România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Monumentul Marii Uniri de la Alba Iulia.

Câteva repere istorice

 

La cererea mai multor cititori republicăm studiul cu titlul de mai sus, publicat în numărul 52/2010 al revistei Dacoromania

 

Îmi vine greu să cred că în zilele noastre mai sunt români, cu deosebire din Transilvania, care, privind sau doar imaginându-şi harta României Mari, să nu înţeleagă câte generaţii ale strămoşilor noştri s-au sacrificat, luptând pentru înfăptuirea ei în anul 1918.

Şi dacă, totuşi, mai sunt astfel de români, ca efect al unui sistem de învăţământ defectuos şi al lipsei de preocupare a societăţii româneşti contemporane de a cultiva în tineretul studios dragostea de neam şi de Patrie, noi, cei ce conştientizăm aceste lacune grave, avem obligaţia morală de a le atrage atenţia că patriotismul şi cunoaşterea istoriei propriului popor nu contravin cu nimic actualelor curente de „europenizare”, „globalizare” şi „democraţie”, ele fiind doar o sfântă şi firească datorie. Să ne reamintim, în acest sens, că meleagurile etnogenezei româneşti, atât de favorabile dezvoltării sociale, prin complexitatea şi armonia formelor de relief, bogatele resurse naturale, climatul potrivit, căile lesnicioase de comunicaţie spre toate zările şi prin populaţia autohtonă tenace şi plină de vitalitate, moştenitoare a unei culturi viguroase daco-romane şi a religiei creştine de rit bizantin, erau aşezate, din păcate, „în calea tuturor relelor”. În lunga perioadă a migraţiei popoarelor (sec. III – sec. X), teritoriul românesc a fost devastat în mod repetat, populaţia a fost decimată şi silită să se retragă în locurile cele mai greu accesibile sau măcar mai uşor de apărat, iar în secolele X-XIII s-a desfăşurat campania de cucerire succesivă dinspre vest spre est a teritoriului Transilvaniei de către statul feudal unguresc.

În faţa permanentului pericol, românii s-au organizat în puternice obştii locale, în cnezate şi voievodate, tendinţe primare dar mereu urmărite de refacere a statului daco-roman. În condiţiile stăpânirii străine din Transilvania s-au creat marile latifundii regale, voievodale şi princiare, prin dezmoştenirea românilor de pământuri, păşuni, păduri, ape şi bogăţiile subsolului, şi s-a dezvoltat, prin înnobilări şi donaţii, o puternică aristocraţie laică şi ecleziastică. Nobilimii româneşti i s-a oferit alternativa de a-şi păstra avutul şi privilegiile, cu condiţia trecerii la religiile romano-catolică sau reformată şi, deci, implicit, a deznaţionalizării, cale pe care marea majoritate a şi ales-o, îngroşând rândurile renegaţilor, indivizi care au devenit, în timp, cei mai odioşi asupritori ai românilor. Rămas fără o pătură conducătoare, care să-l reprezinte şi să îi apere interesele, poporul român din Transilvania, va fi treptat iobăgit, iar după odiosul Unio Trium Nationum (1437), deşi pe departe majoritar în Voievodatul Transilvaniei, el va fi declarat tolerat, fără drepturi politice şi sociale, nefiindu-i recunoscută ca legală nici religia sa ortodoxă. Singurele instituţii româneşti au rămas bisericile şi mănăstirile, tolerate dar nesprijinite şi neapărate de stat, în frunte cu Mitropolia şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Transilvaniei de la Bălgrad (Alba Iulia).

Lipsiţi de şcoli, cu o preoţime modestă ca pregătire intelectuală, iobăgită şi ea, iobagii români şi chiar mica pătură de ţărani liberi au răzbit greu şi doar pe ici, pe colo spre mijloacele de culturalizare. Să nu uităm însă că acolo, în modestele lor căsuţe şi bordeie, s-au păstrat şi s-au transmis generaţiilor următoare informaţiile despre originea şi evoluţia noastră ca popor, tradiţiile,  limba şi religia străbună.

Viaţa lor modestă, plină de umilinţe, nedreptate şi lipsuri nu i-a împiedicat însă să iubească natura şi să-şi etaleze talentele artistice şi intelectuale. Numai astfel ne putem explica cum au răzbit până în zilele noastre complexul şi atât de specificul folclor românesc, proverbele şi celelalte aspecte izvorâte din experienţa şi înţelepciunea populară. Izgoniţi din cetăţile strămoşeşti şi din oraşe, cel mult toleraţi la marginile acestora, cu o majoritate rurală preponderentă, românii din Transilvania nu au putut ridica imobile somptuoase care să reflecte, pe lângă nevoile lor şi specificul românesc.1 Nu i-a putut însă opri nimeni în perseverenţa lor de a construi biserici şi mănăstiri, majoritatea din lemn dar şi din piatră şi cărămidă, adevărate opere de artă (sculptură, pictură pe lemn, sticlă sau murală, ustensile de cult, ţesături, cruci, troiţe), unele dintre ele rezistând până în zilele noastre ca monumente  istorice şi bunuri ale Patrimoniului Naţional Cultural al României. Mulţi artişti au rămas anonimi, alţii şi-au lăsat înscrise pe operele lor numele şi data realizării lor.

Chiar în aceste condiţii, atunci când s-au creat împrejurări favorabile sau stăpânitorii, din  interese politice, au fost dispuşi să acorde unele concesii românilor, aceştia au profitat de situaţie, valorificându-le. Aş exemplifica cu situaţia din Alba Iulia, pe acea vreme capitala Principatului Transilvaniei. Încă de prin a doua jumătate a secolului al XVI-lea, documentele atestă existenţa vechii  Mitropolii Ortodoxe a Bălgradului, a bisericii sale şi a casei mitropolitului, situate în afara zidurilor cetăţii. Constatând starea lor precară şi lipsa posibilităţilor materiale, Mihai Viteazul, aflat în vizită la principele Sigismund Bathory (decembrie 1596) obţine de la acesta aprobarea de a construi o nouă mănăstire pentru mitropolia românilor, tot în afara zidurilor cetăţii, pe care o şi realizează şi o sfinţeşte în anul următor, 1597, dotând-o cu odoare, cărţi şi moşii. Construită după modelul celor din Ţara Românească şi pictată în acelaşi stil, mănăstirea cuprindea, în incintă, două biserici şi reşedinţa mitropolitană, în care a funcţionat şi tipografia, precum şi o probabilă şcoală confesională. Din păcate, ambele biserici mitropolitane au fost demolate în anii 1713-1714, de către autorităţile habsburgice, sub pretextul de a se face loc fortificaţiilor de apărare a noii cetăţi, ce urma să fie construită în perioada următoare, în realitate pentru a dispărea orice urmă care să amintească românilor de ctitorul lor şi de măreaţa lui înfăptuire – unirea, pentru întâia oară, a celor trei ţări româneşti într-un singur stat, cu capitala la Alba Iulia.

