România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cu privire la rolul lui Nicolae Iorga

în realizarea Unirii din 1918

 

Printre cei mai importanţi ctitori ai României Mari se află şi Nicolae Iorga, atât prin activitatea sa înaintea Primului Război Mondial, cât şi în timpul acestuia.

Iorga considera că istoricul are datoria de a contribui la consolidarea conştiinţei naţionale, cea care stă la baza înfăptuirii marilor deziderate naţionale ale Poporului Român. Chiar în discursul de recepţie, ţinut la 17 mai 1911, cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române, insista asupra rolului istoricului în societate: „Făcând parte dintr-un popor, înfăţişându-i viaţa, încălzindu-se astfel de toate silinţile şi credinţele cheltuite în cursul epocilor mişcat de nesfârşitele suferinţe prin care a trebuit să treacă neamul său pentru ca să ajungă până la timpul de faţă, având în sufletul său răsunetul tuturor triumfurilor şi tuturor înfrângerilor câştigate şi suferite în timp de secole, istoricul e un bătrân prin experienţă al naţiei sale. Dacă nu-l întreabă alţii, el e dator să vorbească, ţinând la dispoziţia contimporanilor învăţături culese în vastul câmp al trecutului studiabil. Prin aceasta el nu iese din datoriile sale, ci le îndeplineşte până la capăt.”1

Considerându-se „dator să vorbească”, Nicolae Iorga a consolidat conştiinţa naţională, înainte de Primul Război Mondial, pregătindu-i pe români pentru marea jertfă din timpul acestuia, jertfă care a făcut posibilă Unirea din 1918. A ţinut nenumărate conferinţe despre trecutul istoric, îndemnându-şi contemporanii să fie la înălţimea înaintaşilor; cu acelaşi scop a scris şi publicat zeci de volume; a creat, în 1908, şcoala naţională de patriotism de la Vălenii de Munte, cu participanţi din toate teritoriile locuite de românii a întemeiat publicaţii istorice; a acţionat în Parlamentul României. Receptarea mesajului său a fost majoră; dovadă stau miile de scrisori care i-au fost trimise de militarii aflaţi în tranşeele Primului Război Mondial, foşti participanţi la cursurile de la Vălenii de Munte, foşti studenţi ai profesorului, ascultători ai conferinţelor sale sau cititori ai cărţilor sale.2

Retras la Iaşi, împreună cu toată conducerea ţării, Nicolae Iorga a fost, în toamna lui 1916, principalul susţinător al ideii că până la urmă, cu tot dezastrul militar din acel moment, România va ieşi victorioasă. Ziarul său, „Neamul Românesc”, purtător al acestei idei, era larg răspândit, mai ales în tranşee, unde militarii îl citeau în grup. Dar, îndemnul la rezistenţă nu era adresat numai ostaşilor, ci tuturor românilor. În articolul „Întrecere de muncă”, scria: „Răgaz, odihnă, plăcere, lux - afară cu ele! Generaţia de azi nu trebuie să dea numai ce era datoare pentru dânsa, ci şi tot ce e datoare pentru toţi urmaşii ei, căci de felul cum se va purta ea atârnă soarta tuturor acelor miliarde care vor veni. Fiecare la locul său îndărătnic, furios, legat de dânsul! La lucru până la stoarcere, până la moarte! Şi, nu numai soldatul. Soldat e oricine-şi face datoria, erou oricine şi-o întrece, şi oricine şi-o părăseşte, bărbat, femeie, tânăr, bătrân, e un dezertor, un mizerabil dezertor care merită pălmuit şi scuipat în faţă când uniforma nu-i asigură relativa onoare de a fi împuşcat!”

Retragerea Armatei Române, în toamna lui 1916, a creat în Moldova o situaţie dramatică, peste un milion şi jumătate de refugiaţii aproape un milion de soldaţi ruşi veniţi, având o disciplină sumară, deveniţi, în 1917, un pericol pentru Statul Român; lipsa acută a alimentelor, a locuinţelor, a combustibilului, o iarnă timpurie şi foarte friguroasă accentua dramatismul situaţiei; se adăuga epidemia de tifos exantematic şi permanenta ameninţare cu ofensiva finală a armatelor Puterilor Centrale. Pe acest fundal, se lansase ideea trecerii autorităţilor şi a Armatei în Rusia, unde începea să fie trimis tezaurul Ţării, ca să nu cadă în mâna inamicului. În aceste condiţii, s-a format un nou Guvern, de coaliţie, la 11 decembrie 1916, aducându-i laolaltă pe liberali şi conservatori, prim-ministru rămânând I.I.C. Brătianu.

