinău, 1993, Ed.
Ştiinţa, pp. 284-290
4. Ileana
Dârja, Din istoricul Bibliotecii Batthyaneum – etapa I-a (1798-1826),
pag. 1
5. Mircea
Păcurariu, op.cit., pag. 291
6. Gheorghe
Anghel, Alte condamnări, în revista Dacoromania, Alba
Iulia, nr. 2/2000, p. 18
7. Ioan Pleşa,
Liviu Palihovici, Alba Iulia şi rolul ei în administraţia românească
din comitatul (judeţul) Alba Inferioară, instituită în Transilvania în
timpul revoluţiei paşoptiste, II, în revista Dacoromania,
Alba Iulia, nr. 26/2006, pag. 16
8. Teodor V.
Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică,
Timişoara, 1994, Ed. De Vest, pp. 103-104
Ioan Pleşa,
Contribuţia maselor din judeţul Alba la realizarea actului Unirii
Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918, în Alba Iulia
2000, Alba Iulia, 1975, pp. 378-379
9. Ghe.
Lăncrănjan, Ioan Truţă, Învăţământul până la 1848, în Alba
Iulia 2000, pp. 249-250
10. Acad.
Andrei Oţetea şi colaboratorii, Istoria lumii în date, Bucureşti,
1969, Ed. Enciclopedică Română, pp. 229; 273; 284 şi altele
11.
Mircea Păcurariu, op.cit., pp. 376-378
12. Valer
Moga, op.cit., p. 84
13.
Nicolae Josan, Gheorghe Fleşer, Ana Dumitran, Oameni şi fapte din
trecutul judeţului Alba . În memoria urmaşilor, în Bibliotheca
Musei Apulensis, III, Alba Iulia, 1996, pp. 287; 295-296; 304; 326
Alexandru
Aurel, S. Morariu, Iuliu Maniu – trei discursuri, Bucureşti,
1991, Ed. Anima, pp. 25-35
14. Ioan
Pleşa, Istoricul Colegiului Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” din
Alba Iulia (1919-2009 – 90 de ani), în revista Dacoromania,
nr. 43/2009, p. 21 (până la reforma învăţământului din 1948 a purtat
numele „Mihai Viteazul”)
15. Ioan
Pleşa, Rememorarea numelui şi a faptelor lui Mihai Viteazul în
perioada realizării Marii Uniri, în Dacoromania, nr. 1/1999,
p. 11
16. Ioan
Pleşa, Istoricul..., în Dacoromania, nr. 43/2009, p. 22
17.
Ziarul Alba Iulia, nr. 13 din 1 aprilie 1919, p. 3
18. Idem,
Nr. 18 din 6 mai 1919, p. 1
19.
Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale, fond Primăria oraşului
Alba Iulia, acte înregistrate, nr. 2808 din 18 mai 1919
20.
Ziarul Alba Iulia, nr. 24 din 17 iunie 1919, p. 3
21. Loc.
cit., fond Prefectura Judeţului Alba – Cabinetul prefectului, dos. Nr.
6/1928
22. loc.
cit., fond Primăria oraşului Alba Iulia, acte înregistrate, Nr. 4073 din
23 iulie 1919 şi Nr. 5167 din 15 septembrie 1919 (fondul mai vechi
„Avram Iancu” fusese confiscat de către autorităţile ungureşti în anul
1898)
23.
Ziarul Alba Iulia, Nr. 15 din 15 aprilie 1919
24. Valer
Moga, op.cit., pp. 344 (tabel nr. 4), 352-353
25.
Ibidem, p. 352
26.
Ibidem, p. 436
27.
Ibidem, p. 331-332
28.
Ziarul Alba Iulia, Nr. 20 din 13 nov. 1921, p. 1
29. Valer
Moga, Constantin I. Stan, Încoronarea regelui Ferdinand I la Alba
Iulia. Jubileul de 70 de ani al Catedralei Încoronării – 15 oct. 1922 –
15 oct. 1992, în Îndrumător pastoral, vol. XV, Alba Iulia,
1992, pp. 3-10; Ioan Pleşa, Istoricul, p. 22; Acad. Andrei Oţetea şi
colaboratorii, op. cit., pp. 356-357
30. Valer
Moga, Constantin Stan, op.cit., p. 3-22; Valer Moga, Despărţământul
Alba Iulia al „Astrei” (1918-1948), în Apulum, vol. XXXI,
Alba Iulia, 1994, p. 444
31.
Virgiliu Z. Teodorescu, Arcul de triumf din Bucureşti, simbol
naţional al cinstirii înfăptuitorilor Unirii, în Apulum, vol.
XXVII-XXX (1990-1993), Alba Iulia, pp. 585-594
32. Valer
Moga, Constantin Stan, op.cit., p. 4-6
33. Valer
Moga, Astra şi..., p. 331-332 (tabel nr. 3)
34. Valer
Moga, Despărţământul Alba Iulia, pp. 444; 461
35.
Ziarul Clopotul Bucovinei, anul IV, Nr. 7 din 2008, p. 3
36. Loc.
cit., fond Prefectura judeţului Alba, acte înregistrate, Nr. 6120/1929,
filele 89 şi 120
|