După părerea mea, bazată pe studii de documente şi publicaţii, cetatea habsburgică Alba Carolina a fost construită pentru ţinerea sub observaţie şi asuprirea românilor din Transilvania, ea servind timp de aproape 18 decenii, ca cea mai severă închisoare din Principat. Unul dintre cei mai autorizaţi istorici români transilvăneni şi anume George Bariţiu, aprecia că cetatea Alba Carolina era ... „unicul punct fortificat aşa, încât fără posesia aceluia să nu poţi fi sigur de posesiunea ţării întregi”.2 Pe de altă parte, deşi curtea imperială habsburgică îi socotea pe românii transilvăneni ca fiind trecuţi la catolicism, în urma „asumării răspunderii” de către singulara persoană a mitropolitului Atanasie Anghel, retrogradat la rangul de episcop, în 25 martie 1701, la Viena, şi cu toate că după moartea lui Atanasie (august 1713) conducerea instituţiei a aparţinut iezuiţilor din Cluj şi Alba Iulia3, nu s-a acceptat ideea reconstruirii măcar a uneia dintre bisericile ortodoxe demolate în incinta cetăţii, dar acest lucru s-a permis ordinului călugăresc al trinitarienilor, care în 1719 şi-au ridicat o mănăstire în interiorul ei, transformată mai târziu în Biblioteca Batthyaneum4. Acest fapt ne îndreptăţeşte să credem că toate manevrele de catolicizare a românilor din perioada 1697-1701 au fost simple manevre politice ale imperialilor, sprijiniţi de iezuiţii anume pregătiţi pentru „Dacia”, fără ca papa de la Roma să le fi cunoscut. Abia când lucrurile s-au aşezat şi a fost impus ca episcop românul renegat Ioan Giurgiu Patachi, papa a emis bula „Rationii congrui”, datată 15 iulie 1721, prin care decreta înfiinţarea Episcopiei unite de Făgăraş şi ridicarea bisericii ortodoxe din Făgăraş (ctitorită de domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brânvoveanu) la rangul de catedrală episcopală.5 Prin urmare, abia de la 15 iulie 1721 putem vorbi de existenţa legală a bisericii greco-catolice în Transilvania, la care au aderat o parte dintre preoţii şi enoriaşii lor din principat. Această dată coincidea însă cu încetarea activităţii Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ardealului, atât de utilă şi de benefică pentru credincioşii săi, lupta pentru reînfiinţarea ei durând aproape un secol şi jumătate (1864) şi cu regretabila dezbinare confesională a românilor ardeleni.

Revenind la cetatea Alba Carolina, o adevărată „Kufstein” transilvăneană, remarcăm enorma ei capacitate de încarcerare, dacă după execuţia lui Horea şi Cloşca din 28 februarie 1785, în locurile de detenţie se mai aflau încă cca. 400 de ţărani arestaţi6 , iar în timpul revoluţiei de la 1848-1849, în carcere erau deţinuţi 7860 de prizonieri maghiari.7 Mai rămâne de adăugat aici că din materialele recuperate cu ocazia demolării bisericilor mitropolitane româneşti ortodoxe şi din desfiinţarea cimitirelor aferente s-au construit cele două biserici parohiale din cartierele mărginaşe albaiuliene Maieri (II) şi Lipoveni, astăzi modeste monumente istorice, dovezi ale marginalizării românilor de către autorităţiile habsburgice.

Alta era însă situaţia la Blaj, unde curtea imperială de la Viena avea interesul politic de a consolida biserica greco-catolică românească, destul de şubredă încă sub păstorirea episcopului Inochentie Micu Clain. Acesta reuşeşte să obţină domeniul Blajului, mult mai important economic decât cele de la Gherla şi Sâmbăta de Jos şi mutarea reşedinţei episcopiei de la Făgăraş la Blaj, în 1737. Deşi slujitor al bisericii, el a acordat prioritate problemelor naţionale politice şi sociale româneşti, luptând pentru drepturile promise prin diplomele leopoldine şi pentru emanciparea poporului român din starea de tolerat şi de iobăgie. Inochentie s-a folosit cu insistenţă de uniaţie ca de un instrument de posibil succes în lupta sa pentru obţinerea drepturilor legitime ale clerului şi poporului său. Printre primele măsuri luate la Blaj a fost şi aceea de a creiona dezvoltarea sa urbanistică, astfel încât micul sat, cu câteva case şi un „castel” în stare de degradare, să devină un orăşel românesc înfloritor. Începută de el, opera aceasta va fi continuată de ierarhii ce i-au urmat, astfel încât, după o perioadă nu prea lungă din punct de vedere istoric, localnicii şi vizitatorii să-l numească „Mica Romă”. Comparaţia nu se referea, desigur, la aspectele edilitare ale localităţii, cât, mai ales, la viaţa spirituală şi culturală a acesteia.

Prin construirea, în jurul pieţii centrale a Blajului, a numeroase edificii – catedrala, mănăstirile, şcolile confesionale de diferite grade, reşedinţele ecleziastice care au adăpostit bibliotecile şi tipografia, mai târziu şi alte clădiri cu caracter urban, s-a conturat micul oraş românesc, fenomen unic pentru acea perioadă istorică.

Rămân la convingerea că Inochentie Micu Clain a mutat reşedinţa episcopiei din Făgăraş spre centrul Transilvaniei, în imediata apropiere a Albei Iulia, conştient că, doar cu un sfert de secol în urmă, ea a avut rang de Mitropolie şi că va trebui să preia şi să ducă mai departe opera românească începută de către aceasta8. Tot ce s-a întâmplat mai apoi la Blaj confirmă aceste supoziţii. Dezvoltând învăţământul românesc, activitatea tipografică, cercetarea istorică şi filologică, Blajul va deveni, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea o „vatră de lumină”, cel mai important centru cărturăresc al românilor transilvăneni. Aici s-au pus bazele acelei mişcări culturale şi politice iluministe, de renaştere naţională, cunoscută sub denumirea de „Şcoala ardeleană”, menită să contribuie la formarea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale a românilor de pe întregul lor teritoriu etnic.9

Deşi numărul şcolilor confesionale româneşti organizate de către biserica greco-catolică, iar după reluarea activităţii ierarhiei ortodoxe din Sibiu (1761) şi de către aceasta, a sporit cu sutele în oraşele şi satele Transilvaniei, marea majoritate a populaţiei româneşti se zbătea încă în lanţurile nemiloase ale iobăgiei şi servituţilor feudale. Cu toate că iobagia a fost declarată de două ori, în mod oficial, prin documente imperiale, ca fiind desfiinţată (1 nov. 1781 – Iosif II); 7 sept. 1849; 1853-1854 Franz Ioseph I)10, aplicarea acestora nu s-a materializat, iar relaţiile feudale dintre stăpânii de pământ şi ţărani au rămas aceleaşi, până târziu, spre sfârşitul anului 1918.