Guvernul de coaliţie trebuia să fie pentru Ţară un semnal de afirmare a dorinţei de rezistenţă până la capăt. Trebuia ca un semnal asemănător să fie dat şi din partea Parlamentului. Acesta a fost scopul şedinţei Parlamentului din 14 decembrie 1916, în care momentul principal a fost acela al discursului lui Nicolae Iorga.4 „Nici o biruinţă omenească nu valorează în adevăr – spunea - decât prin două elemente: prin cât suflet e pus într-însa şi prin cât suflet se aduce de la dânsa înapoi acasă. […] Se îndreaptă către noi în acelaşi timp privirile pline de o rugăciune tăcută ale unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferinţele lui, dar care le-a simţit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută. Se mai îndreaptă, însă, asupra noastră ochiul de ură al străinului care vrea să ştie cum suferim de rana pe care a făcut-o, şi acestui străin, la urmă trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, suntem hotărâţi să mergem până la capăt, în credinţa că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate şi ideal, nu se poate, cu nici un chip, ca şi înaintea celei mai sălbatice forte organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este un fir de ţărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge. […] Spre noi se uită astăzi o oştire, Oştirea României, care este moraliceşte întreagă; este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detaşament a sfărâmat cu patul puştii piatra de nedreptate la graniţă. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezenta numai puterea fizică şi încrederea în biruinţă; astăzi cei vii aduc cu dânşii moştenirea sufletească a celor cari au murit pe câmpul de luptă. Precum noi lăsăm la alţii averea şi numele nostru, aceia cari cad pentru Ţară şi viitorul Neamului îşi lasă sufletul întreg, atât de mare cum era în momentul sacrificiului lor, acelora în mijlocul cărora cad. […] Cel din urmă soldat cu haina sfâşiată de suferinţele şi răbdările îndelungate faţă de asprimea naturii şi de cruzimea duşmanului aduce în făptura sa morală pe toţi acei cari nu-i vom mai vedea aievea niciodată. Şi niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge ţărani fără şcoală, fără arme moderne, înaintea oştirii înzestrată cu tot ce o cultură grozavă şi învierşunată dă sclavilor înarmaţi cari o reprezintă. […] Cine va fi putut spune că Armata noastră, […] că această sfântă Armată nu şi-a îndeplinit datoria ei, nu numai faţă de Ţară, de Ţara de acum, dar şi faţă de una din cele mai glorioase moşteniri şi faţă de generaţiile care ne aşteaptă pentru a ne judeca, cine va spune că ţăranul român a scăzut câtuşi de puţin faţă de strălucita vitejie care i-a fixat în generaţiile precedente un rang între naţiuni, aceia nu numai că săvârşesc un act de nepatriotism, dar şi un act de nedreptate faţă de partea cea mai sănătoasă, mai plină de făgăduieli şi de viitor a Neamului nostru. Armata noastră în împrejurările de astăzi reprezintă un popor întreg. […] Poporul Românesc se cuprinde din acei cari ţin arma in mână, din acei cari li dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva duşmanului şi în acei cari trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor şi de a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria.” Îşi încheia discursul cu un îndemn: „În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că «vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât».”

Discursul din Parlament al lui Nicolae Iorga a fost unanim considerat drept început al refacerii credinţei în victoria finală.

Take Ionescu îl considera un adevărat „imn naţional”. Regele Ferdinand, prezent la şedinţă, i-a mulţumit mişcat oratorului. Iar primul ministru, I.I.C. Brătianu a ordonat ca discursul să fie tipărit şi afişat la toate primăriile şi răspândit în tranşee pentru a-l cunoaşte ostaşii. Iniţiativa lui Brătianu a avut efectul scontat. Întreaga Ţară a fost puternic emoţionată şi îmbărbătată de cuvintele Istoricului.

Cel mal important a fost efectul printre soldaţi. Ni-l prezintă Pamfil Şeicaru, fost cursant la Vălenii de Munte, aflat atunci într-o unitate militară de pe front: „Iorga a ţinut una din cele mal inspirate cuvântări. Emoţia găsise expresia literară, elocvenţa care trebuia să exercite acea contopire a sensibilităţii ascultătorilor. În faţa înfrângerilor, în faţa durerii pe care o încerca tot Neamul Românesc, […], N. Iorga a rostit un adevărat imn de credinţă în victoria finală. Am citit, cu camarazii mei pe front […] numărul din «Monitorul Oficial» în care se publicase discursul lui Iorga. Încerc şi astăzi [în 1957], scriind aceste evocări, emoţia de atunci şi-mi amintesc de finalul în care evoca pe Petru Rareş îmbărbătând, după o înfrângere, pe ostaşi cu vorbele: «Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât!». Acolo, într-un cotlon al tranşeelor, un camarad citea, cu glasul înecat de plâns, îndemnul pe care ni-1 trimitea N. Iorga de a nu ne lăsa cotropiţi de îndoială, de a crede cu tărie în biruinţa finală a dreptăţii Naţiei noastre.”5 Iar Alexandru Lepedatu, alt participant la cursurile de vară de la Vălenii de Munte, scria: „N. Iorga a fost acela oare a refăcut atmosfera morală a Iaşilor şi a Ţării, cu puternica sa cuvântare în Parlament, care a zguduit, reînviind toată suflarea românească.”6

