|
De la înaintaşi ascultare
„Nu uita că
eşti român...”"
Cântecul cu
acest titlu mobilizator mi-a intrat în suflet în seara unei zile de
Duminică, mare cu adevărat, cu zece ani în urmă, când a avut loc primul
Congres al intelectualităţii româneşti din nordul Bucovinei, nordul
Basarabiei şi fostul ţinut Herţa, organizat, după cum se ştie, de
Societatea Scriitorilor români din Cernăuţi şi de Fundaţia Culturală de
Binefacere „Casa Limbii Române”.
 Invitatul
nostru de onoare, marele interpret Nicolae Furdui Iancu, îl doinea
pentru cei peste 600 de participanţi la Congres. Vocea-i ca lacrima
izvorului de munte din Ardeal, de acolo de sus „unde e şi Iancu dus”,
răsuna fremătând în inimile noastre precum codrul înainte de
furtună:
„...Nu uita că
eşti român,
Că rădăcina ta
de veacuri
Stă înfiptă în
ogor
Şi nu o poate
smulge-un vifor trecător...”
Cuvinte simple
şi drepte. Precum sfaturile mamei. Ele mi-au rămas în memorie pentru
toată viaţa...
De fapt, în
seara aceea de neuitat, de pe scena Filarmonicii de stat din Cernăuţi au
răsunat, poate că pentru prima dată atât de clar şi răspicat, o suită
întreagă de cântece patriotice, care au însoţit istoria multiseculară a
neamului nostru pe aceste meleaguri atât de încercate de fel de fel de
vitregii, chemându-ne parcă:
„... Să încingem
hora mare, / pe aici şi pe colea, mai / aproape de hotare, / până-n
Basarabia...”
Cântecele în
interpretarea inegalabilă a invitatului nostru se revărsau, unul mai
frumos decât altul, amintindu-ne că: „noi suntem ai României” şi
că ar trebui să fim „şi fraţi uniţi” şi că pe români nu-i „spăimântează
moartea”, pentru că „sunt nemuritori”, şi că „moartea-i
sfântă” dacă soarta îi „va-ncununa cu flori”.
Nu numai
melodiile lor, dar şi cuvintele pline de sensuri adânci, ne păreau
foarte actuale, deşi izbucniseră ca nişte izvoare cu apă vie din inimile
înaintaşilor noştri cu multe decenii în urmă. Ele ne entuziasmau, făcând
ca inimile tuturor celor prezenţi să bată în seara aceea mai puternic
decât alteori, aducându-ne aminte, totodată, de cele mai glorioase
momente din istoria neamului nostru. În special, din primul război
mondial, când, părinţii îşi îndemnau fiii să-şi elibereze fraţii din
Ardeal, aflaţi în robie seculară:
„...Treceţi,
batalioane române, Carpaţii:
La arme cu
frunze şi flori.
V-aşteaptă
izbânda, v-aşteaptă şi fraţii
cu inima la
trecători...”.
Şi cântecul
„istoric, bătrân ca Unirea” se revarsă direct din scenă în inimile
noastre, le învolbura, le încărca de trăiri puternice. Vocea renumitului
interpret se împletea armonios cu vocile noastre care, din spectatori,
deveniserăm participanţi activi ai unui act istoric.
Într-un anumit
fel atmosfera creată îi alertase pe securiştii strecuraţi în sală ca să
ştie şi ei ce vroiau cei peste 600 de reprezentanţi ai intelectualităţii
româneşti. Iar noi, participanţii la Congres, pentru câteva ore uitând
de necazurile vieţii şi de toate problemele cu care ne confruntăm zi de
zi în dorinţa noastră de a rămâne ceea ce am fost lăsaţi de bunul
Dumnezeu să fim, cântam.
Cântam în unison
cu bravul ardelean că „moldoveanul şi munteanul sunt fraţi buni cu
ardeleanul”, că „noi suntem români”, şi că s-ar cuveni să fim
aici, adică în Bucovina noastră „în veci stăpâni”, şi că
„lumea ne vede”, şi că „România-n noi se-ncrede” deoarece
„de-acum românu-n lume va fi vrednic de-al său nume”.
Căci „...Aşa
este tot românul,
De când este pe
pământ,
A luptat pentru
dreptate
Şi pentru
pământul sfânt...”
Cântecele
răsunau ca nişte rugăciuni, rostite în şoaptă sau cu voce tare
purificându-ne sufletele de zgura tuturor necazurilor şi nedreptăţilor
acumulate în ele:
„... O rugăciune
către ceruri zboară,
O rugăciune
către Dumnezeu,
Mă rog fierbinte
pentru a mea ţară
Şi pentru tine,
scump poporul meu...”
În acea zi,
Nicolae Furdui Iancu ne-a dat cea mai frumoasă lecţie de patriotism. O
lecţie de neuitat. O lecţie în care ondulaţiile sonore ale
înflăcăratului nostru imn „Deşteaptă-te, române!”, se îmbrăţişau
cu mărturisirile dureroase din „Doamne, ocroteşte-i pe români!”.
Pentru a întări
în inimile noastre speranţa şi credinţa într-un viitor mai bun.
Până atunci nu
ne rămâne decât să-1 rugăm fierbinte pe Cel de Sus „Doamne,
ocroteşte-i pe români!”. E şi acesta unul dintre cântecele noastre.
Să le învăţăm şi să le cântăm. Măcar atât. Ca să nu uităm că suntem
români. Şi punctum, vorba lui Eminescu.
Vasile TĂRÂŢEANU,
Cernăuţi
|