Aplicând cu brutalitate măsurile de catolicizare forţată a românilor ortodocşi din Transilvania, care alcătuiau, pe departe majoritatea populaţiei principatului, imperiul „creştin” habsburgic, port drapel al catolicismului expansionist în teritoriile ocupate, a interzis acestora până şi dreptul intim şi natural de a se ruga. Cum altfel am putea interpreta dărâmarea şi arderea sutelor de biserici,  mănăstiri şi schituri ortodoxe de către generalul Bucow, în 1761, după acţiunile revoluţionare de salvare a credinţei străbune ale călugărului Sofronie.

În ce priveşte situaţia politică şi socială a românilor din Transilvania, după înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849, aceasta se va înrăutăţi, cu deosebire după alipirea principatului la Ungaria (29 mai 1848) şi după adoptarea dualismului austro-ungar (17 febr. 1867). Intraţi în componenţa statului ungar, ei vor trebui să suporte presiunea cercurilor guvernante  şovine, care au urmărit cu perseverenţă deznaţionalizarea şi maghiarizarea lor, în ideea creării statului naţional unitar maghiar (vezi legea naţionalităţilor - 1868; Legea şcolară privind predarea obligatorie a limbii maghiare în şcoli – 1879; congresul naţionalităţilor asuprite din Ungaria – 1895; maghiarizarea numelor de oraşe şi sate din Transilvania – 1898; „Legea Apponyi”, care urmărea desfiinţarea şcolilor confesionale române, slovace şi sârbe şi înlocuirea lor cu şcoli maghiare de stat – 1907; instalarea guvernului Tisza István cu politica sa de maghiarizare forţată a naţionalităţilor asuprite din Ungaria – 1913). În noua situaţie, deosebit de gravă, lupta românilor pentru libertate, drepturi politice şi sociale se intensifică, abordându-se formele de organizare cele mai potrivite epocii (Astra – 1861; Societatea Literară Română – 1866; Partidul Naţional al românilor din Banat şi Ungaria – 7 febr. 1869; P.N.R. din Transilvania - 7-8 martie 1869; P.N.R. - 12-14 mai 1881, o seamă de societăţi şi asociaţii literare etc.)

Câteva dintre marile acţiuni politice organizate în epocă – Pronunciamentul de la Blaj - 1868; Memorandumul - 1892-1894; Congresul naţionalităţilor nemaghiare 1895 şi reluarea „activismului” politic – 1905, au atras atenţia opiniei publice internaţionale asupra problemei românilor asupriţi din Ungaria.

În câteva locuri, românii sparg „monopolul urban” şi vor apărea câteva imobile ale acestora în Sibiu (Banca „Albina” – 1871, Şcoala de fete a Astrei – 1886, catedrala şi reşedinţa Mitropoliei Ortodoxe Române de Alba Iulia şi Sibiu – 1902-1906; Casa Naţională (Muzeul) a Astrei – 1905; Institutul Teologic Ortodox – 1915) şi Abrud (Şcoala de fete a moţilor – 1907). Asemenea imobile, cu rosturi oarecum identice, vor fi construite şi la reşedinţele episcopiilor ortodoxe de la Arad şi Caransebeş, precum şi ale celor greco-catolice de la Gherla, Oradea şi Lugoj.11 „S-au strecurat”, de asemenea, vechile licee româneşti de la Beiuş (1828); Braşov (1850); Năsăud (1863) şi Brad (1869).12

Dar acea interdicţie absurdă impusă românilor de a nu-şi  putea exprima recunoştinţa şi preţuirea faţă de evenimentele şi personalităţile cele mai importante din trecutul lor istoric, prin ridicarea de monumente, statui sau înscrisuri omagiale, nu numai că s-a menţinut, dar s-a acutizat după dualism, în mod deosebit, în perioada politicii de maghiarizare. Şi acest „monopol” va fi însă spart, în câteva locuri. În primul rând la Blaj (nu se putea altfel) unde, după data de 2 octombrie 1830, pe Dealul Viilor (numit şi Hula Blajului) a fost ridicată o cruce dedicată episcopului Ioan Bob, de către locuitorii domeniului episcopal, în semn de recunoştinţă pentru cerealele primite gratuit din depozitele acestuia, în timpul foametei din anii 1816-1817. Din ziua de 3/15 mai 1848, când Avram Iancu a urcat la cruce, în fruntea moţilor veniţi la Marea Adunare Naţională, pentru a cerceta împrejurimile localităţii, i s-a spus acesteia „Crucea Iancului” sau „Crucea lui Iancu”. Tot cu prilejul Adunării Naţionale, în ultima zi a acesteia, profesorul blăjan Raţiu a propus ca pe „Câmpul Libertăţii” să se aşeze un monument comemorativ „demn de naţiunea românească”. Din cauza izbucnirii luptelor cu trupele ungureşti, monumentul nu s-a putut realiza decât mai târziu, în perioada liberalismului decretat de către împărat, probabil, cu ocazia aniversării zilei de 3/15 mai din anul 1861. Este vorba de un bloc masiv de piatră cioplită, care a primit denumirea de „Piatra Libertăţii”, amplasat pe locul unde fusese tribuna Marii Adunări Naţionale. Din nefericire acest monument era ruinat mereu de ieşirile din matcă ale Târnavei, care inunda frecvent „Câmpul Libertăţii”, astfel încât, în şedinţa lor din 3 noiembrie 1875, teologii blăjeni, membri ai Societăţii de lectură „Inochentie Micu Clain”, au hotărât să ridice un alt monument măreţ în locul pietrei „ruinate” de la acel câmp. Nu ştim încă, dacă tinerii teologi şi-au realizat proiectul, dar se ştie că în seara zilei de 2/14 mai 1883, în faţa pericolului de prăbuşire în Târnava a noului monument aşezat peste cel vechi, elevii seminarului s-au mobilizat, mutându-l mai departe de albia râului şi fixând pe el un steag tricolor românesc. Duşmanii pândeau însă, chiar dacă au acţionat mai târziu. Ambele monumente blăjene vor fi aruncate în aer, în noaptea de 16/17 nov. 1908, de către autori „necunoscuţi”, după cum avea să constate mai târziu jandarmii maghiari. Ele au fost refăcute în anul următor, 1909, Crucea Iancului reaşezându-se la locul ei, iar „Piatra Libertăţii” (bucăţile recuperate prinse în ciment) a fost adăpostită în curtea Mitropoliei. Dintre puţinele monumente care au rezistat intenţiilor de distrugere ale autorităţilor, mai amintim pe cel de la Alba Iulia, amplasat în parcul central al cetăţii, ridicat în anul 1906, de către ofiţerii regimentului 50 infanterie local, la 40 de ani de la bătălia de la Custozza în care au murit 39 de ostaşi, declaraţi eroi, dintre care 18 români, 11 unguri şi 10 germani; frumoasa troiţă de piatră ridicată în 1893, în satul Bucium Cerbu din Apuseni, în memoria conferinţei naţionale ai PNR din 11/23 iulie 1893 şi troiţa de piatră ridicată în anul 1914 în satul Soharu (Abrud). Ambele troiţe menţionate mai sus au texte asemănătoare, sub formă de poezii, prin care este invocată puterea Dumnezeiască pentru a croi românilor o altă soartă „demnă de a lor ginte”.13