I.G. Duca, în memoriile sale, consemna: „Iorga a fost mai presus de orice laudă. El a rostit atunci în Teatrul din Iaşi, incontestabil, cel mai elocvent discurs din viaţa lui. Pot spune, mai mult, unul din cele mai mari discursuri ce s-au rostit vreodată de pe tribuna românească. […] Iorga a ştiut să exprime ceea ce era în conştiinţa fiecăruia, să aprindă flacăra care lâncezea în toate sufletele, să redeştepte prin evocarea gloriei trecutului speranţele naţionale. […] Când s-a aşezat jos a fost un adevărat delir, Aproape toată lumea plângea. În acele clipe Iorga a reuşit să întrupeze gândul şi simţirea unui întreg neam crunt lovit de soartă.”7

Şi în 1917, cuvântul lui Nicolae Iorga i-a îmbărbătat pe români în rezistenţa până la capăt. Atunci, în timpul războiului, el a intrat în conştiinţa românească sub numele de „Apostolul Neamului”.

Multe documente epistolare din 1918 prezintă credinţa populară că istoricul este unul din marii făuritori ai Unirii.8 Iorga a trimis pe adresa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, întrunită pentru a proclama Unirea, o telegramă: „În clipa când ceea ce au urmărit trudele şi suferinţele voastre de mucenici timp de câteva sute de ani ajunge a fi crez de biruinţă, lăsaţi să vie către voi şi înduioşatul glas al cuiva care o viaţă întreagă a urmărit pas cu pas fiecare din aceste silinţi şi dureri şi s-a împrietenit, în gândul său, cu toţi aceia dintre voi cari, ca şi dânsul, au muncit şi au crezut.”9 Un grup de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din toate provinciile româneşti, îi telegrafiau lui N. Iorga, anunţandu-1 că se gândeau „cu dragoste la pregătitorul sufletelor pentru Unirea tuturor românilor”. Printre semnatari: generalul Leonte, Pan Halipa, Alecu Procopovici, Vasile Cazacliu, Andrei Bârseanu, Ioan Lapedatu, Pavel Boşca, Vasile Păcală, Romulus Cândea. Toţi participaseră, înainte de război, la cursurile de la Vălenii de Munte. La 7 decembrie 1918, un alt cursant, Constantin Bucşan, scria: „Înaintea Armatei, d-voastră aţi început desfiinţarea graniţelor blestemate, prin înfiinţarea cursurilor de la Văleni, cari erau un focar de cultura deopotrivă.” Astfel de scrisori sunt foarte multe, păstrate la Biblioteca Academiei Române.

