România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

De la înaintaşi ascultare

„Nu uita că eşti român...”"

 

Cântecul cu acest titlu mobilizator mi-a intrat în suflet în seara unei zile de Duminică, mare cu adevărat, cu zece ani în urmă, când a avut loc primul Congres al intelectualităţii româneşti din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi fostul ţinut Herţa, organizat, după cum se ştie, de Societatea Scriitorilor români din Cernăuţi şi de Fundaţia Culturală de Binefacere „Casa Limbii Române”.

Invitatul nostru de onoare, marele interpret Nicolae Furdui Iancu, îl doinea pentru cei peste 600 de participanţi la Congres. Vocea-i ca lacrima izvorului de munte din Ardeal, de acolo de sus „unde e şi Iancu dus”, răsuna fremătând în inimile noastre precum codrul înainte de furtună:

„...Nu uita că eşti român,

Că rădăcina ta de veacuri

Stă înfiptă în ogor

Şi nu o poate smulge-un vifor trecător...”

Cuvinte simple şi drepte. Precum sfaturile mamei. Ele mi-au rămas în memorie pentru toată viaţa...

De fapt, în seara aceea de neuitat, de pe scena Filarmonicii de stat din Cernăuţi au răsunat, poate că pentru prima dată atât de clar şi răspicat, o suită întreagă de cântece patriotice, care au însoţit istoria multiseculară a neamului nostru pe aceste meleaguri atât de încercate de fel de fel de vitregii, chemându-ne parcă:

„... Să încingem hora mare, / pe aici şi pe colea, mai  / aproape de hotare, / până-n Basarabia...”

Cântecele în interpretarea inegalabilă a invitatului nostru se revărsau, unul mai frumos decât altul, amintindu-ne că: „noi suntem ai României” şi că ar trebui să fim „şi fraţi uniţi” şi că pe români nu-i „spăimântează moartea”, pentru că „sunt nemuritori”, şi că „moartea-i sfântă” dacă soarta îi „va-ncununa cu flori”.

Nu numai melodiile lor, dar şi cuvintele pline de sensuri adânci, ne păreau foarte actuale, deşi izbucniseră ca nişte izvoare cu apă vie din inimile înaintaşilor noştri cu multe decenii în urmă. Ele ne entuziasmau, făcând ca inimile tuturor celor prezenţi să bată în seara aceea mai puternic decât alteori, aducându-ne aminte, totodată, de cele mai glorioase momente din istoria neamului nostru. În special, din primul război mondial, când, părinţii îşi îndemnau fiii să-şi elibereze fraţii din Ardeal, aflaţi în robie seculară:

„...Treceţi, batalioane române, Carpaţii:

La arme cu frunze şi flori.

V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii

cu inima la trecători...”.

Şi cântecul „istoric, bătrân ca Unirea” se revarsă direct din scenă în inimile noastre, le învolbura, le încărca de trăiri puternice. Vocea renumitului interpret se împletea armonios cu vocile noastre care, din spectatori, deveniserăm participanţi activi ai unui act istoric.

Într-un anumit fel atmosfera creată îi alertase pe securiştii strecuraţi în sală ca să ştie şi ei ce vroiau cei peste 600 de reprezentanţi ai intelectualităţii româneşti. Iar noi, participanţii la Congres, pentru câteva ore uitând de necazurile vieţii şi de toate problemele cu care ne confruntăm zi de zi în dorinţa noastră de a rămâne ceea ce am fost lăsaţi de bunul Dumnezeu să fim, cântam.

Cântam în unison cu bravul ardelean că „moldoveanul şi munteanul sunt fraţi buni cu ardeleanul”, că „noi suntem români”, şi că s-ar cuveni să fim aici, adică în Bucovina noastră „în veci stăpâni”, şi că „lumea ne vede”, şi că „România-n noi se-ncrede” deoarece „de-acum românu-n lume va fi vrednic de-al său nume”.

Căci „...Aşa este tot românul,

De când este pe pământ,

A luptat pentru dreptate

Şi pentru pământul sfânt...”

Cântecele răsunau ca nişte rugăciuni, rostite în şoaptă sau cu voce tare purificându-ne sufletele de zgura tuturor necazurilor şi nedreptăţilor acumulate în ele:

„... O rugăciune către ceruri zboară,

O rugăciune către Dumnezeu,

Mă rog fierbinte pentru a mea ţară

Şi pentru tine, scump poporul meu...”

În acea zi, Nicolae Furdui Iancu ne-a dat cea mai frumoasă lecţie de patriotism. O lecţie de neuitat. O lecţie în care ondulaţiile sonore ale înflăcăratului nostru imn „Deşteaptă-te, române!”, se îmbrăţişau cu mărturisirile dureroase din „Doamne, ocroteşte-i pe români!”.

Pentru a întări în inimile noastre speranţa şi credinţa într-un viitor mai bun.

Până atunci nu ne rămâne decât să-1 rugăm fierbinte pe Cel de Sus „Doamne, ocroteşte-i pe români!”. E şi acesta unul dintre cântecele noastre. Să le învăţăm şi să le cântăm. Măcar atât. Ca să nu uităm că suntem români. Şi punctum, vorba lui Eminescu.

Vasile TĂRÂŢEANU,

       Cernăuţi