În cele de mai sus, am insistat, poate prea mult, asupra unor aspecte ale dezvoltării poporului român, în general dar, mai ales, a celui din Transilvania, care trăind sub stăpânire străină secole la rând, până la realizarea Statului Naţional Român Unitar, a suportat dubla asuprire, socială şi naţională, fiindu-i barat astfel drumul spre o viaţă normală, spre cultură şi civilizaţie, tocmai pentru a sublinia ce satisfacţii i-au adus evenimentele anului 1918, şi cât de uriaş a fost entuziasmul lui la capătul suferinţelor sale.

***

Este de prisos să mai amintesc aici ce a însemnat pentru românii de pretutindeni marea înfăptuire din anul 1918 – refacerea statului lor etnic – după atâtea secole de amare suferinţe şi lupte duse de strămoşii noştri. De îndată ce manifestările de bucurie şi entuziasm s-au mai domolit, ei şi-au dat seama că trebuie să pună umărul la consolidarea şi dezvoltarea României Mari. Au apărut astfel iniţiative lăudabile menite să înlăture o seamă dintre restricţiile samavolnice ale stăpânirilor străine. După cum se ştie, la Alba Iulia, un grup de inimoşi dascăli au deschis, la 3 februarie 1919, cursurile primului liceu românesc de stat din Transilvania (Liceul „Mihai Viteazul” azi Colegiul Naţional „Horea Cloşca şi Crişan”), dintre cele înfiinţate după Marea Unire.14 Este vorba de profesorii Traian Popa (director), Ion Dăncilă, Emanuil Comănescu, Nicolae Vasiu, Horia Teculescu şi Emil Pop. La interval de abia o lună, aceiaşi entuziaşti profesori s-au gândit că marele eveniment de la 1 Decembrie 1918 trebuia imortalizat prin edificarea la Alba Iulia a unui măreţ monument al Unirii. Sprijiniţi şi de către foştii membri ai Consiliului Naţional Român din localitate, organ care a dus greul organizării Marii Adunări Naţionale, ei publică în ziarul „Alba Iulia - organ al proclamării unităţii naţionale”, Nr. 9 din 4 martie 1919, o „Chemare!” pentru ridicarea acestui monument, adresată tuturor românilor, pe care îi îndeamnă să subscrie la „Fondul pentru ridicarea monumentului Unirii în Alba Iulia” (pag.21).

„Netrebnici am fi dacă noi, care în fiecare zi călcăm pământul sfânt al neamului nostru n-am da odihnă aici eroilor care au murit privind crestele Carpaţilor” se arăta în textul ei. Fapt semnificativ, în „Chemare” regele României este numit „Mihai al II-lea”, semn că cele transmise la Iaşi, în noiembrie 1918, de către prof. Nicolae Bălan, delegat al românilor din Ardeal, erau cunoscute aici. „Pe cetatea din Alba Iulia, spunea profesorul, fâlfâie astăzi mândrul nostru tricolor şi (se) aşteaptă intrarea triumfală a demnului urmaş al lui Mihai... M.S. Regele Ferdinand I, care, într-un chip atât de desăvârşit, s-a identificat cu idealul lui Mihai şi al neamului românesc de pretutindeni”.15

Profesorii liceului albaiulian vor pune şi baza „Fondului...”, donând împreună 600 de coroane, deşi pentru activitatea lor didactică îşi vor primi salariile abia în luna august 1919, la sfârşitul anului şcolar.16

Ulterior, „Chemarea” şi informaţii despre scopul ei, vor apărea şi în alte publicaţii: „Patria”, „Libertatea” (Orăştie), revista „Luceafărul” din Bucureşti, care au lărgit posibilităţile de informare ale opiniei publice româneşti.

În ceea ce priveşte ziarul „Alba Iulia”, acesta va publica, aproape în fiecare număr, numele persoanelor şi ale instituţiilor donatoare, cu precizarea sumelor şi a totalului fondului colectat.

Cum era de aşteptat, au contribuit mai mult intelectualii şi cei care deţineau diferite funcţii. Masa populaţiei, sărăcită de războiul îndelungat şi de rechiziţiile nemiloase, nu a putut participa la colectă decât în număr mic şi cu sume modeste, ceea ce îi va face pe iniţiatori să invite, din nou, pe toţi românii, inclusiv pe cei din Basarabia şi Bucovina, să participe la fond „întrucât monumentul nu este numai al oraşului (Alba Iulia), nici numai al Ardealului, ci este al întregului neam românesc”.17

Curând, se va constata că, deşi are „aderenţă” în opinia publică, fondul urcă „de tot încetinel”,18 astfel încât, se iau noi măsuri organizatorice.

La 3 mai 1919, s-a constituit un „comitet de iniţiativă” (preşedinte protopopul Ion Teculescu, secretar prof. Emil Pop) care la 5 mai comunică primarului oraşului (avocatul dr. Camil Velican) că a fost ales în comitetul executiv al fondului Monumentului Unirii, contribuţia sa personală trebuind să fie de 500 coroane şi că prima şedinţă a acestuia se va ţine la 22 mai.19

Şedinţa a avut loc de fapt în 23 mai, la Şcoala primară „Avram Iancu”, în prezenţa mai multor membri ai comitetului provizoriu. S-a constatat că, poate, mulţimea noutăţilor care au apărut şi multiplele direcţii de acţiune în care „ni se cere însufleţire”, ar putea să fie cauza care „a încetinit” interesul pentru „monumentul monumentelor noastre naţionale”. Din acest motiv, se decide lărgirea comitetului fondului până la 200 de persoane, în frunte cu comitetul executiv de 30 de membri. Totalul fondului la  17 iunie 1919 era de 21.976,58 coroane.