La această recunoaştere se adaugă mesajele trimise istoricului de către adunările diverselor organizaţii profesionale, ţinute imediat după Unire. La Congresul profesorilor români din Ardeal, ţinut la Sibiu în ianuarie 1919, a fost o adevărată manifestare iorghistă: „Înainte da a intra în ordinea de zi, preşedintele Andrei Bârseanu constată că e o datorie de onoare pentru acest întâi Congres al profesorilor români, să-şi aducă aminte de acel bărbat genial, mare dascăl (urale: Trăiască Nicolae Iorga!) al Neamului, Nicolae Iorga (urale nesfârşite), care a contribuit mai mult la înfăptuirea unităţii naţionale.” Şi, i se trimite o telegramă: „Congresul profesorilor români din Ardeal salută cu dragoste, recunoştinţă şi admiraţie pe marele cugetător, muncitor şi îndrumător al Neamului, dascălul dascălilor, model de cinste şi de devotament pentru binele obştesc, dorindu-i viaţă îndelungată şi fericire, spre bucuria şi folosul Neamului Românesc.” (Relatarea stenografică din sala Congresului apărea, în ziarul „Românul” din Arad). În martie 1919, Congresul preoţilor ortodocşi români din Ardeal, întrunit la Sibiu, îi face şi el istoricului o manifestaţie de simpatie, şi-i telegrafiază: „Preoţimea ortodoxă din cuprinsul Mitropoliei românilor ardeleni, în clipa aceasta de sărbătoare a sufletului, cu emoţie adâncă şi vie recunoştinţă îşi aduce aminte de neobositul luptător şi făuritor cu condeiul al aspiraţiilor noastre naţionale.” Semna, în numele congresiştilor, episcopul Miron Cristea, viitorul Patriarh al României. Astfel de mesaje veneau din toate provinciile unite.10 În 1919, în momentul când istoricul a răspuns invitaţiei de a vizita aceste provincii, a avut parte de adevărate manifestaţii populare de admiraţie. Un exemplu este Bucovina, unde Iorga se va duce în august-septembrie 1919. Expulzat din Bucovina în 1909, de către autorităţile austriece, pentru acţiunea sa naţională, Iorga se întorcea aici ca un biruitor, fiind primit triumfal de toţi românii. Momentul era reflectat pe larg în presa provinciei, ziarele „Glasul Bucovinei” şi „Bucovina”, „Drumul ce l-a făcut Nicolae Iorga din România până la Cernăuţi a fost drumul unui biruitor. […] În toate comunele i-au ieşit înainte ţăranii în frunte cu cărturarii, şi cu sufletele care 1-au dorit atâta vreme, i-au binecuvântat sosirea. […] Cu automobilul încărcat de flori a ajuns domnul Iorga la Cernăuţi. Aici lume multă şi aleasă îl aştepta dinaintea Palatului stăpânirii. A urmat o adunare populară în sala teatrului: „Ce a fost la teatru, numai inimile noastre ştiu. Când s-a arătat lumii adunate, mai multe minute a fost o furtună de strigăte de «Trăiască» şi de bătăi din palme.”11 (Relatare de Dimitrie Marmeliuc.) Sextil Puşcariu semna mai multe articole pe această temă; afirma că N. Iorga „a creat sufletul unei întregi generaţii”, că „neîntrecutul apostol a trezit conştiinţa naţională”, folosea apelativul biblic „Învăţătorul”. Concluzia: Toată lumea românească a făcut celui mai mare îndrumător al Neamului” o primire din cele mai impunătoare tocmai pe locul [Iţcani] unde acum zece ani, un prefect austriac îi dădea actul se expulzare.” Toţi bucovinenii „au însoţit prezenţa pe acest pământ istoric românesc a marelui istoric şi îndrumătorul vremurilor fericite de azi care e domnul Iorga, cu cea mai mare dragoste şi însufleţire.”11

V-am prezentat aceste lucruri din două motive:

l. Pentru a sublinia faptul că un reprezentant al nostru, al istoricilor, a avut un rol imens în făurirea României Mari, şi, pentru aceasta trebuie să-i fim recunoscători.

2. Pentru ca, faptele prezentate să se constituie într-un îndemn către istoricii de azi; aşa cum a făcut Nicolae Iorga, în vremurile grele din 1916-1918, când Ţara era pe punctul de a fi pierdută sub presiunea unor armate duşmane, tot aşa, astăzi, când Ţara e ameninţată de conducerea unui preşedinte malefic, istoricii să îmbărbăteze Neamul în credinţa că va ieşi victorios el iar nu preşedintele malefic şi Camarila sa. Astfel, ne vom îndeplini menirea pe care ne-a fixat-o Nicolae Iorga şi vom putea spune că suntem urmaşi ai lui.

 

Prof. univ. dr. Petre ŢURLEA

 

Note

l. Cea mai recentă publicare a discursului de recepţie ţinut de N. Iorga, la Academia Română, în vol. N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, coordonator Andrei Pippidi, Edit. Polirom, Bucureşti, 1999, p. 94-106.

2. Majoritatea publicate în Scrisori către N. Iorga (1916-1918), ed. îngrijită de Petre Ţurlea, vol. V, Edit. Minerva, Bucureşti, 1996.

3. „Neamul Românesc” din 6 octombrie 1916.

4. Peste ani, N. Iorga îşi va publica Discursul sub titlul Rezistenţa pâna la capăt, în N. Iorga, Discursuri parlamentare, 1939, vol. I. partea a II-a, p. 349-358.

5. Pamfil Şeicaru, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1990, p. 61.

6. Alexandru Lapedatu, Scrieri alese, ed. de Ioan Opriş, Cluj-Napoca, 1985, p. 229.

7. I.G. Duca, Memorii, ed. de Stelian Neagoe, vol. III, Războiul, Partea I (1916-1917), Edit. Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 129-130. Discursul lui N. Iorga din 14 decembrie 1916, şi ecourile lui la Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa politică a României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. l06-107; Idem, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, Edit. România Pur şi Simplu,

Bucureşti, 2008, p. 199-204.

8. Multe publicate de Petre Ţurlea, în Scrisori către N. Iorga, op. cit., vol. V, p. 262-280; comentate de Petre Ţurlea în vol. Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, op. cit., p. 205-207.

9. Telegramă publicată în „Românul”, Arad, 5/18 decembrie 1918.

10, Vezi, Scrisori către N. Iorga, op. cit., vol. VI, p. 21, 49.

11. „Glasul Bucovinei”, 27, 29, 30, 31 august 1919, „Bucovina”, 27, 29 august 1919 şi 2 septembrie 1919.