Lipsa unor colecţii complete ale ziarelor apărute în Alba Iulia şi în judeţul Alba, în perioada interbelică, nu mi-a permis să urmăresc în continuare soarta „fondului” şi mărimea sa. Dintr-un comunicat al Băncii Centrale din Alba Iulia, adresat Dr. Enea Nicola, medic primar al judeţului Alba, prin intermediul ziarului „Alba Iulia”, Nr. 7 din 15 februarie 1925, aflăm că suma de 100 coroane, donată de către acesta pentru Monumentul Unirii din Alba Iulia, până la 31 decembrie  1924 a fructificat 62 lei (dobândă) şi că a fost transferată la Banca „Iulia”, cu care a fuzionat. Tot pentru Monumentul Unirii s-au mai depus la Banca Centrală 3808 lei (raport leu-coroană 2-1) care, la data de 27 august 1924 au fost ridicaţi şi, probabil, depuşi la vreo altă bancă, pentru acelaşi scop şi o mai bună fructificare. Şi o ultimă informaţie despre acest „fond”: Consiliul judeţean Alba, constituit după alegerile din toamna anului 1928, câştigate de P.N.Ţ., în şedinţa sa din 11 nov. 1928 constituie un comitet împuternicit să ia toate măsurile necesare pentru ridicarea unui monument măreţ al Unirii în Alba Iulia. La 17 decembrie 1928, prefectul judeţului Alba, dr. Emil Pop, dispune ca în ziua de 14 ianuarie 1929, orele 10, toţi membrii comisiei respective să se întrunească la sediul prefecturii. 21 Este posibil ca mărimea fondului monumentului în acele momente să fi fost substanţială, dacă acesta trebuia să fie „măreţ”, dar nerealizarea lui închide orice fel de discuţii.

Revenind la deprimarea albaiulienilor, că li se cerea „însufleţire” în prea multe direcţii, deturnându-i de la scopul lor drag, aflăm că, în paralel, în 1919 se făceau colecte pentru monumentele lui Avram Iancu şi Ecaterina Teodoroiu.22 Dar principala temă a comentariilor era atunci aceea a încoronării suveranilor României la Alba Iulia, întrucât, atât ziarul „Libertatea” din Orăştie, care reproduce interviul acordat de către Ioan Suciu, şeful Resortului Organizării al Consiliului Dirigent, cât şi „Luceafărul” din Bucureşti, subliniază că Alba Iulia va fi oraşul încoronării suveranilor, că a fost menită să găzduiască acest eveniment.23

Se clarifica încet, dar sigur că monumentul preconizat nu se putea realiza prin colectă publică, aşa cum se va întâmpla, mai târziu, în perioada interbelică şi cu alte proiecte similare. Personal am fost surprins să aflu că în această importantă acţiune patriotică, ASTRA de la Sibiu nu s-a implicat nici atunci şi nici în anii care au urmat, deşi dispunea de posibilităţi materiale (în 1918 deţinea 28 de fundaţii cu o valoare totală de 772.700 coroane, iar prin „cota pentru scopuri culturale şi de binefacere” a Băncii „Albina”, în perioada 1872-1918, a primit aproape 150.000 de coroane), precum şi de cadrul organizat prin care colecta pentru monument s-ar fi putut desfăşura mai eficient.24 După 1918 averea ASTREI va spori, una dintre sursele cele mai sigure fiind subvenţiile substanţiale din bugetul statului şi din al băncilor (până în 1914 numai în Transilvania erau 147 de bănci româneşti pe acţiuni şi 69 cooperative de credit, cu un capital social total de 37 milioane coroane aur).25

În ceea ce priveşte monumentele, nici ASTRA n-a reuşit prea multe în perioada stăpânirii străine, astfel că abia în 30 septembrie 1912 a putut să amplaseze în curtea Şcolii Civile de Fete din Sibiu, un bust al lui George Bariţiu.26 Este exclus ca preşedintele ASTREI din perioada realizării Marii Uniri, Andrei Bârseanu, să nu fi fost informat despre iniţiativa profesorilor din Alba Iulia, cu atât mai mult cu cât a inspectat Liceul „Mihai Viteazul” de mai multe ori (prima dată în 19 septembrie 1919) în calitate de director pentru învăţământul secundar al Regiunii Sibiu, iar aceştia erau şi membri activi ai Despărţământului ASTREI Alba Iulia.

Şi totuşi, deşi după reactivarea ASTREI în ianuarie 1920 s-a pus problema unor reparaţii istorice faţă de frustrările din trecut ale românilor privitor la monumente, nu s-a  amintit nici un cuvânt despre Monumentul Unirii, în schimb, prin programul aprobat, au fost proiectate câteva muzee, printre care şi al lui Avram Iancu de la Vidra de Sus, monumentul de la Şelimbăr şi altele.27 În ceea ce priveşte Alba Iulia, ASTRA din Sibiu lansează ideea unui monument al martirilor Horea, Cloşca şi Crişan28 (se va realiza abia în 1937).

Peisajul oraşului nostru se va schimba însă datorită pregătirilor făcute pentru încoronarea familiei regale, ca suverani ai tuturor românilor. Prinţul moştenitor Carol (10 aprilie 1919) şi apoi regele Ferdinand şi regina Maria (30 mai 1918) vizitează oraşul pentru informare. Trebuiau însă aşteptate hotărârile Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie1919 - 21 ianuarie 1920) şi încheierea tratatelor de pace (cu deosebire al celui de la Trianon - 4 iunie 1920  ,care privea Transilvania), astfel încât, abia în luna iunie 1920, primul ministru  Alexandru Averescu a putut numi Comisia Centrală a Încoronării, sub preşedinţia generalului C. Coandă. Din comisie făceau parte Miron Cristea, mitropolitul primat al României, istoricii Nicolae Iorga şi Alexandru Lapedatu, George Enescu, pictorii C. Petrescu şi Arthur Verona, arhitectul Victor G. Ştefănescu şi alţii.

După discuţii serioase, cu deplasări la faţa locului, în care, la un moment dat, s-a făcut propunerea ca încoronarea să aibă loc la Bucureşti (Biserica „Mihai Vodă”) s-a ajuns la concluzia că ea trebuie să aibă loc la Alba Iulia, pentru ca regele să primească, şi în acest mod oficial, stăpânirea asupra noilor provincii unite cu România.

S-a optat pentru construirea la Alba Iulia a unei importante catedrale, prin care să se reconstituie mănăstirea lui Mihai Viteazul, demolată de habsburgi în 1713-1714, de data aceasta „în cetate” şi nu în afara zidurilor ei. În ceea ce priveşte amplasamentul ei, s-a respins propunerea istoricului Alexandru Lapedatu, care o vedea înălţată pe terenul din faţa porţii de sud a fostului castru roman şi destul de înaltă pentru a se vedea de pe Valea Mureşului şi s-a decis ca ea să fie aşezată în partea de vest a cetăţii, acolo pe unde a intrat victorios Mihai Viteazul la 1 noiembrie 1599. Întrucât puternica cetate habsburgă amintea doar de patimile românilor şi părea inexpugnabilă pentru aceştia, s-a hotărât dărâmarea clădirilor comandamentului, a bastioanelor şi fortificaţiilor din partea ei de vest, pentru a face loc catedralei şi incintei acesteia şi pentru a da impresia de deschidere a cetăţii spre libertate şi spre înlăturarea oricăror temeri viitoare.

Dacă nu s-ar fi făcut această deschidere, întregul ansamblu al Catedralei, cu excepţia turnurilor, ar fi fost obturat de zidurile fortificaţiilor şi nu s-ar fi putut crea platoul din faţa ei, loc al atâtor mari adunări naţionale, intitulat semnificativ „Platoul Romanilor”.

După construirea noului local al Liceului „Mihai Viteazul” (1923-1926), autorităţile oraşului au decis în mod oficial ca spaţiul dintre acesta şi Catedrala Încoronări să fie rezervat pentru asemenea mari manifestări ale poporului român.29

Odată hotărât amplasamentul, construcţia a evoluat rapid, astfel încât, la 8 octombrie 1922, ea a putut fi sfinţită, primind hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (probabil, din cauza grabei nu s-a dat hramul Sfintei Treimi, pe care l-a avut biserica construită de Mihai Viteazul la 1597, eroarea fiind corectată mai târziu, prin acordarea celui de al doilea hram). Concomitent, s-a reamenajat Sala Unirii şi „Reduta” din parcul situat în oraşul de jos, la care s-a adăugat o sală de spectacole, s-a amenajat parcul şi s-a împrejmuit cu un gard ornamental şi s-a croit Bulevardul Încoronării, pe un traseu gară - Platoul Romanilor. În incinta „Mănăstirii de încoronare” s-au amenajat cele două aripi de SE - pentru reşedinţa regală - şi de NE - pregătită pentru un muzeu al Marii Uniri şi al Încoronării (s-a realizat de către ASTRA, în 1929, la jubileul de 10 ani al Unirii).30

În acelaşi timp, la Bucureşti, s-a construit Arcul de Triumf, monument menit să simbolizeze lupta poporului român pentru libertate, unitate şi independenţă, precum şi rezultatul ei final - Statul Naţional Unitar Român. Încropit în grabă, pentru a se termina până la data încoronării, Arcul de Triumf va fi înălţat provizoriu din materiale uşoare care se vor degrada repede după eveniment, motiv pentru care, cu peripeţii şi pasări de responsabilităţi, în perioada 1923-1936, el va fi refăcut din materiale solide, astfel încât a putut fi inaugurat la 1 Decembrie 1935, în prezenţa regelui Carol al II-lea.31

Din păcate, datorită luptelor politice interne, cu deosbire dintre „ardeleni” şi „regăţeni”, momentele încoronării suveranilor nu s-au constituit ca momente de unitate deplină românească în jurul tronului. Au lipsit de la festivităţi, în mod deliberat, reprezentanţii Partidului Naţional Român, în frunte cu Iuliu Maniu (vezi şi manifestul lansat la 12 octombrie 1922, adresat poporului român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, precum şi celorlalţi români), înalta ierarhie greco-catolică de la Blaj cu unii dintre credincioşii ei, precum şi Partidul Ţărănesc din Regat.32

Faptul în sine nu a deranjat cu nimic festivităţile. Acestea s-au desfăşurat normal, participanţii au fost entuziasmaţi, iar oraşul Alba Iulia a beneficiat de câteva obiective istorice (şi turistice, în acelaşi timp), toate legate de Marea Unire din 1918.

Între timp, în Monitorul Oficial al judeţului Alba nr. 40 din 30 septembrie 1920, a fost publicată Legea Nr. 3530 din 24 august 1920, pentru cinstirea memoriei eroilor căzuţi pentru Patrie, care prevedea construirea la Bucureşti a unui edificiu (monument) comemorativ al războiului de unitate naţională, cu o Carte de Aur în care să fie înscrise numele tuturor acestor eroi. Pasajul din textul legii, care permitea construirea unor monumente asemănătoare în toate localităţile unde s-au săvârşit acte de eroism ale neamului, cu o amploare deosebită, în funcţie de importanţa faptelor ce au avut loc acolo, nu a mai atras însă atenţia nimănui, nici profesorilor de la liceul albaiulian, nici Despărţământului local  al ASTREI, nici altor foruri, pentru reluarea acţiunii cu Monumentul Marii Uniri, de data aceasta cu sprijinul Statului Român.

În presa locală din Alba Iulia au apărut, în anii ce au urmat, propuneri interesante, unele anonime, pentru colectarea de bani destinaţi unui monument al lui Mihai Eminescu („Alba Iulia”, Nr. 1 din 1 ianuarie 1922) sau pentru aducerea în ţară şi aşezarea în Catedrala Încoronării a rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Bălcescu („Vestea”, Alba Iulia, Nr. 51 din 23 decembrie 1924).

În ceea ce o priveşte pe ASTRA de la Sibiu, din tabelul cu principalele cheltuieli pe perioada 1920-1930, rezultă că între anii 1920-1924 nu a construit nici un monument, iar între anii 1925-1928 a cheltuit sumele prevăzute mai mult pentru troiţe.33 Nu se pomeneşte nici un cuvânt despre vreun monument al unirii, deşi în adunarea generală din 29-30 august 1925, desfăşurată la Reghin, s-a decis ca ziua de 1 Decembrie să fie ziua ASTREI.34

Între timp, românii din Bucovina, deşi mai puţini la număr decât ardelenii, după 1920, au trecut la acţiune şi la 11 nov. 1924 şi-au inaugurat Monumentul Unirii, în cel mai frumos loc din piaţa centrală a Cernăuţiului. Interesant este faptul că la realizarea lui compoziţională şi artistică a contribuit şi arhitectul Victor Ştefănescu (acelaşi care a stat la Alba Iulia aproape 2 ani, pentru a realiza obiectivele stabilite de către Comisia de Încoronare - fără ca românii de aici să-l consulte măcar în legătură cu Monumentul Marii Uniri), alături de sculptorul Teodor Burcă. Exceptând postamentul şi soclul, principalele elemente ale monumentului erau din bronz (grupurile statuare, basoreliefurile şi elementele de decor).

Din păcate, frumosul monument din Cernăuţi a fost demolat cu ocazia invaziei sovietice din iunie 1940. Refăcut odată cu revenirea administraţiei româneşti (iulie 1941), el va fi din nou distrus după 1944, astfel încât astăzi se mai păstrează din el (la Muzeul de Istorie Naţională al României) doar zimbrul de bronz călcând în picioare vulturul austriac cu două capete.35 (Istoria Monumentului de la Cernăuţi, la pag.25)

Mi se pare de-a dreptul imposibil ca despre ridicarea acestui monument albaiulienii, conducătorii ASTREI, oficialii locali şi centrali să nu fi aflat din presă, poate şi din alte mijloace de informare contemporane cu evenimentele. Şi iarăşi... tăcere!

Reluându-ne itinerariul istoric privind monumentul albaiulian, nu ne rămâne decât să consemnăm un ultim eşec, acela din 1929, când naţional ţărăniştii ajunşi la putere, au organizat serbările jubiliare ale Deceniului Unirii. Am amintit mai sus, ce intenţiona să realizeze la Alba Iulia noua prefectură judeţeană, acel „măreţ monument al Unirii”. La abia 2 luni de la întrunirea comisiei respective, Comitetul de organizare a Sărbătorilor Unirii din Alba Iulia, lansează un apel pentru ridicarea în oraş a unui monument... al lui Nicolae Bălcescu şi cere să se facă în acest scop subscripţii băneşti. Ceea ce frapează este că în acest comitet, recent înfiinţat, 7 dintre membrii săi (fruntaşi ai CNR şi ai gărzilor naţionale române albaiuliene) făcuseră parte şi din comitetul executiv al deja, celebrului „Fond”, proiectat la 4 martie 1919.36 Este însă de remarcat faptul că în aceeaşi perioadă, ASTRA va pune în  funcţiune Muzeul Unirii, în spaţiul rezervat în incinta Catedralei Încoronării, încă din 1922.

După părerea mea, având în vedere că proiectatul monument din 1919 nu s-a realizat până în zilele noastre, oricât s-ar mai căuta în ziarele vremii şi în arhivele create de organele de atunci ale administraţiei de stat (cu deosebire de către Prefectura judeţului Alba, preturile de plăşi şi Primăria oraşului Alba Iulia) nu mai pot apărea lucruri deosebite, eventual doar noi amănunte privind sumele depuse pentru acesta şi modul în care, până la urmă, „Fondul” a fost cheltuit sau a dispărut.

Oricum, criza economică din perioada 1928-1933, nu putea să mai dea speranţe pentru asemenea iniţiative. Dacă în perioada de oarecare stabilitate şi dezvoltare economică ce a urmat în România (1934-1938) nu s-a mai gândit nimeni la a aşeza un asemenea monument costisitor la Alba Iulia, cu atât mai puţin a putut să o facă după 1938, când s-a declanşat al II-lea război mondial, sau după 1944, când va începe la noi „era comunistă”.

Surpriza avea să ne-o ofere însă Aradul unde (probabil la 1 Decembrie 1938 sau la începutul anului 1939) se constituie un Comitet local pentru ridicarea Monumentului Unirii la Arad, considerându-se că acolo s-a iniţiat unirea şi acolo s-au făcut toate pregătirile pentru realizarea ei la Alba Iulia (caracterizată ca fiind cea a restaurării naţionale).

Pentru a sprijini această iniţiativă, dr. Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial al Diecezei ortodoxe de Arad, tipăreşte o broşură cu titlul „Alba Iulia”, cuprinzând câteva rugăciuni şi articole (printre care şi Rugăciunea de la Alba Iulia, al cărui autor este şi al cărui text prescurtat a fost citit la Marea Adunare Naţională de către episcopul Miron Cristea), cu scopul de a se vinde în folosul monumentului proiectat. Despre acest proiect nu mai avem alte informaţii.

 

Evenimentele din decembrie 1989, care ne-au bucurat aproape pe toţi atunci, ne-au indus impresia că am putea să fim liberi pentru a ne reorganiza viaţa pe un făgaş normal, după dorinţa fiecăruia, dar respectând legile şi morala creştină. Că nu a fost aşa şi că întotdeauna de o parte vor fi cetăţenii cinstiţi majoritari, iar de cealaltă politicul, puterea, statul, banii şi „şmecherii”, este o altă problemă, care nu intră în preocupările mele acum.

Nu îmi amintesc dacă, în primul deceniu de „liberate” (1990-2000), în problema care face obiectul studiului meu, s-a ivit vreo propunere sau vreun semnal. Reţin doar faptul că organele legiuitoare au decis ca ziua de 1 Decembrie să fie declarată Ziua Naţională a României şi ea să se aniverseze (serbeze) anual la Alba Iulia.

Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României”, înfiinţată în anul 1999, cu ocazia elaborării statutului şi a planurilor de perspectivă ale activităţii, şi-a propus, printre altele, şi reluarea problemei Monumentului Unirii din localitate. De ce? Pentru că este firesc că orice străin care ne calcă pragul şi cunoaşte rolul istoric al urbei noastre, ar dori să vadă reprezentarea monumentală a măreţului eveniment de la 1 Decembrie 1918.

Cu toate că turiştii au ce vedea la Alba Iulia, Catedralele, Muzeul Naţional al Unirii, Biblioteca Documentară Batthyaneum, Sala Unirii cu galeria busturilor făuritorilor Unirii, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul şi fostul palat princiar, cetatea de tip Vauban şi altele apărute mai nou (statui, busturi şi plăci comemorative), fără Monumentul Marii Uniri ea nu este acea Alba Iulia pe care ne-o dorim şi vom trăi mereu cu impresia că lipseşte ceva.

Datorită intervenţiilor fundaţiei şi a altor asociaţii şi societăţi cultural-patriotice la organele de stat, după anul 2000, acţiunea părea pornită. S-a sfinţit şi s-a însemnat cu o bornă locul de amplasare a Monumentului Marii Uniri, iar câţiva artişti plastici şi-au prezentat proiectele sub formă de machete. Dar din nou tăcerea a cuprins pe toată lumea, foarte curând în locul rezervat monumentului apărând o enormă fântână arteziană, al cărui cost putea fi orientat mai bine spre monumentul visat de toţi bunii români.

În spatele vorbelor şi a faptelor oculte, trebuie să fie un „inamic” viclean, răbdător în aşteptarea ocaziilor de acţiune, de care ne-am împiedecat şi ne vom mai împiedeca, în continuare, în realizarea bunelor şi legitimelor noastre intenţii. Posibil să fie acelaşi care în 1921 şi, din nou, în 1992, ne-a omis pe noi, românii transilvăneni din Stema României; acelaşi care cerea demolarea Arcului de Triumf din Bucureşti şi înlocuirea lui cu un „Arc roman” (1923), acelaşi care, de câte ori are ocazia, ne calcă în picioare însemnele demnităţii naţionale şi ne profanează monumentele şi pereţii cu inscripţii jignitoare. Consider că îl va pierde propria lui răutate, pentru că nici Dumnezeu nu-l mai poate ierta. Dar vai şi de renegaţii care îl ajută pentru câţiva arginţi. Neputinţa noastră, a localnicilor, de a mişca lucrurile din inerţia lor inexplicabilă, a fost sesizată şi de Congresul Spiritualităţii Româneşti, care, prin rezoluţia sa din 3 decembrie 2008, a lansat un apel către autorităţile române şi către românii de pretutindeni pentru ridicarea la Alba Iulia a Monumentului Unirii, în care să fie reprezentate şi provinciile surori Bucovina şi Basarabia.

Conştienţi de misiunea noastră patriotică, noi, membrii Fundaţiei „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României”, vom milita în continuare, luând-o mereu de la capăt, pentru înfăptuirea acestui legitim ideal românesc. Viitorul este al nostru. Ne trebuie doar răbdare şi perseverenţă

Şi dacă cineva m-ar întreba, ca pe un simplu cetăţean, nespecialist în arhitectură şi artă plastică, cum îmi închipui că trebuie să arate monumentul despre care am vorbit mai sus şi spaţiul lui de amplasare, i-aş răspunde simplu - ca un forum roman - (un spaţiu larg, circular, delimitat de colonade şi statui, care să aibă în centru “Monumentul Marii Uniri”).

 

prof. Ioan PLEŞA

 

Note

1.  Valer Moga, Astra şi societatea 1918-1930, Cluj-Napoca, 2003, Presa Universitară clujeană, p. 436

2.  George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, vol. II, Sibiu, 1890, p. 152

3.  Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chişinău, 1993, Ed. Ştiinţa, pp. 284-290

4.  Ileana Dârja, Din istoricul Bibliotecii Batthyaneum – etapa I-a (1798-1826), pag. 1

5.  Mircea Păcurariu, op.cit., pag. 291

6.  Gheorghe Anghel, Alte condamnări, în revista Dacoromania, Alba Iulia, nr. 2/2000, p. 18

7.  Ioan Pleşa, Liviu Palihovici, Alba Iulia şi rolul ei în administraţia românească din comitatul (judeţul) Alba Inferioară, instituită în Transilvania în timpul revoluţiei paşoptiste, II, în revista Dacoromania, Alba Iulia, nr. 26/2006, pag. 16

8.  Teodor V. Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Timişoara, 1994, Ed. De Vest, pp. 103-104

     Ioan Pleşa, Contribuţia maselor din judeţul Alba la realizarea actului Unirii Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918, în Alba Iulia 2000, Alba Iulia, 1975, pp. 378-379

9.  Ghe. Lăncrănjan, Ioan Truţă, Învăţământul până la 1848, în Alba Iulia 2000, pp. 249-250

10.        Acad. Andrei Oţetea şi colaboratorii, Istoria lumii în date, Bucureşti, 1969, Ed. Enciclopedică Română, pp. 229; 273; 284 şi altele

11.        Mircea Păcurariu, op.cit., pp. 376-378

12.        Valer Moga, op.cit., p. 84

13.        Nicolae Josan, Gheorghe Fleşer, Ana Dumitran, Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba . În memoria urmaşilor, în Bibliotheca Musei Apulensis, III, Alba Iulia, 1996, pp. 287; 295-296; 304; 326

     Alexandru Aurel, S. Morariu, Iuliu Maniu – trei discursuri, Bucureşti, 1991, Ed. Anima, pp. 25-35

14.        Ioan Pleşa, Istoricul Colegiului Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia (1919-2009 – 90 de ani), în revista Dacoromania, nr. 43/2009, p. 21 (până la reforma învăţământului din 1948 a purtat numele „Mihai Viteazul”)

15.        Ioan Pleşa, Rememorarea numelui şi a faptelor lui Mihai Viteazul în perioada realizării Marii Uniri, în Dacoromania, nr. 1/1999, p. 11

16.        Ioan Pleşa, Istoricul..., în Dacoromania, nr. 43/2009, p. 22

17.        Ziarul Alba Iulia, nr. 13 din 1 aprilie 1919, p. 3

18.        Idem, Nr. 18 din 6 mai 1919, p. 1

19.        Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale, fond Primăria oraşului Alba Iulia, acte înregistrate, nr. 2808 din 18 mai 1919

20.        Ziarul Alba Iulia, nr. 24 din 17 iunie 1919, p. 3

21.        Loc. cit., fond Prefectura Judeţului Alba – Cabinetul prefectului, dos. Nr. 6/1928

22.        loc. cit., fond Primăria oraşului Alba Iulia, acte înregistrate, Nr. 4073 din 23 iulie 1919 şi Nr. 5167 din 15 septembrie 1919 (fondul mai vechi „Avram Iancu” fusese confiscat de către autorităţile ungureşti în anul 1898)

23.        Ziarul Alba Iulia, Nr. 15 din 15 aprilie 1919

24.        Valer Moga, op.cit., pp. 344 (tabel nr. 4), 352-353

25.        Ibidem, p. 352

26.        Ibidem, p. 436

27.        Ibidem, p. 331-332

28.        Ziarul Alba Iulia, Nr. 20 din 13 nov. 1921, p. 1

29.        Valer Moga, Constantin I. Stan, Încoronarea regelui Ferdinand I la Alba Iulia. Jubileul de 70 de ani al Catedralei Încoronării – 15 oct. 1922 – 15 oct. 1992, în Îndrumător pastoral, vol. XV, Alba Iulia, 1992, pp. 3-10; Ioan Pleşa, Istoricul, p. 22; Acad. Andrei Oţetea şi colaboratorii, op. cit., pp. 356-357

30.        Valer Moga, Constantin Stan, op.cit., p. 3-22; Valer Moga, Despărţământul Alba Iulia al „Astrei” (1918-1948), în Apulum, vol. XXXI, Alba Iulia, 1994, p. 444

31.        Virgiliu Z. Teodorescu, Arcul de triumf din Bucureşti, simbol naţional al cinstirii înfăptuitorilor Unirii, în Apulum, vol. XXVII-XXX (1990-1993), Alba Iulia, pp. 585-594

32.        Valer Moga, Constantin Stan, op.cit., p. 4-6

33.        Valer Moga, Astra şi..., p. 331-332 (tabel nr. 3)

34.        Valer Moga, Despărţământul Alba Iulia, pp. 444; 461

35.        Ziarul Clopotul Bucovinei, anul IV, Nr. 7 din 2008, p. 3

36.        Loc. cit., fond Prefectura judeţului Alba, acte înregistrate, Nr. 6120/1929, filele 89 şi 120